Alexandru Stanciulescu - DOAR O VORBĂ.....! Cu GÂND DE SEARĂ - MINILECTURĂ

 

CUM ÎȚI POȚI DISTRUGE COPILUL
 - P. S. IRINEU -

 

Cum să nu ne creștem copiii!

De mic nu-i refuzaţi nimic. Daţi-i tot ce doreşte, tot ce cere, mai cu seamă, atunci când stăruie cu încăpăţânare şi plânge. Astfel va creşte şi va crede cum că ceilalţi îi sunt datori mereu şi întru toate, că are doar drepturi.

Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.

Nu-i spuneţi niciodată: „asta-i rău!” Aşa spun cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi îngustime de minte. Când, mai târziu va întâmpina greutăţi în viaţa sa şi va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire, cum că societatea îl nedreptăţeşte.

Strângeţi dumneavoastră în urma lui, tot ce lasă aruncat ici şi acolo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile! Pune-le la locul lor”! Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui şi că pentru toate sunt ceilalţi întotdeauna răspunzători.

 

Idolatrizarea propriului copil

Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales la televizor) şi să citească orice, fără ca să-l îndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest chip instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată!

Nu-i daţi povăţuire duhovnicească. Luaţi în zeflemea şi batjocură credinţa înaintea lui, cât şi Biserica, preoţii şi pe cei ce-i urmează. Când copilul va creşte „va alege singur”.

Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă aşa cum aţi fost în lipsă dumneavoastră”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului i-o dă banul, indiferent de cum a fost obţinut.

Nu-i spuneţi niciodată: „fă asta” sau „nu face cealaltă”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi… traume sufleteşti! Când va creşte, va crede că viaţa înseamnă doar să porunceşti, niciodată să asculţi!

 

Adevăratele traume din copilărie

Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul altuia în faţa lui fără pic de ruşine. (Nu vă neliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti!) Mai târziu, când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.

Când începe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră închideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i normal”.

Să-i ţineţi întotdeauna partea înaintea profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că „îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme. Ocărâţi pe aceia ce prieteneşte şi bine intenţionaţi vă aduc la cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi!

Când veţi merge la secţia de Poliţie unde l-au dus pentru că a furat sau a luat droguri, strigaţi tare de faţă cu toţi că este un nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţi reuşit să îl cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.

Pregătiţi-vă pentru o viaţă plină de suferinţă şi remuşcări. O veţi avea…

 

(Articol tradus din greceşte de monahul Gherontie Nica, publicat în Revista Atitudini Nr. 26)

 

 

 

SIMTURILE

- Sfantul Nectarie al Eghinei -

 

Prin intermediul simturilor spiritul uman ajunge la o stare de contemplare înalta si îsi fortifica puterile sufletesti; prin intermediul simturilor omul cunoaste ca exista, devine constient de individualitatea sa si cugeta, fiinteaza; putem oare sa afirmam acelasi lucru si despre animale? Observarea rezultatelor noastre, furnizate de simturi, nu ne îngaduie sa afirmam despre animal ceea ce spunem despre om; pentru ca nici un aspect nu e susceptibil sa certifice existenta unei activitati intelectuale similare; asa ca, animalul nu atesta prin impresiile sale existenta unui suflet rational; vom demonstra acest adevar, analizând rezultatele trairilor furnizate de fiecare simt în parte.

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 80.

Parintele Ciprian Mega - Cine împărățește în tine?

TAINA CRESTINATATII

- Parintele Arsenie Boca -

 

Mântuitorul nostru nevazut se îmbraca cu noi, si pe noi ne îmbraca cu Sine: „Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si-mbracat! (Galateni 3, 27).

Fiecare dintre noi, ori stim, ori nu stim, ori credem, ori nu credem, purtam pe Hristos Iisus si pe Duhul cel Sfânt în temelia fapturii noastre celei duhovnicesti. Hristos Iisus Cel cu Cruce, este asadar piatra unghiulara, temelia zidirii noastre celei duhovnicesti. Aceasta e adevarat pentru toti cei botezati.

