Despre
iia românească, din perspectiva cea mai înaltă…
Ion
Coja
15
iunie 2015
Doctrină
naţionalistă
Din acest mileniu de boicot al istoriei românii ies,
printre altele, înarmaţi pentru o viaţă socială cu o legislaţie proprie,
vestitul, în tot evul mediu, jus valachicum, de care noi, cei de azi, nu ne-am
priceput să ne minunăm îndestul. Şi cum să nu te minunezi când, conform acestui
jus valachicum, variantă sau replică “dacizată” a dreptului roman, ni se
propune, ca principiu, bunăoară, să distingem de hoţul nărăvit pe cel ce fură
de nevoie şi să-l iertăm! Cel despre care se dovedeşte că a furat constrâns de
condiţiile existenţei sale, pentru a se salva pe sine şi pe ai săi, copiii de
acasă, să fie iertat!… Aşa glăsuieşte jus valachicum!
Ce mare victorie a spiritului se află în acest
principiu!… Care victorie, a cărui împărat ori general, asupra cărei armate,
asupra căror duşmani, se poate compara cu victoria repurtată astfel de români
asupra duşmanului ce-l purtăm fiecare în noi, victorie consfinţită prin lege şi
datină spre a se repeta cu fiecare generaţie acest principiu de drept românesc!
Cine fură de nevoie, pentru a supraviețui, să fie iertat!…
În lumea toată dreptul roman este un model de logică
juridică, de întruchipare a ideii de justiţie. „Adevărata cultură, spunea Tudor
Vianu, constă în transformarea ideilor în sentimente”. Nu oare tocmai asta
face, faţă de dreptul roman, jus valachicum al nostru? Nu vine oare acesta din
urmă în completarea primului, spre a-l mlădia, organic, după marea schimbare ce
se produsese în conştiinţa lumii îndată după elaborarea principiilor de drept
roman, când apare şi se răspândeşte învăţătura creştinească, morala acesteia,
duhul iubirii şi-al iertării între oameni, pe care românii l-au trăit mai
autentic, se pare, decât oriunde în altă parte a Europei?
Mă încumet chiar să pun în balanţa unei judecăţi
drepte, liberă de prejudecăţile îndătinate, două simboluri, dintre cele mai
sensibile, mai accesibile: piramida, ca simbol şi împlinire a voinţei de a face
istorie, de a rămâne în istorie, şi iia românească, mai puţin, chiar deloc
simbol, în menirea ei firească de a înveşmânta şi de a da un plus de mândreţe
trupului omenesc, dar capabilă să sugereze esenţa gestului românesc de a refuza
istoria, vreme de un mileniu. Întru cât sunt comparabile iia şi piramida? Întru
destul de multe, căci şi piramida acoperă un trup!… De asemenea, cu trudă se
face şi una, şi cealaltă! Cu geniu! Dar al cui, în cazul piramidei? În nici un
caz al celor ce, transformaţi din fiinţe umane în animale de povară, şi-au
trăit viaţa de sclav împingând la bolovanii imenşi de piatră! Poţi oare despre
aceşti sute de mii de oameni, a căror umanitate a fost dispreţuită şi anulată,
al căror trup a fost înjosit pentru gloria unui stârv, poţi oare spune despre
aceşti nefericiţi care au ridicat piramidele că au făcut istorie prin truda lor
degradantă şi perfect inutilă?
Avem, aşadar, de o parte aceste monumente colosale ale
dispreţului strivitor faţă de fiinţa umană şi, pe de altă parte, în celălalt
taler al balanţei, uşoară ca un fulg, pânza de un cot pe care s-au adunat cu
migala unor mâini îndrăgostite atâtea frumuseţi spre a-l împodobi cu ele pe
omul cel mai de rând, pe tot românul! E atâta drag de viaţă şi de oameni în
gestul înveşmîntării lor cu cămeşa albă ori iia înflorate ca nişte colţuri de
rai, e atâta respect pentru fiinţa umană în iia şi-n toată civilizaţia românească
tradiţională, adică în acea civilizaţie cu care ne-am ales în urma unui mileniu
de retragere din istorie, din istoria cea bezmetică, încât nu te poţi mira
îndestul de caracterul înşelător al aparenţelor după care, la prima vedere, ai
fi zis că e atât de lamentabilă şi întristătoare abţinerea românească de a face
istorie, vreme de un mileniu!…
Civilizaţia? Ce e civilizaţia dacă nu respectul faţă
de fiinţa umană?! Cultul fiinţei umane!… Acceptând această definiţie, a cărei
slăbiciune ne e greu s-o vedem, încă şi mai greu le va fi celor care, între
oameni serioşi şi de bună credinţă discutând, vor pune în discuţie, vor pune la
îndoială funcţia civilizatoare a românilor în spaţiul, nord sau sud-dunărean,
în care s-au desfăşurat!
Românii au creat o civilizaţie proprie, extrem de
originală, care a avut o mare putere de seducţie asupra altor neamuri,
învecinate. O civilizaţie populară, anonimă, adică a tuturor, şi prin aceasta
extrem de vie, de pătrunzătoare în sufletele oamenilor, modelându-le cu grijă,
înfrumuseţându-le, înnobilându-le. Căci acesta e şi atributul esenţial al
civilizaţiei româneşti: grija pentru sufletul omenesc, partea cea mai de preţ a
lumii întregi! Respectul omului, ca valoare fără egal! Al omului om! Al omeniei!
Când, la sfârşitul primului război mondial, s-a
discutat la Paris şi Versailles pacea europeană, clădită pe ideea de justiţie
internaţională, instituită prin respectul principiului naţionalităţilor, când
s-au găsit, tot atunci, contestatarii drepturilor româneşti care să se
îndoiască asupra capacităţii româneşti de a crea, de a (se) civiliza, delegaţia
română a pus la dispoziţia celor gata să ia în discuţie asemenea braşoave
colecţia de proverbe româneşti adunate de G. Zane. Atât şi nimic mai mult! Să precizăm,
pentru cei ce n-o cunosc, cum arată această colecţie: publicată între anii 1895
şi 1903 (1912), ea cuprinde zece volume, format mare, cu un total de 7.922 de
pagini. Şi să ne întrebăm: în tezaurul folcloric al cărui popor european se mai
poate afla ceva comparabil colecţiei Zane, colecţie pe care cercetările
folclorice o dovedesc a fi… incompletă? Cu toate cele zece volume ale ei!
Au nu s-ar cuveni să vedem în mileniul de tăcere
românească un motiv extrem de serios pentru a reconsidera înţelesul şi
cuprinderea noţiunii de istorie? Au numele de istorie nu-l merită mai curând
efortul românesc de a edifica sufleteşte omul, de a-l împodobi lăuntric şi de
a-l creşte, de a-l spori, căci numai aşa omul putând aspira la o împlinire: de
sine şi a sinelui? (….)
Ion Coja
(Fragment din capitolul Cum au „boicotat” românii istoria, din cartea Transilvania – Invincibile argumentum )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu