Verba volant, scripta manent – de Dorina Măgărin

 

Verba volant, scripta manent – de Dorina Măgărin

20 iunie 2025

 

Un citat celebru despre cuvintele care zboară, în timp ce scrierile rămân („Verba volant, scripta manent”) este cel mai adesea folosit în sens greșit, pentru a desemna avantajul decisiv acordat scrisului prin permanența sa, în timp ce cuvântul rostit este doar trecător. O deviere prin istoria textului și a lecturii în Occident ajută la clarificarea acestei inversări.

 

Tradiția este cea fondată de apostolul Pavel, „cuvântul omoară, dar duhul dă viață” (2 Cor., 3-6), o formulă care explică ideea că sensul nu se află în semnificant, ci în mesajul pe care cineva vrea să și-l însușească (semnificatul). Semnificanții (cuvintele) ar funcționa într-un fel de mod transparent. Prin urmare, până în secolul al XI-lea, textele scrise și citite erau considerate partea submersă a complexului mai larg constituit de discurs și posibilele sale semnificații. Discursul nu este perceput ca intrând într-un câmp distinct de analiză, iar „duhul” este privilegiat față de literalitatea „cuvintelor”.

 

Mai mult, ne aflăm în societăți orale, în care textele sunt cel mai adesea citite mai mult sau mai puțin oral, fie cu voce tare unuia sau mai multor ascultători, fie sieși, în șoaptă: urechea are prioritate față de ochi. În acest citat din Faptele Apostolilor, „etiopianul” citește cu voce tare pentru sine, dar nu „înțelege” „ceea ce citește” și al cărui „spirit” îi rămâne obscur:

 

Un famen (…) care venise la Ierusalim (…) se întorcea șezând în carul său și citind pe prorocul Isaia. (…) Filip a alergat și a auzit pe etiopian citind pe prorocul Isaia. I-a zis:

 

„Înțelegi ce citești?” El a răspuns: „Cum pot, dacă nu mă îndrumă cineva?” Și l-a rugat pe Filip să se suie și să șadă cu el (…). Famenul i-a zis lui Filip: „Rogu-te, despre cine vorbește prorocul?” Filip, deschizându-și gura… (Faptele Apostolilor 8:27-35)…

 

Să lăsăm deoparte problema intermediarului care va putea dezvălui și explica un „spirit” al textului altfel inaccesibil majorității. Claudius din Torino a comparat chiar scrisoarea cu un „văl” care maschează sensul discursului: „Fericiți ochii care văd Duhul prin vălul scrisorii”. Metafora obișnuită a trupului (textul) și a sufletului (sensul său) acordă în mod firesc privilegiul acestuia din urmă: atunci când Ieronim traduce Vulgata, și el se concentrează asupra spiritului textului, mai degrabă decât asupra cuvântului și a literalității.

 

În această configurație, ierarhia dintre cuvântul scris și cuvântul rostit este inversată. Alberto Manguel are, așadar, dreptate să sublinieze interpretarea greșită a citatului latin: cuvintele scrise „rămân” pentru că sunt tăcute, prizoniere ale paginii lor și, parcă, adormite, chiar moarte.

 

Cititul (și explicația) sunt cele care îi vor elibera și îi vor transforma în aceste cuvinte rostite, vii, care sunt însăși spiritul. Interpretarea corectă a formulei Verba volant, scripta manent ilustrează în cele din urmă corectitudinea teoriei: aceasta trebuie să fie explicită. (vezi: Alberto Manguel, Une Histoire de la lecture, Arles, Actes Sud, 1998).

 

Am făcut această divagare pentru a atrage atenţia asupra evenimentului care a avut loc miercuri, 18 iunie 2025, de la ora 18:00, în Piaţa Victoriei din oraşul situat pe râul Bega, în lăcaşul unde pe vremuri dăinuia Librăria „Mihai Eminescu”, librărie la care am stat la coadă prin anii ´80 pentru a cumpăra romanul Cel mai iubit dintre pământeni, azi, prestigioasa Cărtureşti.

 

Deschiderea a fost făcută de violonista Marta Chiș, de la Filarmonica Banatul, cu Meditații de Jules Massenet, iar evenimentul a fost moderat de dr. Daniel Luca – poet, romancier și critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara. Au avut intervenții: dr. Dorina Măgărin – poetă, prozatoare și jurnalistul Nicolae Toma.

 

Autoarea Anca-Iulia Beidac a avut intenţia de a ne deschide calea spre o lume interioară la care se accede prin memorie şi rememorare, prin lansarea celui de-al treilea volum de poezii, Amare – o îngemănare de versuri „de dragoste”, „cu dragoste”, „despre dragoste”, despre viaţă, despre noi.

 

Poeta nu se pierde în aparenţă, nici în detalii, nici nu se lasă subjugată de limbaj. Se regăsesc: intensitatea emoţiei, delicateţea elementelor, expresia stabilă şi inedită, ingenuitatea.

 

Cartea dedicată anonimului S (în numerologie litera „S” poate sugera ambiție, determinare, curaj și loialitate) este compusă din puzzle: Amare, Intermezzo, Für S, Finalis, P. S.; îmbinarea acestora reconstituind întregul de 108 pagini, apărut anul acesta la Editura Junimea din Iaşi.

 

Tematica elaborată de poetă ne lansează într-o dublă direcție: mai întâi nostalgia pe care o purtăm în noi pentru ce am pierdut: „scriu despre dragoste și moarte cu-aceeași

 

peniță-nmuiată în sângele zilei trecute…/scriu despre dragoste/sfârșitul lumii începe mereu într-o marți” (amo, ergo sum, p. 9).

 

Dincolo de temele abordate, simțim că realitatea poeziei se află în altă parte, așa cum amintește criticul Daniel Delas, sub forma unei butade: „Poetul vorbește despre altceva decât despre ce pare să vorbească, dar totuși vorbește despre ce pare să vorbească”.

 

Strategiile de permanentă reconstruire a sinelui, mereu supus vicisitudinilor, ne fac să gravăm versurile lui Baudelaire din Albatrosul: „Poetul e ca prinţul din cerul înnorat,/”

 

Ce prin furtuni colindă şi ia în rîs arcaşii;/ Pe humă-n hăituiala mulţimii aruncat,/ Gigantica-i aripă îi stînjeneşte paşii”.

 

Forma cărţii este fără îndoială o formă simbolică, în sensul în care Erwin Panofsky vorbeşte despre ea în La perspective comme forme symbolique , adică o formă care exprimă de o manieră implicită un întreg ansamblu de valori şi reprezentări. Coperta 1, Norul Iuliei Şchiopu ne trimite cu gândul la Molière cu ale sale Femei savante .

 

Las cititorului plăcerea descoperirii și libertatea de a decide, iar autoarei îi urăm viaţă lungă sub patronajul celor trei muze: Aedea („cântul”), Meletea („meditația”) şi Mneme („memoria”).