Temeiurile mai adânci ale postului si rugaciunii le gasim la Botez. Adâncul fiintei noastre se îmbraca în Hristos. În acest adânc al mintii, sau în altarul inimii, dupa expresia Parintilor, Se salasluieste Hristos, izgonind afara pe satana, care se retrage în simtiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc sa învaluie si sa prinda vointa din nou în mrejele sale.

În veacul al VIII-lea al erei crestine a fost, printre altele, o mare lupta pentru icoane. A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor, al VII-lea, sa apere cinstirea sfintelor icoane. Atunci erau iudeii care pârau icoanele la împarati, precum ca sunt chipuri cioplite si închinare la lemne. Desi atunci s-a pus capat rautatii si multe veacuri icoanele au fost în cinste, astazi iarasi li se gaseste vina. Atunci li se zicea ca-s o închinare gresita lui Dumnezeu. Azi vina lor e ca amintesc de Dumnezeu.

Dar mai e o icoana în primejdie: icoana lui Iisus, pe care o avem în noi, în fiecare – caci de la Botez fiecare suntem destinati sa fim o icoana a lui Iisus. Împotriva acestei icoane a lui Iisus în noi se da azi o lupta mai vrajmasa ca odinioara împotriva sfintelor icoane. Se da o lupta împotriva icoanei omului! Unde-i sunt aparatorii!?

 

Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 56-57, 133

 

 

 

SIMTUL MIROSULUI

- Sfantul Nectarie al Eghinei -

 

Sufletul, prin simtul olfactiv, întelege universul invizibil al mirosurilor si descopera tezaurul ascuns al miresmelor care se revarsa din abundenta si umplu toate spatiile din univers; organul simtului olfactiv e nasul, iar sediul, nervul olfactiv. Cu ajutorul mirosului sufletul clasifica realitatile materiale care au calitatea de a emana mirosuri placute si neplacute, le accepta pe cele frumos-mirositoare, iar pe cele urât-mirositoare le respinge. Mirosul, chiar daca pare a aduce un serviciu însemnat functiei nutritive a omului, nu are doar aceasta menire. Pe temeiul serviciilor aduse sufletului cu scopul îmbogatirii cu diferite cunostinte, se poate considera ca simtul olfactiv e un simt mai degraba pus în slujba spiritului, menit sporirii cunostintelor omului decât un simt material aflat în slujba trupului. Caracterul spiritual al mirosului este dovedit de doua lucruri anume: pe de o parte, de folosirea redusa a acestuia în ceea ce priveste alimentele, pe de alta, de folosirea pe scara larga în vederea identificarii obiectelor frumos-mirositoare, care ne ofera desfatare; prin miros se ajunge la desfatare sau la repulsie. Prin urmare, mirosul se leaga de suflet, pentru ca el e cel ce judeca în privinta calitatii mirosurilor. Prin intermediul mirosului, omul are parte de placeri care nu au nici o legatura cu trupul; functia acestuia de a distinge ceea ce e curat de ceea ce e întinat este o functie care se refera la supravietuire, dar nu într-o mai mica masura la suflet, pentru ca prin intermediul mirosului acesta învata diferite lucruri. Rolul mirosului e cel de a informa omul referitor la aspecte exterioare pe care nu le poate percepe în acelasi fel cu celelalte simturi.

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 88-89

NU IEȘI DIN CUVÂNTUL DOMNULUI

- SF. ILARION FELEA -

 

Zidirea casei

Înainte de a încheia Predica de pe Munte (Mt. 5:7) în care se cuprind cele mai frumoase învăţături din Sf. Evanghelie, Iisus Hristos Mântuitorul a asemănat pe creştinii buni cu oamenii care îşi zidesc casa pe stâncă, iar pe cei răi cu oamenii care îşi zidesc casa pe nisip. Vezi Evanghelia de la Matei.

Când zideşte omul casă, atunci mai întâi alege locul potrivit. Nimeni nu zideşte casă pe nisip sau în mlaştină. La fel când cineva doreşte să-şi facă o casă sănătoasă, nu-şi pune temelie slabă de pământ, ci temelie de piatră sau de beton armat cu fier.

Aşa lucrează omul înţelept. Creşterea aceasta nu se poate face, fără ascultarea de cuvântul Evangheliei: «Cel ce ascultă cuvântul Fiului şi face voia Tatălui Ceresc, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor» (Mt. 5:19).

 

Cum să nu ruinăm fericirea?

Omul care nu-şi aşază viaţa sufletului pe temelia de stâncă a cuvintelor lui Dumnezeu, este un fiu pierdut, ameninţat să-şi ruineze fericirea şi să-şi risipească în zadar toată viaţa.

Creştinul bun e fiul ascultător de Tatăl Său, Dumnezeu. Una din grijile lui de căpetenie este să facă voia Domnului şi să nu iasă niciodată din ascultarea Evangheliei Lui, după cum şi scris este în Cartea Sfântă: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată virtutea ta! Poruncile pe care ţi le dau astăzi, să le păstrezi în inima ta, să le sădeşti în sufletul fiilor tăi şi să vorbeşti de ele când stai în casa ta, când călătoreşti, când te culci şi când te scoli. Leagă-le ca pe un semn, poartă-le ca pe o tăbliţă pe fruntea ta, scrie-le pe uşorii casei tale şi pe porţile tale» (Deut. 6:5-9).

Nu ieşi niciodată din cuvântul Domnului. Odihneşte-ţi sufletul pe stânca Evangheliei şi ia seama totdeauna că «nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu» (Lc. 4:4).

 

Care sunt temeliile slabe ale sufletului?

Cam aşa stăm şi cu casa sufletului. Dacă vrem să fie sănătoasă şi trainică, nu o putem zidi decât pe temelia de stâncă a cuvântului lui Dumnezeu. Sunt şi temelii de nisip pe care îşi zidesc unii oameni neînţelepţi casa sufletului: necredinţa, iubirea de sine, lăcomia, poftele păcătoase, plăcerile vinovate, gândurile şi părerile deşarte. Toate acestea sunt temelii slabe. Când bate vântul îndoielilor, când vin furtunile încercărilor şi apele durerilor, atunci – dacă ne-am zidit casa pe nisip – toate se răstoarnă în noi şi în jurul nostru. Atunci ne pierdem capul, ne văităm şi nu mai ştim încotro să o luăm.

Omul de credinţă, omul care stă cu sufletul pe temelia de stâncă a Evangheliei Domnului, nu poate fi clintit din loc de nicio furtună, de nicio îndoială şi de nicio durere. Omul acesta e ca stânca: pot bate în ea cât vor apele mării, că nu o pot mişca din loc. Valurile o spală şi o lasă mai curată de cum a fost, dar tot nemişcată.

 

Orice clădire fără El se dărâmă

Există pentru noi, oamenii, o «piatră vie, aleasă şi de mare preţ» (1 Petr. 2:4): «Piatra cea din capul unghiului» pe care atâţia ziditori nu o bagă în seamă (Mt. 21:42), temelia vieţii veşnice: Iisus Hristos (1 Cor. 10:4). Orice clădire fără El se dărâmă. Orice neascultare de cuvântul Evangheliei Lui se plăteşte scump, ca orice rătăcire şi ca orice greşeală.

Noi, creştinii, «suntem zidiţi pe temelia Apostolilor şi a prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos» (Ef. 2:20-21).

 

(Extras din cartea „Pildele Mântuitorului” de Pr. Ilarion V. Felea)

 

 

CLOPOTUL

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

              Clopotul este fluier pastoresc ce cheama turma cuvântatoare în staulul oilor, adica la biserica, pe pajistea duhovniceasca a rugaciunii si a cuvântului lui Dumnezeu; este si goarna de lupta care aduce aminte de lupta duhovniceasca si de faptul ca trebuie sa fim gata de lupta în fiecare zi, ca trebuie sa fim întotdeauna înarmati cu toate armele duhovnicesti.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 185-186

 

 

 

MARGARITARELE

- Sfantul Teofan Zavoratul -

 

Margaritarele se aduna întotdeauna în cele mai tainuite locuri, pe când lucrurile netrebnice sunt aruncate, ca gunoiul, chiar si în drum.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 126

 

CÂND NE ÎMPLINEȘTE DUMNEZEU RUGĂCIUNEA

 - PR. SILUAN -

 

Ne dorim vindecarea sufletului cu adevărat?

Dacă nu contenim să-L întrebăm și să cerem de la El: Doamne, am nevoie de vedere, de vindecarea trupului, dar mai ales a sufletului, El ne va da acest lucru. Problema este: „Noi, cu adevărat, ne dorim această vindecare?”. Și un răspuns ar fi să ne uităm la noi înșine și să vedem cât din timpul zilei, și cât din timpul nopții, Îl implorăm pe Dumnezeu: Doamne, vindecă sufletul meu!

Atâta vreme cât nu vedem că Hristos plinește toate lucrurile, trebuie să continuăm și să stăruim în rugăciunea: Doamne miluiește-ne! Atâta vreme cât nu ne simțim apropiați de Dumnezeu și de sfinți, trebuie să stăruim  în rugăciunea: Doamne miluiește-ne! Dacă nu percepem, nu mirosim buna mireasmă a tuturor lucrurilor bune pe care Hristos ni le-a dat nouă, atunci trebuie să stăruim în rugăciunea: Doamne miluiește-ne! Dacă nu auzim cuvântul adevărului și suntem conduși de înșelare și de împrăștierea minții, trebuie să stăruim în rugăciunea: Doamne miluiește-ne! Și nu putem judeca timpul lui Dumnezeu potrivit timpului nostru.

 

Dumnezeu a așteptat mii de ani

Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, i-a dat poporului lui Israel multă răbdare. După căderea lui Adam și a Evei, putea cu ușurință să-L trimită pe Fiul Său în lume. Și atunci omul nu ar fi trebuit să sufere în întuneric, atâtea generații. Însă, în înțelepciunea Lui, ne-a dăruit timp de pocăință ca să ne pocăim și să o aducă pe Maica lui Dumnezeu în lume. Astfel încât un membru al rasei noastre umane să poată să-L aducă pe Hristos în această lume. Și dacă Dumnezeu a așteptat mii de ani pentru a aduce mântuirea în lume, și noi, la rândul nostru, trebuie să avem puțină răbdare în viața noastră, pentru ca harul să poată lucra în sufletele noastre.

Dacă ne rugăm cu intensitate, atunci vom vedea că Dumnezeu va lucra în noi. Sf. Serafim de Sarov a fost întrebat: De ce durează atât de mult ca Dumnezeu să lucreze în viața noastră? Și răspunsul a fost: Pentru că nu te rogi cu intensitate, cu duh fierbinte. Și atunci, la fel ca orbul din Evanghelie, trebuie să-L dorim pe Hristos cu toată inima noastră!

Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască vindecarea ochilor sufletești, astfel încât să vedem lumina Lui și să le vedem pe toate prin lumina Lui. Și astfel, prin lumina Lui, noi devenim lumină.

Dumnezeu să ne dăruiască acest lucru, astfel încât întunericul să nu mai stăpânească în noi! Atunci iubirea lui Dumnezeu va schimba întreaga noastră ființă. Amin!

(Extras din Revista Atitudini Nr. 90)

 

 

 

PERDEAUA SI CUVERTURA

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

Ceea ce este acoperit de perdea sau de cuvertura nu se poate vedea. Astfel, nu vedem soarele acoperit de nori; nu vedem fata acoperita de batic sau de haine; nu vedem lucrurile care sunt dincolo de perdea, si celelalte. Tot asa, înaintea privirii oricarui pacatos nepocait, a oricarui desfrânat sau preacurvar, a oricarui rapitor, hot sau judecator nedrept, a oricarui mincinos sau înselator, într-un cuvânt înaintea privirii oricarui om necugetat atârna un anume val, care îi acopera ochii duhovnicesti si nu-l lasa sa vada de ce bunatati se lipseste, cum merge la pieire amarnica. Merge spre groapa si nu o vede, si cade în ea, daca nu priveste în jur. Satana, vrajmasul neamului omenesc urzeste acest val sau cuvertura acelor oameni care traiesc în nepasare, care nu asculta de Dumnezeu Cuvântul, Calauzitorul pasilor nostri, care parasesc rugaciunea , fara de care orice om este surd; satana urzeste aceasta ca oamenii sa nu-si observe propria pieire. Daca omul se întoarce cu pocainta adevarata catre Dumnezeu, aceasta perdea sau cuvertura se ridica. Atunci el îsi va vedea nenorocirea si pieirea. Atunci îsi va veni în sine, va întelege unde a fost, cum s-a ratacit. Atunci va începe sa suspine, sa plânga si sa se tânguiasca. Atunci si numai atunci, ca sculat din somn, va începe sa mearga precum mergea mai înainte. „Pentru aceasta zice: «Desteapta-te cel ce dormi si te scoala din morti si te va lumina Hristos»” (Efeseni 5, 14).

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Comoara duhovniceasca din lume adunata, traducere de rasofora Domnica Talea, Ed. Egumenita, Galati, 2008, p. 83-84

 

  

 

SIMTUL TACTIL

- Sfantul Nectarie al Eghinei -

 

Simtul tactil uman are în plus particularitatea de a fi susceptibil de o dezvoltare si desavârsire mult superioare celei obisnuite si cunoscute; în cazul persoanelor nevazatoare acest simt devine în urma exercitiului atât de ascutit, încât se pot sesiza cu ajutorul lui diferentele extrem de fine, în cazul suprafetelor, ca de exemplu gravarile de argint, în cazul monedelor sau al altor obiecte, diferite culori, în cazul stofelor de lâna s.a. Iata în ce masura întelepciunea lui Dumnezeu a realizat armonia dintre ratiune si organele cu totul indispensabile ale acesteia! Iata cât de lamurit ingeniozitatea simtului tactil demonstreaza ca sufletul omului este rational si ca în vederea acestei rationalitati a fost creat astfel!

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 82-83

CINE SUNT SFINȚII

- SF. ILARION FELEA -

 

Ura împotriva sfinților

O figură de roman, un tip de răzvrătit, se declară duşman neîmpăcat al sfinţilor. „Urăsc şi sfinţii”, exclamă el. „Sunt pacostea omenirii!… Aceştia nu cunosc ce înseamnă îndoială. Viaţa sfinţilor şi a eroilor e frumoasă în cărţi…”[1].

Ura împotriva sfinţilor nu se întâlneşte numai la pagini şi la figuri de romane. Din nefericire ea se întâlneşte la prea mulţi oameni, care în felul lor de a gândi, a vorbi şi a trăi, deşi sunt împotriva sfinţilor, fără să voiască, îi laudă, ca şi figura de care am amintit. Ei cugetă aşa: viaţa sfinţilor e frumoasă, dar aspră. Neînduplecată, nu cunoaşte chinu­ri­le şi amărăciunile îndoielilor. Prin urmare, nu e pentru noi, îndoielnicii, molatecii şi nărăviţii cu toate relele.

În felul acesta, critica şi nemulţumirea devine laudă. Virtuţile şi frumuseţile unora sunt pricină de supărare pentru cei ce nu le au, mai ales când e vorba de sfinţi.

 

Cine sunt sfinţii?

Unii îşi închipuie că sfinţii sunt nişte călugări uscaţi de post şi de rugăciune... Nişte sihaştri sau pustnici, care se feresc de societatea oamenilor şi trăiesc singuratici prin păduri, prin peşteri şi prin pustiuri, sau în cazul ce mai bun prin schituri şi mănăstiri. Sunt şi de aceştia.

Alţii îşi închipuie că sfinţii sunt nişte oameni neobişnuiţi: prooroci, apostoli, martiri, făcători de minuni, ierarhi învăţaţi şi ne­prihăniţi. Sunt şi de aceştia. Alţii îşi închipuie că sfinţii sunt nişte oameni simpli, săraci în avuţii şi bogaţi în fapte bune, curaţi la inimă şi feciorelnici. Sunt şi de aceştia. Alţii îşi închipuie că sfinţi ar fi nişte oameni bolnavi şi nebuni (hip­no­tici, mizantropi, isterici, nervoşi, sugestionaţi, psihopaţi).

Numele de „sfânt” vine de la numele lui Dumnezeu. În Sf. Scriptură unul dintre numele lui Dumnezeu este Sfântul (Kadoş, Aghios, Sanctus). Sfinţenia e virtutea desăvârşirii morale. Dumnezeu este „Sfântul” (Is. 1:4). Sfântul Dumnezeu, singurul neîntinat, fără prihană, fără păcat, fără nici o patimă; singurul sfânt în chip desăvârşit.

 

Sfințenia și legea morală

În înţeles moral, sfinţenia este acordul voinţei omului cu voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este sfânt pentru că El este izvorul sfinţeniei, el creează şi descoperă legea şi ordinea morală, El revarsă în lume harul sfinţeniei, puterea dumnezeiască prin care se curăţă, se luminează şi se desăvârşesc sufletele. Omul devine sfânt prin conlucrarea cu harul lui Dumnezeu, până la asemănarea cu El, când voinţa omului ajunge la un acord deplin cu voinţa lui Dumnezeu. Atunci ajunge la treapta sfinţeniei, la virtutea cea mai înaltă, la starea desăvârşită a firii.

Sfinţenia lui Dumnezeu se arată de la început în legea morală dată primilor oameni. Și de aici mai departe în istoria pedepselor date pentru păcate, în descoperirea poruncilor morale şi a virtuţilor religioase, şi cu deosebire în porunca şi în virtutea sfinţeniei. «Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, grăieşte Dumnezeu lui Moise, deci sfinţiţi-vă ca să fiţi sfinţi, căci sfânt sunt Eu » (Lev. 11:44-45).

Altădată din nou porunceşte Dumnezeu lui Moise: «Vorbeşte către obştea fiilor lui Israil şi spune-le: Fiţi sfinţi, căci sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru!» (Lev. 19:2). Aceeaşi poruncă se repetă şi mai departe (Lev. 20:7-26; 21:6-8). Întreg cuprinsul capitolelor 18-26 din Levitic, despre căsătorie, porunci, preoţi, sărbători, jertfe, pedepse şi binecuvântări, se referă mai presus de toate la virtutea, idealul şi darul sfinţeniei, care vine de la Dumnezeu. Căci zice El: «Eu sunt Domnul cel ce vă sfinţesc pe voi» (Lev. 22:33).

 

Sfinții în Noul Testament

Ceea ce se spune în Vechiul Testament şi în Evanghelie despre legea şi porunca sfinţeniei, se repetă şi se întăreşte din nou în scrierile Sfinţilor Apostoli. Sf. Petru repetă poruncile sfinţeniei din Vechiul Testament. El scrie: «Ca fii ai ascultării, nu vă potriviţi poftelor de mai înainte, din timpul neştiinţei voastre, ci după Sfântul care v-a che­mat, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci scris este: Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt» (1 Petr. 1:15-16; Lev. 11:44-45; 19:2).

Tot el face creştinilor chemarea să-şi dea seama că acum ei sunt noul Israil, neamul ales şi sfânt, poporul lui Dumnezeu. «Voi sunteţi seminţie aleasă, pre­oţie împărătească, neam sfânt, popor rânduit să vestească bunătăţile celui ce v-a chemat din întuneric la lumina sa cea minunată. Voi care odinioară nu eraţi popor (ales), iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu. Voi care odinioară nu aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi» (1 Petr. 2:9-10; Ieş. 19:6). Creştinii, fiind poporul lui Dumnezeu, datori sunt toţi să trăiască «în sfinţenie şi cucernicie, ca în ziua Domnului, la a doua venire, să fie aflaţi de El, în pace, fără vină şi fără prihană» (2 Petr. 3:11), adică sfinţi.

Sf. Pavel spune că legea lui Dumnezeu «este sfântă şi porunca sfântă şi dreaptă şi bună» (Rom. 7:12). Și sfătuieşte pe cititori să se îmbrace «în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu întru dreptate şi întru sfinţenia adevărului» (Ef. 4:24). Omul acesta e sfântul. Nu oricare om, nici oricare creştin, ci sfântul. Acesta e omul cel nou.

 

Chemarea la sfințenie

După Apostolul Pavel, toţi creştinii sunt chemaţi să fie sfinţi (Rom. 1:7), «sfinţi şi fără prihană» (Ef. 1:4), «aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi» (Col. 3:12). «Având, deci, aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim de toată spur­căciunea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu» (2 Cor. 6:16; 7:1). Nu poate fi nimeni poporul, familia, fiul lui Dumnezeu în stare de necurăţie. Starea de fii şi popor al lui Dumnezeu atrage cu sine munca, strădania de a împlini şi desăvârşi «sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu» (Evr. 12:14).

Sfinţenia este o cerinţă de mântuire. «Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră, … să ştie fiecare a stăpâni vasul (trupul) său în sfinţenie şi cinste» (1 Tes. 4:4-5).

După apostolul Pavel sfinţenia este «umblarea în chip vrednic de Dumnezeu» (1 Tes. 2:12), iar sfinţirea e spălarea şi curăţirea sufletului prin har de orice întinăciune, adică mântuirea în sfinţirea Duhului şi în credinţa adevărului (2 Tes. 2:13).

 

Creștinii, casnicii lui Dumnezeu

În scopul sfinţirii, Iisus Hristos a întemeiat Biserica (Ef. 5:25-26) şi a rânduit în ea apostolii, proorocii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii (ierarhia), «spre de­să­vâr­şirea sfinţilor» (Ef. 4:11-12). Membrii Bisericii, creştinii, nu mai sunt străini de Dumnezeu şi venetici în lume. Prin Biserică ei sunt «cetăţeni împreună cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu» (Ef. 2:19). De aceea în toată vremea toţi creştinii suntem datori să mulţumim lui Dumnezeu, că ne-a scos din întuneric la lumină, ne-a deschis intrare în împărăţia Fiului iubirii sale şi ne-a învrednicit să luăm parte la moştenirea şi slava sfinţilor, în lumină (Col. 1:12-13; Ef. 1:18-19).

După aceste lămuriri, iubiţi şi binecuvântaţi creştini, putem răspunde la întrebarea: cine sunt sfinţii? Sfinţii sunt toţi acei oameni aleşi, care în viaţa lor au împlinit în chip desăvârşit voia lui Dumnezeu. Toţi credincioşii care au trăit curaţi de orice întinăciune[2]. „Deci se face omul sfânt prin depărtarea de rele”, prin lucrarea bunătăţilor şi a po­run­cilor lui Dumnezeu[3].

 

Tipuri de sfinți

În legea sfinţeniei, poruncită tuturor oamenilor atât în Vechiul Testament şi în Noul Testament, sfinţi sunt întâi de toate îngerii, aşa cum îi numeşte Mântuitorul (Mt. 25:31). Sfinţi sunt proorocii şi apostolii, aşa cum îi numeşte apostolul Petru (2 Petr. 3:2) şi Apostolul Pavel (Ef. 3:5; Evr.11:32), «cel mai mic decât toţi sfinţii» (Ef. 3:8). Sfinţi sunt toţi drepţii plecaţi din lumea aceasta, «duhurile drepţilor celor desăvârşiţi» (Evr. 12:23). Sfinţi sunt biruitorii (Apoc. 2:3) şi încununaţii (2 Tim. 4:8; Col. 2:18). Sunt martirii, mărturisitorii, marii dascăli ai Bisericii, cuvioşii, împreună cu femeile mironosiţe, mucenice şi fecioare temătoare de Dumnezeu.

Sfinţii sunt «lumina lumii» (Mt. 5:14), creştinii desăvârşiţi, cei mai buni învăţăcei ai Mântuitorului, cea mai aleasă rodire a Duhului Sfânt şi cea mai frumoasă podoabă a Bisericii. Cum a rodit cuvântul Evangheliei în lume, cum s-a răspândit credinţa creştină între neamurile păgâne, cum au strălucit virtuţile sfinte în vieţile oamenilor, cum s-a zidit, s-a apărat şi s-a în­tărit Biserica pe faţa pământului, se vede mai bine din Vieţile Sfinţilor. Pentru răs­pân­direa creştinismului şi pentru slava Bisericii, vieţile sfinţilor au făcut mai mult decât toate vorbirile oamenilor. Prin vieţile şi lucrările lor, sfinţii sunt pentru noi toţi icoanele vii şi cele mai alese modele de oameni în drumul şi urcuşul spre desăvârşire.

 

Cum dobândim sfințenia?

La asemănarea cu Dumnezeu se ajunge prin daruri (primite) şi prin virtuţi (dobândite). Sfinţenia este cea mai înaltă, cea mai grea şi cea mai strălucită virtute. La virtutea aceasta ajung numai oamenii care au suflet cu înfăţişare (arhitectură) simplă şi frumoasă. Suflet curat şi tare, surd la toate câte şopteşte ispita şi pofteşte patima. Suflet hotărât, care se supune asprei şi binefăcătoarei discipline a vieţii religioase şi morale, sfinţii.

Să luăm de călăuză în viaţă sfinţii şi să ne supunem din inimă legii sfinţeniei, creştini. Sfinţii ne învaţă ştiinţa şi arta de­săvârşirii. Sfinţii sunt maeştri şi dascălii noştri cei mai iubiţi. „Cel ce petrece cu sfinţii se va sfinţi”[4]. Biserica creştină la în­ce­put era o societate de oameni creştini cu viaţă şi râvnă de sfinţi.

 

Răspunsul  fericitului Augustin

„Pentru ce nu ai putea face şi tu ceea ce au făcut alţii”?, întreabă Fericitul Augustin[5].

«Să slujim lui Dumnezeu, fără frică, în sfinţenie şi în dreptate, în toate zilele vieţii noastre» (Lc. 1:75). «Ca să ne împărtăşim din sfinţenia Lui» (Evr. 12:10).

„ … înţelepţeşte-ne pe noi, Doamne ca să îndeplinim în frica Ta dreptate şi sfinţenie… Binecuvintează poporul tău şi sfinţeşte moştenirea Ta. Pace lumii Tale dăruieşte bisericilor Tale, preoţilor şi la tot poporul Tău…”[6].

 

[1] Ieronim Pacu în Întunecare, Cezar Petrescu, vol II, p. 289.

 

[2] „Sfânt se numeşte cel curat de răutate şi păcat”, Scolie la Cuvântul XV din Scara Sf. Ioan Sinaitul.

 

[3] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântul XI, p. 152.

 

[4] Clement Alexandrinul, Pedagogul, p. 108.

 

[5] Fer. Augustin, Confesiuni, VIII, 2.

 

[6] Rugăciunea a II-a de la Utrenie.

 

(Extras din cartea „Spre Tabor”, vol I, de pr. Ilarion V. Felea)

 

 

 

 

 

SIMTUL AUZULUI

- Sfantul Nectarie al Eghinei -

 

Auzul este un simt formator, modelator si înaltator; prin mijlocirea acestuia se plasmuieste inima omului, prin el se arata a fi fiinta rationala si prin el se ridica la pozitia superioara care i se cuvine; cu ajutorul lui distinge toate felurile de sunete produse de vibratiile aerului; distinge glasuri, tunete, sunete s.a.m.d., îsi rânduieste timbrul si ritmul propriei sale voci si îsi compune piesele muzicale; cu ajutorul acestuia a inventat muzica si instrumentele muzicale si a descoperit melodia si armonia prin intermediul carora sunt miscate sufletul si inima si sunt înflacarate spiritele. Cu ajutorul cuvântului launtric, auzul transmite sufletului glasul naturii însufletite, pe care ochiul îl percepe mut; prin auz omul s-a ridicat la înaltimea contemplatiei; parasind pamântul, s-a înaltat prin intermediul acestui simt la ceruri ca sa auda cântul îngeresc si cântarea dumnezeiasca ce îl înduhovnicesc; auzul i-a pus în miscare limba spre cântarea Ziditorului sau si îl face sa-si afle ritmul [potrivit] cântului sau spre a cânta frumusetea creatiei; prin auz omul se bucura de toata desfatarea trupeasca si este înaltat în sfera spiritelor.

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 93-94

 

 

 

 

RECUNOSTINTA

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

Omul smerit, privind pâinea de pe masa, haina de pe el si tot ce are, vede miile de mâini, valurile de sudoare, veghea si truda nenumaratilor oameni…

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 109