Diplomații
și dreptul păcii
Prof. dr.
Nicolae Mareș, Scriitor, publicist
25
Iunie 2025
Pacea
indivizibilă - ideal suprem al acțiunii diplomatice
Pentru cunoscătorul istoriei diplomatice interbelice
este axiomatică afirmația că idealul călăuzitor al lui Nicolae Titulescu, de-a
lungul unei vieți de muncă și luptă, a fost și a rămas construirea, menținerea,
consolidarea și apărarea păcii. O pace organizată, o pace întemeiată pe
principiile ordonatoare ale dreptului internațional, o pace pentru toți, atât
pentru cei mari cât și pentru cei mici și mijlocii, o pace care prin cumularea
efectelor ei binefăcătoare să favorizeze, în egală măsură, progresul general,
propășirea statelor și popoarelor, dezvoltarea cooperării multilaterale și
multiforme între națiuni. Pacea sintetizează în cel mai înalt grad gândul și
acțiunea marelui om de stat, opțiunile sale fundamentale constituindu-se
într-un credo care i-a cârmuit viața, i-a înrâurit profund opera, i-a deschis
locul pe care l-a ocupat și îl va menține de-a pururi în istoria diplomației
românești, căreia i-a consacrat, cu devoțiune, întreaga sa strădanie, i-a
jertfit orice interes sau veleitate personală, i-a închinat întreaga forță a
inteligenței sale de excepție, asociată erudiției și pregătirii academice
exemplare.
Moștenirea sa diplomatică, și îndeosebi paginile de
analiză și sinteză titulesciene, din care unele văd pentru prima dată lumina
tiparului, dezvăluie concepția statornică a lui Nicolae Titulescu în problemele
păcii, caracterizată prin realism, abordare constructivă, patriotism - toate
derivând din înțelegerea profundă, superioară, a aspirațiilor seculare ale
poporului român si a năzuințelor de pace și progres ale tuturor popoarelor.
Caracterul constructiv al gândirii sale despre pace se
recomandă cercetării și analizei celei mai minuțioase și atente prin aceea că
ea era străină pacifismului desuet sau anarhic, cunoscut de diverse epoci
istorice fiind, dimpotrivă, rezultatul unei îmbinări armonioase a preceptelor
derivate din dreptul ginților cu învățămintele desprinse din scrutarea
respectuoasă, obiectivă și responsabilă, a istoriei poporului român, dar și a
istoriei umanității în ansamblul ei. Așa fiind, abordarea filozofică, asociată
unei tratări, am putea spune, pragmatice, a materiei relațiilor internaționale,
nu putea să nu infuzeze un înalt grad de originalitate gândirii și acțiunii
titulesciene.
La o analiză aprofundată a ansamblului concepției lui
Nicolae Titulescu despre pace și organizarea ei, cercetătorul ajunge la
concluzia că aceasta se fundamentează, în ultimă instanță, pe simbioza teorie
practică, care în cazul diplomatului român a funcționat fără întrerupere, ideea
și fapta fiind, pentru el, două fațete inseparabile ale aceleiași activități
coerente și unitare care dau connținut strădaniei sale diplomatice. De altfel,
autodefinirea pe care și-a făcut-o de „idealist înflăcărat", este elocventă
prin ea însăși, această metaforică expresie punând în relief deopotrivă
optimismul funciar, care i-a străbătut și definit gândirea, dar și orientarea
subordonată în permanență practicii și necesităților vieții care a dat un
colorit de puternic realism operei sale politicodiplomatice.
Nu în tomuri docte și erudite vom căuta o concepție
structurată și academică a lui Nicolae Titulescu despre pace. Zbuciumata sa
viață nu i-a lăsat răgazul să o redacteze în lucrări de anvergură. El a fost
însă un scriitor pasionat al istoriei. Este, de aceea, sarcina de onoare a
istoricilor, juriștilor și politologilor de a restitui epocii noastre, cu
obiectivitate și simțul detaliului, diamantul de neprețuit al gândirii
titulesciene asupra păcii, aplecând-se cu migală de bijutier, asupra vieții și
operei sale. Deoarece, la urma urmei, concepția lui Nicolae Titulescu despre
pace ne-o înfățișează în chipul cel mai convingător istoria diplomatică. Acea
istorie la făurirea căreia Nicolae Titulescu a participat nemijlocit. La Geneva
și Londra, la Berlin și Viena, la Praga, Varșovia sau Roma, la Lisabona, Madrid
și Sofia, la Atena și Ankara și, cu toate că se știe mai puțin, la Washington
și New York, vocea și acțiunea lui Nicolae Titulescu s-au făcut auzite și
simțite. Toate luările sale de poziție publice, sau confidențiale, cunoscute
imediat prin presa vremii, sau rămase până în zilele noastre consemnate doar în
paginile unor dosare de arhivă. Ideile lui Nicolae Titulescu despre pace, atât
la nivelul construcției filozofice, cât mai ales pe planul zidirii ei practice,
alcătuiesc un adevărat oratoriu, a cărui valoare rămâne să fie evaluată, cu
obiectivitate și respect, în lumina imperativelor noi, pe care le ridică în
epoca noastră expertiza menținerii păcii și securității internaționale. Istoria
mișcării pacifiste a secolului nostru a reținut în galeria ei multe nume. In
nedreptatea ei, o asemenea istorie nu a păstrat, sau a consemnat doar fugitiv
numele lui Nicolae Titulescu.
Nedreptatea este, din acest punct de vedere flagrantă.
Deoarece puțini europeni ai vremii sale se pot mândri cu privilegiul de a-și fi
înscris atât de profund propria lor biografie atît în construcția teoretică a
păcii, dar mai ales în slujirea ei nemijlocită, cu ardoare, optimism
temperament, dar cu încredere totală, nedisimulată, în virtuțile păcii și în
existența reală a căilor care duc statornic spre ea. În fața acestui trist
adevăr de injustiție istorică se cuvine să medităm, dar, mai mult, ne revine îndatorirea,
cu mijloacele noastre modeste, de a contribui la reașezarea în pleiada marilor
personalități ale slujitorilor păcii a unui nume și a unei opere fără de care
istoria europeană a gândirii și mișcării pentru pace ar fi văduvită de un
original și pasionant capitol : aportul României la strădania colectivă de
zidire a păcii și rolul marilor ei bărbați în promovarea unei diplomații și
filozofii militante a păcii. Înscrisă organic în tradiția românească, concepția
lui Nicolae Titulescu asupra păcii este largă, generoasă și multidimensională.
Luările sale de poziție sunt un model de patos pus în slujba constituirii unei
doctrine înnoitoare asupra păcii, pe măsura imperativelor timpului, în
concordanță cu cerințele promovării unor relații de cooperare pașnică între
toți membrii comunității internaționale.
La 22 octombrie 1932, luând cuvântul cu prilejul
deschiderii celei de-a treia Conferințe balcanice de la București, Nicolae
Titulescu declara : „Sinonimul păcii nu este lipsa războiului. Pacea
înseamnă înainte de toate o stare de spirit, alcătuită din încredere, din
înțelegere reciprocă, din nădejdea în ziua de mâine. Pacea nu se proclamă.
Pacea se cucerește. Iar strădaniile depuse pentru ca ea să izbândească sunt mai
grele și mai îndelungate decât cele pe care le implică orice altă cucerire.
Iată de ce lupta pentru pace are un caracter sacru, căci ea trebuie să
nimicească pe cei mai înverșunați dușmani ai muncii creatoare: îndoiala și
descurajarea”.
Doctrina în favoarea căreia pleda Nicolae Titulescu
este de o mare actualitate, întrucât și astăzi există teorii potrivit cărora
pacea ar fi reductibilă la acea stare a raporturilor dintre state caracterizată
doar prin absența războiului, a folosirii directe a forței. Aceasta este în
fond o definire negativă a păcii, întrucât apare doar ca un simplu antonim al
confruntării militare. Definiția negativă este precară; ea accentuează numai
temporalitatea unei stări de lucruri, deoarece recurgerea la forță și la
amenințarea cu forța poate oricând interveni, iar cauzele obiective ale
utilizării instrumentarului forței nu sunt eliminate din viața socială. O
adevărată pace, dimensionată la scară universală, nu este compatibilă cu
ostilitatea, fie ea și latentă, cu continuarea politicii puterii, cu lupta
pentru zone de influență, sau pentru împărțirea și reîmpărțirea acestora, cu
echilibrul constituit pe calea forței, cu promovarea unei politici
imperialiste, colonialiste și neocolonialiste, cu intensificarea cursei înarmărilor
și conservarea unor focare de tensiune în diferite regiuni ale lumii.
Perpetuarea inegalității și exploatării în raporturile
dintre state constituie, de asemenea, un factor negativ, profund contrar păcii
universale, concepute la scară globală și nu într-o accepție simplistă de
absență a războiului. Dacă, așa cum arată Nicolae Titulescu, „pacea se
cucerește”, eforturile pentru triumful păcii înglobează, în mod necesar, lupta
pentru eliminarea recurgerii la forță și la amenințarea cu forța din viața
internațională, obiectiv care reprezenta un imperativ vital al epocii interbelice,
dar care șia păstrat deplina sa acuitate și astăzi.
Gândirea lui Nicolae Titulescu se îngemănează deci, și
pe acest plan, cu un fond de idei de incontestabilă actualitate în lupta pentru
universalizarea dreptului la pace. În acest drept individual și colectiv al
oamenilor și națiunilor, găsim prefigurarea unui proces de adâncime, care nu va
putea fi definit cu exactitate decât în raport cu marile valori pe care le
afirmă și către care năzuiesc factorii implicați direct în promovarea lui.
Construind o noțiune modernă a păcii, Nicolae Titulescu realizează o grupare
logică a unor elemente și trăsături care reconstituie o structură în armonie cu
realitatea și solidară în toate punctele ei esențiale. El operează cu un vădit
sentiment al distanței față de ideile simpliste ale epocii, afirmând-se,
vizionar și novator, în curentul de gândire care opta pentru o abordare cât mai
rațională a păcii și în consonanță pe o țesătura vie a fenomenelor vieții
internaționale.
Pe acest plan poate că testamentul filozofic al lui
Nicolae Titulescu, articulat cu vigoare la vocația diplomației, este cel
formulat în termeni atât de clari și de o unică subtilitate de el însuși,
astfel : „Pacea în ordine, dreptul în perpetuă devenire și în perpetuă
legătură cu mersul schimbător al vieții, sufletul omenesc în strădanie continuă
de a se realiza pe sine însuși în formele concrete iile unei gândiri și unei
generozități în continuă ascensiune, iată condițiile pe care le cere ieșirea
din haos și viața organizată către care aspiră toți oamenii. Prin drept ca
metodă, prin domnia dreptului ca obiectiv, prin funcționarea dreptului în
serviciul îmbunătățirii dreptului, vom realiza exigențele idealului creator,
vom înceta de a fi niște ființe umile care se pleacă în fața greutăților
vieții, vom deveni stăpânii vieții și nu sclavi ai ei”.
Nicolae Titulescu afirma că pe plan diplomatic,
idealul creator trebuia pus înainte de toate în slujba păcii, o pace de care să
beneficieze toate popoarele, o pace care trebuia câștigată, menținută,
consolidată și apărată. Cercetările întreprinse pe planul irenologiei vin să
confirme că starea de spirit pacifistă reprezenta în perioada interbelică un
fenomen firesc, deoarece, așa cum o dovedește istoria, oamenii se obișnuiesc cu
multă ușurință să trăiască în pace fără a se gândi, sau a reflecta profund asupra
originii și naturii acesteia. Pacea este privită ca un fenomen natural, de la
sine înțeles, în contrast cu războiul care obsedează în permanență. Deseori, se
face, de altfel, o analogie justificată între pace și starea de sănătate,
războiul fiind considerat o tulburare, sau o maladie. „A fi perfect
sănătos înseamnă a nu simți nimic anormal, întrucât sănătatea este instinctivă,
dacă nu chiar inconștientă”.
Dicționarele tuturor limbilor informează, în esență,
că starea de pace este cea a unei națiuni care nu se află în război. O asemenea
definiție, precară și lacunară prin conținutul ei, nu este însă reductibilă la
o simplă propozițiune logică. Faptele demonstrează că din momentul în care s-a
depășit pragul războiului, raporturile dintre oameni, conduita statelor,
valorile morale, economice și politice sunt profund afectate. Desigur, pacea
generează ea însăși sentimente de adâncă fervoare. Dar, pe bună dreptate, s-a
afirmat că despre ea s-ar putea spune ceea ce se aplică sănătății : „Nu o
prețuiești decât după ce ai pierdut-o”.
Depășind o asemenea abordare, relativ simplistă, care
nu ar fi putut explica convingător cauzele care au determinat trecerea de la o
stare de pace la izbucnirea unui război nimicitor, Nicolae Titulescu încearcă
să definească însemnătatea factorului politic în „tulburarea" unei lumi
internaționalizate în numeroase privințe în pragul izbucnirii Primului Război
Mondial. Lumea care a servit drept arenă pentru această primă conflagrație
mondială, deși nu cunoștea frontiere pentru numeroase schimburi între oameni,
era divizată în state concepute „ca o forță absolută și nelimitată, conștientă
de propria sa existență, constituindu-se ea însăși, guvernând-se singură ...
din punct de vedere internațional, o atare concepție asupra statului dădea
naștere dreptului la război ca un atribut nelimitat al suveranității”.
- Va urma -
Aranjament grafic – I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu