Grigore Stamate - Drapelul Național - inima de aur a României

 

Drapelul Național - inima de aur a României

General-locotenent (r) Dr. Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu

29 Iunie 2025

 

Întotdeauna, pentru însemnele naționale, am avut un respect nețărmurit. Pentru că, dincolo de orice dispoziții constituționale, am convingerea fermă că reprezintă parametrii superiori, de mândrie și de respect, care așează România în rândul statelor civilizate. Tot atâtea considerente de mare fală pentru oricare alt popor al lumii. Între acestea, pentru drapelul sfânt al patriei am o considerație cu totul specială. Nu numai ca militar de carieră, ci și ca un bun român, care cunoaște și înțelege foarte bine care a fost (și ar trebui să fie) rolul și semnificația acestuia în perenitatea românească. Căci, Drapelul de stat nu reprezintă doar un simbol, ci constituie o adevărată efigie de neam. Una, care concentrează idealurile scumpe ale nației și revigorează simțirea patriotică, năzuințele, ca și dragostea de țară.

Drapelul nu este numai un steag, el este sufletul material al Țării, inima ei de aur în jurul căreia se statornicesc temeinic unitatea și demnitatea poporului. Tocmai de aceea, evoluția și impunerea sa peste timpuri este dependentă nemijlocit de împlinirea aspirațiilor de secole ale neamului românesc, chiar dacă prin strădanii impresionante.

Martor al tuturor marilor schimbări, al luptelor pentru independență, integritate teritorială și suveranitate deplină, Drapelul Național poartă în culorile sale amprenta unor evenimente ce ne-au modelat istoria și ne-au asigurat identitatea la intersecția intereselor unor mari imperii.

Iată, de ce Ziua Drapelului Național nu constituie doar o aniversare consfințită prin lege și nicidecum un prilej de desfășurarea a culorilor naționale, de joc și de voie bună, ci reprezintă marea sărbătoare națională a valorilor tradiționale, față de care trebuie manifestată o atenție desăvârșită. Fie și în pofida unor sancțiuni împotriva acelor care acționează și altfel.

Mi-aduc aminte că, cu doar câțiva ani în urmă, fiind la mii de kilometri de România, în Auckland-ul Noii Zeelande, de 1 decembrie, grupul nostru a așezat pentru masa de prânz, la loc de cinste, un steguleț al Țării (pe care l-am adus personal), iar tuturor le-am agățat cocarde tricolore în piept. Surprinderea pentru localnicii, care credeau că e vorba o altă formă de grevă, a fost nemaipomenită, când le-am explicat rațiunea „protestului” și le-am intonat, cu toții, o strofă din Imnul național. A fost un moment de excelență, care ne-a umplut sufletul de mândrie. Sunt convins că, la fel, au procedat și alții în situații asemănătoare.

Atunci, să nu pară nimănui ieșit din comun că am simțit gustul amar al înjosirii naționale, la vederea, pe posturile de televiziune, a unui polițist local din Timișoara, care - după arestarea unui protestatar - călca drapelul românesc în picioare. De fapt, dacă este să ne amintim bine, însuși primarul Dominic Samuel Fritz, la o întâlnire oficială, de anul acesta, ne-a demonstrat că în sala lor de protocol nu există Drapelul Național. Desigur, exemplele sunt multe, dacă este să avem în vedere că și pe clădirea primăriei din Oradea, în locul Drapelului Național, domină vulturul unguresc sau în așa-zisul „ținut secuiesc” arar mai poate fi văzut un steag românesc. Asta, ca să nu mai amintim de Ucraina, unde steagul românesc a fost terfelit - chipurile - că  era confundat cu cel belgian. De dorit, ar fi fost, ca și de Ziua Solidarității și Prieteniei dintre România și Israel, pe fațada clădirii Casei Parlamentului, odată cu drapelul evreiesc, să fi fost proiectat și drapelul românesc. O chestiune simplă, dar de reciprocitate în respect.

Într-un alt articol al nostru, evidențiam că cea mai dură dintre toate pedepsele, pe care ar trebui să le suporte oricare militar american din teatrele de operațiuni (război) externe, este ca, atunci când se înalță drapelul S.U.A., să nu aibă voie să-și ridice privirea. Nu este umilință mai mare; plâng soldații. Plâng, pentru că oamenii aceia identifică culorile și steluțele de pe drapel, cu propria țară, cu patria lor scumpă, și nu-i mai acuză nimeni de patriotism sau de cine știe ce alte invenctive pro, cărora unii le răstălmăcesc, nepermis de mult, înalta semnificație.

Da, există dispoziții constituționale exacte în privința însemnelor naționale, există și Legea nr. 96 din 20 mai 1998, din conținutul căreia rezultă modul în care trebuie arborat și respectat Drapelul României, precum și situațiile în care prezența și dispunerea acestuia este obligatorie. În completare, printr-un decret prezidențial, ulterior, s-a consolidat Ziua Drapelului Național, ca sărbătoare națională a României, care trebuie să aibă loc anual, la 26 iunie. Deci, un cadru normativ foarte clar, care pune la dispoziția autorităților recomandările corespunzătoare. Din nefericire, un alt fel de act normativ care, în foarte multe situații, a căzut în desuetudine.

Față de o asemenea gravă caracteristică, de neadmis, nu știm exact în sarcina cui să punem nedemna manifestare: a celor care sunt îndrituiți de lege să vegheze la respectarea legislației sau a celor încă răspunzători de bunul mers al societății sau ... Dumnezeu să mai știe!

Nu ne rămâne decât să ne agățăm speranțele de noua administrație, care – independent de orice culoare politică - are puterea să instaureze ordinea, atât de afectată, și în România. Așa, puțin câte puțin, printre clipele de răgaz, când nu-i preocupă, atât de mult, soarta altora ori, cine știe, făcând abstracție de orice tedință de aservire, se mai gândesc la demnitatea și mândria de neam, la tradițiile noastre istorice, căci de bunăstare slabe speranțe.