15.06. Ziua Eminescului
(15.01.1850 – 15.06.18890
~*~
În
sclipirea unui vers
În
sclipirea unui vers
Ai
cuprins un univers,
Şi-apoi
datu-te-ai ca vamă
Să
te punem leac pe rană,
Să
ne stâmperi cu-al tău dor
Visele
ce-odată mor.
Noi,
Luceafăr te vom face
Licărind
în nopţi de pace,
Peste
lumea adormită,
Peste
doruri de ispită,
Peste
ape tremurânde
Vălurite-n
large unde.
*
Peste
visele celeste,
Tu,
venit-ai fără veste
Şi
ne duci să fim cu tine
Până
unde lumea ţine,
Să-ţi
fim astre călătoare
Prin
vecii rătăcitoare.
Tu,
ne-arătă ce-i prin stele,
Unde-s
lumile rebele,
Cât
departe-i nesfârşitul,
Cât
de lung şi de lăţitu-i
Universul
în mişcare,
Unde-s
marginile sale.
*
Taine-s
fără de-nţelesuri,
Legi
ce parcă nu au sensuri,
Ce-ncâlcesc
a noastră minte
Mult
prea slabă şi cuminte,
Să
vedem că-n astă lume
Suntem
nimeni, doar cu-n nume.
Ne
adu apoi acasă
Pe
ţărâna păcătoasă,
Şi-n
nemernicii ne lasă,
Să
fim clipă trecătoare,
Undeva,
într-o uitare,
Neştiuţi,
în lumea mare.
Doar
atunci vom şti ce mare
E
cea lume trecătoare,
Cât
avut-au din cea minte
Ne-nţelesele-ţi
cuvinte,
Ce
ne-au fermecat simţirea
Şi
ne-a-nfiorat iubirea.
*
Cere-i-om
de-acum iertare
Sufletului
dumitale,
Că
prea mici suntem, mărite,
Într-o
lume ce ne minte
Şi-unde
ştiu acuma bine,
Că
n-am fost vrednici, de tine.
***
Gândind
la tine dragă Eminesc
Din
cerul tău aş vrea să vii
Pe-o
rază te coboară,
În
lumea noastr-a celor vii,
Să
ne vorbim o seară.
Să-ţi
spun că-i tot cum ne-ai lăsat
Când
te-ai ’nălţat la stele,
Şi-n
nemurire ai luat
Clipita-ţi
de durere.
Cum
bine ştii, noi am rămas
Hotarului
robie,
Chiar
aur de avem sub pas
Trăim
în sărăcie,
Şi-n
mari nevoi şi-n beteşug
Ne
ducem zile grele,
Tot
vite care trag la plug
La
alţi făcând avere.
*
Aici
Nimic
nu s-a schimbat pe-aici
Doar
timpuri mai trecură,
Pe-afară
suntem slabi şi mici,
Ne
scuipă mulţi, ne-njură.
Prea
iertători, ne fură toţi
Ce
linguşesc minciuna,
În
capul ţării-s iarăşi hoţi,
La
fel ca-ntotdeauna.
**
Ne-am
risipit în patru zări
Golindu-ne
cuibarul,
Să
fim la alţii salahori
Şi-amar
s-avem cu carul.
Azi
suntem trişti, la suflet goi,
Cu
gândul dus la tine,
Speranţe
mici purtăm în noi
C-o
fi cândva mai bine.
Tu,
ce trăieşti prin ‘nalte lumi
Îl
roagă pe Măritul,
Ne
facă anii noştri buni,
Sfârşească-ne
robitul.
***
El,
ascultă îngândurat
A
noastră plânsă rugă,
La
PreaMăritul a plecat
Durerea
să-l ajungă.
O
mie ceruri dedesubt
De-asupra
iar o mie,
Trecea-n
clipite ne-ntrerupt
Pe
drum de veşnicie.
Când
a ajuns într-un sfârşit
În
faţă la Măritul,
Din
al său suflet chinuit,
În
rugi şi-a spus cuvântul:
-Eu
vin din neamul de demult
Pe
care Tu, Mărite,
L-ai
pus în raiul de-nceput
Acol’
cu toate sfinte,
Şi-n
bunătate Tu ne-ai dat
Comori
ce-s nevisate,
Pământ
întins în lung şi-n lat
Şi
câte încă toate,
Şi
legi să fie omul bun,
Curat
şi-n preamărire
Să
meargă pe-nsfinţitul drum
În
scurta-i vieţuire.
Iar
cu vecinii dumnealui
Trăiască-n
bună pace,
Nicicând
râvnească la ce nu-i
Al
său, chiar dacă-i place.
Pe
Tine, te slăvească-n veci
Smeriţi
şi preacucernici,
Ca
viaţa-n bune să le-o treci,
De
Tine fie vrednici.
Din
câte toate Tu le-ai dat
Le
fie ca avere,
Prea
mulţi din jur s-au înfruptat
Din
greu, şi-n lungă vreme.
Şi-n
loc le fie viaţa rai
Slăvindu-te
pe Tine,
Doar
de necaz, de chin şi vai
Au
parte în neştire.
De-aceea
el, poporul meu
Trimisu-m-a
pe mine,
Să
vin la Tine, Domn al meu,
C-o
rugă de iubire.
Să-ţi
spun că tare-i oropsit
Şi
toate îl apasă,
Iar
viaţa lui de chinuit
I-amară
, şi-i întoarsă.
Şi-i
plină toată de păcat,
De
ură şi sudalmă,
De
câte toate l-au călcat,
De
cât plătit-a vamă.
Mai
iartă-l Doamne, că-i al Tău,
Şi-l
ţine-n ocrotire,
Tu
fă-mi-l bun, din ce-a fost rău,
Dă-i
strop de bucurie.
*
Măritul
stă, şi întristat
Pe
gânduri cade iară,
Apoi,
de-acolo, din înalt
Poruncă
dă spre seară:
-De
mîine fie cum zici tu,
Poete
fără seamă,
Ia
tot ce vrei, şi-apoi te du
Fă-ţi
neamul urce-n slavă.
Speranţe
dă-i şi bucurii,
Credinţă,
bunătate,
Şi-a
tale încă poezii
Înveţe-le
pe toate.
*
Cât
încă....
Cât
încă tei mai sunt în țară
Și
lacuri scânteind prundiș,
Cât
luna din înalt coboară
Făcându-și
cuib în rămuriș,
Cât
un luceafăr priveghează
Vecia
din înaltul cer,
Și
cât o astră săgetează
A
bolții-nnegurat mister,
Cât
fi-vor mări cu țărmuri large
Și-un
val îzbindu-se de-o stâncă,
Și-n
porturi odihnind catarge
Cărăușind
pe valuri încă,
Și-un
codru veșnic legănat
De-un
vânt alintător,
Și
stâni la margine de sat
Înveșnicind
un delușor,
Și
plopi răriți și fără soț
Păzind
o margine de drum
Și
încă descuiate porți
La
cei români cu suflet bun,
Și-un
șipot susurând clipite
Și
o codană cu-n ulcior,
Visând
dorinți neîmplinite
În
arsul clipelor de dor,
Tu,
fi-vei mierea din cuvinte
Și
leacul sufletului nost’,
În
mersul neamului ‘nainte
Să
nu uităm, cine am fost.
*
Ne-om
înșira pe a ta urmă,
Și-n
umbra sufletului tău,
Ne-om
veșnicii în astă humă,
În
lacrimi, de păreri de rău.
Tu,
în rotirile-ți prin ceruri
Dintr-un
apus în răsărit,
Vecia
picur-o cu doruri,
Pe
pământescul tău iubit.
***
Mergător
Mergător
prin ceruri ’nalte,
Colindând
prin nesfârşituri,
Călcând
lumi însingurate,
Semănând
genuni cu mituri,
S-a
oprit în întuneric
Sus
pe bolta înstelată,
Zburătorul
cel eteric,
Având
inima-ntristată.
Că
umblând prin cea vecie
Pe
cărări necunoscute,
A-ndrăgit
fiinţă vie
Cu
iubiri neîncepute.
Şi
de-atunci în miez de noapte
Pe
pământ la ea coboară
Şi-ndulcind
a sale şoapte
Pe
fecioară mi-o-nfioară.
Ochii
minţii mi-i închide
Şi
în vrajă de cuvinte,
Cald
fior cel trup cuprinde
Să
mi-ombete, să mi-o-alinte.
Ea,
aproape adormită,
Parc-aude-a
lui chemare
Şi
în şoapta-i linguşită
Cade-n
dulce desfătare.
*
-Fată
dragă şi cuminte
Lumea
ta înşelătoare,
Rău
te strânge şi te minte
Şi
te ţine-corsetare.
Las-o
dară că-i păgână,
Hai
în cerurile mele
Şi-am
să-ţi pun cu a mea mână
La
urechi cercei de stele,
Şi-am
să-ţi cern le nimereală
De
cu seară până-n zori,
Vii
luceferi în beteală,
Iar
în păr, un roi de sori.
Şi-ntr-o
pulbere de aur
Tot
rotindu-ne-n urcare,
Înhăma-voi
un Centaur
Să
ne plimbe-n Carul Mare.
Şi-apoi
cuib în infinituri
Colo-n
astre ne vom face,
Şi-om
trăi în nesfârşituri
De
iubire, vremi în pace.
Ne-or
părea că sunt clipite
Trecătoare
şi-n uitare,
Ce
s-or trece nesfârşite
Pe
a timpului cărare.
Ce-o
să laşi aici veciei,
Nu
te mustre, rău nu-ţi pară,
Că
e doar dulcegărie,
Colorată
apă chioară,
Nici
mărire, nici lucire,
Nici
vecie, nici mişcare,
Scurtă
clipă de trăire
Mincinoasă,
pieritoare.
**
-Lumea
ta e o nălucă,
Zise
fata, temătoare,
Care
mintea mi-o încurcă
În
clipita de visare.
Colo
sus îs vremi nebune
Ce
mă lasă buimăcită,
Jos,
aici, e a mea lume
Ce
m-o face fericită.
De-mi
găsesc a mea iubire,
Chiar
de-o fi înşelătoare,
Am
să-mi fac din fericire
Raiul
meu de muritoare.
Tu
vei sta în veşnicire
Rece
umbră călătoare,
Tot
tânjind dup-o iubire
Şi
o caldă-mbrăţişare.
***
Lumi
veni-vor, lumi vor trece
În
mişcare şi-n rotire,
El
rămas-a umbră rece,
Căutând
mereu iubire
.
L-am
visat pe Eminescu
L-am
visat pe Emisescu, într-o mantie de aur,
Serafim,
purtând pe frunte-ai, scânteind coroană-n laur,
Fulgerând
prin căi lactee, în întorsul către casă,
Să
vedem, de neamul nostru, cum Domniei Sale-i pasă.
S-a
oprit întâi din mersu-i, la a codrului umbrare,
Și
c-o rugă de iertare s-a-nchinat, Măriei Sale,
Că
pe-aici copilăria, pașii l-au purtat odată
Prin
hățiș de dulce zmeur și de mură neagră, coaptă.
Iar
apoi, a vrut să vadă, cum izvorul susurând
Stâmpăra
cu apa-i rece malurile-i rând pe rând,
Și-apoi
lacul plin de nuferi, privegheat de vechea salcă,
Pe
prundișul plin de stele, cum îmi tremura o barcă.
În
palatul de mărgeane, vălurit în unduire,
Vrea
să vadă ce-a codană îmbătată de iubire
Și Luceafărul cum noaptea cobora din ‘naltul cer
,
În
odaia-n care juna, l-aștepta-ntr-un ungher.
Și
în tremuratul frunzei, plopilor ceia fără soț,
Să
ne-mpartă-a sa iubire, răspândindu-se în toți,
Să
simțim dumnezeirea cum ne umple de divin,
Și
ne-mbată ca tăria, unui vechi pahar cu vin.
Și-n
poiana numai floare, păsărele ciripind
Și-n
cuibare de pe ramuri puișorii piuind,
Să-i
trezească amintirea raiului din astă lume,
Ca-n
simțirea unor versuri, mai pe toate să le-adune.
Și
în urmă la mai toate, la o margine de mare
Vrea
să-și vadă nemuritul cum se trece-n neuitare
Și-ngânat
de valul mării, din a sa vremelnicie,
Să
ne lase-a lui simțire, într-un rând, de poezie.
*
Noi,
să-l punem ca icoană, în altarul celui suflet
Și-nspre-acol’
ne ducă pași într-o lacrimă de plânset,
Că
s-a dus din astă lume ce-a trăit-o-n chin și foc,
Și-am
rămas ca noi să-i plângem, urma lui, de nenoroc.
***
Sfânt îndemn
De-am răscoli Pământul și Cerurile toate,
Poet ca Eminescu, n-am mai găsi, nepoate,
Că el îmi e Divinul și Mierea din Cuvinte,
Icoană în Altare în ce avem mai sfânte
Și candela Bândeții pe-ntinsul nost’ pământ,
Și setea de Dreptate și vrerea de Avânt,
Și Dor de Neam și Țară, cum altul nu-i să fie,
Și Călător celestru și-ntorsul în Pruncie,
Și sfânta cea Credință ce ține tot și toate,
Că fără ea în Viață nimica nu se poate,
Și păstrător de Limbă la neamul risipit,
Și lacrima Dureri la omul nevoit,
Speranța și Lumina din fiecare Vis,
Puterea și Tărie la cel de neînvins,
Și Arsul din Iubire și Dorul nerostit,
Și tot ce noi pe lume avem și am iubit.
*
Păstrați-l viu în Gândul și-n Inimile voastre
Și țineți-l de-a pururi, Luceafăr între astre.
Mircea Dorin Istrate
***
Lăsați noaptea cu cerescul
Lumânarea să v-o-aprindă,
Ca citind din Eminescu,
Zorii zilei, să vă prindă.
&
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu