Christian W. Schenk - Literatură fără public, patrie fără glas

 

Literatură fără public, patrie fără glas

Dr. Christian W. Schenk

11 Iunie 2025

 

Indiferența: cauza a morții culturii românești în străinătate

Dragilor, nu vreți, nu puteți, sau pur și simplu vă doare-n cot? Această întrebare nu e o provocare. Este un diagnostic. Și, privită cu sinceritate, poate chiar un necrolog - pentru ceea ce odinioară se numea, cu un anumit patos, cultura română în străinătate. Căci la ce bun cea mai frumoasă literatură, dacă nu o citește nimeni? Ce rost are un poet, dacă se recită doar pe sine? Ce sens are o țară care aspiră la integrare europeană, dacă nu-și face cunoscută vocea culturală în Europa - sau, mai grav, nici măcar nu vrea să o audă? Spun răspicat: Eu singur nu pot face literatura română europeană. Nu o pot reprezenta în congrese, pe scene, la târguri de carte sau în paginile revistelor internaționale, dacă dinspre România nu primesc decât tăcere. Fără invitații. Fără semnale. Fără vreun gest simbolic de susținere. Doar liniștea încrezută a unei birocrații culturale care încă mai crede că România se termină la Carpați. Și totuși, ar fi atât de simplu: O scrisoare. Un proiect. Un scop comun. Dar nu. Nimic din toate astea. Și-atunci te întrebi: O fi neglijență - sau deja e deliberare?

Avem instituții. Se numesc „Institutul Cultural Român”, „Ambasade”, „Centre culturale”. Dar se comportă ca niște vise în somn adânc: nu se mișcă, nu reacționează, nu vorbesc.

La Paris, Berlin, Viena, Bruxelles - există personal, există sedii, există bugete.

Ce nu există: o misiune clară. O voință. O strategie. Sau măcar o scânteie de pasiune. Pare că prezența culturală în afară e o activitate tolerată – atâta timp cât nu deranjează. Că un autor angajat în diaspora nu e văzut ca ambasador cultural, ci ca un solicitant enervant. Și din nou se ridică întrebarea: Nu vreți? Nu puteți? Sau chiar vă doare-n cot?

Occidentul nu e vinovat că literatura română nu e citită. Nici vreo „conspirație globalistă”, nici prețurile traducerilor, nici măcar (sau poate totuși?) algoritmul Google. Adevăratul dușman al culturii românești în străinătate se numește: Indiferență. O indiferență care nu țipă, ci doar tace. O indiferență care nu este ostilitate - ci absență totală a implicării. Nu răspunde. Nu organizează. Nu întreabă. Nu riscă. Și, paradoxal, indiferența poartă costum, are titlu, ocupă un post, semnează scrisori cu „cu stimă”.

România n-a fost niciodată săracă în literatură. Avem poeți, eseiști, filosofi, visători, realiști. Avem versuri care pot dialoga cu Hölderlin, romane care l-ar fi intrigat pe Camus, eseuri care ar fi fumat cu Cioran. Ce nu avem? Un concept viabil de reprezentare culturală în afara granițelor.

O rețea. O viziune. O dorință de a fi prezenți. Un minim respect de sine. Cea mai gravă lipsă nu este lipsa banilor – ci lipsa curiozității. Nu dușmanii externi – ci prietenii interni care nu mai reacționează. Un apel către cei care mai simt ceva! Nu scriu aceste rânduri din ranchiună. Le scriu pentru că nu mai vreau să tac. Căci atunci când o țară își ignoră vocile culturale din afară, când un institut preferă dezbaterile interne în locul impactului extern, când un scriitor român din Berlin primește mai mult sprijin de la Paris decât de la București, nu moare doar cultura - moare încrederea. Întreb a treia oară, și pentru ultima oară, cu voce tare: Nu vreți? Nu puteți? Sau chiar vă doare-n cot? Căci dacă răspunsul este într-adevăr „ne pasă prea puțin”, atunci spuneți-o deschis și nu vom mai lupta pentru voi.