Incomodul
Eminescu nu mai tace - ieri și azi
Dr. Christian W. Schenk
15
Iunie 2025
Poezia „La 1 Mai” (1873), publicată în revista
„Timpul”, surprinde cu forța sa egalitaristă: „Muncitorii zidesc cu
sudoare/ Un viitor de aur pe pământ”… Aceste versuri au produs un
„zgomot” în cercurile conservatoare din redacție - era o lăudare a colectivului
și a muncii grele, într-o epocă dominată de elite boierești. Riscul? Poezia a
fost percepută ca „periculos-socialistă”, etichetă care i-a rămas poetului până
târziu, chiar și până în realitățile contemporane! Ca impact imediat, Eminescu
nu a fost urmărit penal, dar a fost întâmpinat cu suspiciuni, i s-au atribuit
dorințe nemaiauzite de reforme sociale. A fost vorba de o stigmatizare ideologică
- poetul a fost catalogat ca „periculos” pentru stabilitatea socială.
Poezia „Epigonii” (1870) e un manifest programatic
despre datoria autentică a poetului: „Când privesc zilele de-aur…” (la
înaintași, o „mare de visări dulci și senine”), urmată de reproșuri
dure la contemporani: „…privirea scrutătoare/ ce nimica nu videază” -
poeți fără viziune, doar mimetici.
Eminescu cere sinceritate și rol social real pentru
poezie: „Poezia e sacralizarea realului” - nu o repetiție sterilă, ci o
transformare a lumii concrete. Eminescu nu era doar poet, ci și publicist etic,
un etalon al corectitudinii: în articolele din „Timpul”, critica era
direcționată spre demagogie, pe care o vedea ca „răul esențial”. Insista pe
meritocrație: „Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea
ierarhiei meritului.”
În literatură și politică, era un avocat al justiției,
mobilizat pentru cinste și transparență, cu o viziune morală puternică. De ce a
rămas nepopular printre cei puternici? Elitele conservatoare l-au dorit un poet
„naționalist”, dar nu și critic. Pentru că a vorbit despre eșecul
mediocrității, nu i-au iertat atitudinea.
Socialiștii l-au proclamat „avansat”, dar au refuzat
critica sa față de demagogie forțată și colectivism mecanic. Autoritățile
regimului comunist l-au invocat, dar i-au șters libertatea de critică adusă în
aceste texte.
Mulți se regăsesc în critica sa la adresa unor
„pseudo-elite”, acei „epigoni” care s-au înălțat fără valoare reală, dar au
dobândit putere exact ca și în zilele noastre. Ei l-au perceput ca pe o
amenințare - iar azi? Mult zgomot încă stă ascuns în umbrele
responsabilităților publice. Autenticitatea e rară și incomodă. Ca și în timpul
lui Eminescu, azi e mai ușor să fii conform decât să fii original și sincer.
Poetul‑moralist rămâne activ relevant. Avem nevoie de critici ai demagogiei, nu
doar de confirmări ale status-quo-ului.
Nici o putere nu-l iartă pe critic. El deranjează - și
asta e, de fapt, rolul său civil fiindcă Epigonii încă există! Vedem replici
lipsite de substanță, reacții lipsite de viziune. În politică și cultură,
„epigonii” domină scena deci atenție la iluzii.
Mihai Eminescu nu e doar poetul favorit al românilor -
este un veritabil luptător moral în arenă. Îl apreciază cei care au curaj, îl
ignoră cei slabi de caracter. Dacă îl ignorăm astăzi, nu e vina lui, e vina
noastră. Eminescu a fost un pionier al jurnalismului polemic de înaltă ținută,
impunând o retorică echilibrată, evitând atacurile la persoană. A ținut să
demonstreze că lupta argumentelor stă în forța ideilor, nu în insulte: „Dacă
combateţi formele exterioare ale fondului, băgaţi de seamă a o face din punct
de vedere absolut estetic, rece și judecător raționalist … nu cu pamfletul
ridicol …”.
Astăzi, paradoxal, teritoriul polemicii se confundă
adesea cu tribunalul afurisirii - descurajând dialogul rațional care l-ar fi
onorat pe Eminescu. Ironia lui nu era gratuită - era calculată, o justiție
zâmbitoare: „Ura noastră pentru voi nu va mai fi un simţământ, ci o
raţiune … ura cea surâzândă a logicii … e justiția”.
Această retorică a contrastului - umor înfiorător, nu
ură - este azi aproape dispărută din dezbaterile publice. Un instrument
esențial: întrebarea care nu caută răspuns, evocând indignare, neliniște,
autoprovocare: „Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?…” (din „Dumnezeu și
om”). Prin aceste fraze, Eminescu direcționează privirea cititorului spre
propriile lucruri nerezolvate - o metodă pedagogică pierdută azi.
La „Timpul”, împreună cu Partidul Conservator,
Eminescu critica valorile burgheze, dar nu refuza modernizarea. Cerințele erau
stricte: Administrația trebuie să fie profesională; nu să fie plină de
„nulități venale”. Politicienii să evite frazele goale și patriotismul teatral.
Dureros de actual - în era discursurilor de presa
promisiunilor preambalate.
După moarte, Eminescu a devenit simbolul național -
recitat și expus în școli, lansări culturale și campanii politice. „Observator
Cultural” remarcă că semnificația acestui simbol a fost redefinită: din poet
liber în instrument ideologic. În interbelic: unirea prin cultură. În comunism:
ideologizat, dar selectiv - „național-comunist”. Astăzi: folosit de cele două
tabere (unionistă și moldovenistă) în Republica Moldova.
Iată o lecție morală pentru vremurile noastre:
argument și stil - polemica nu e documentar TV, e duel de idei. Ironia
rațională - atinge mai profund decât urletul ideologic. Politica ca datorie, nu
spectacol - Eminescu a cerut meritocrație și onestitate. Azi, lipsesc ambele.
Simbol viu = responsabilitate - folosirea lui pentru scopuri electorale
trădează lipsa de respect.
Așadar, stilistic și retoric, Eminescu a fost
jurnalist și poet cu rigoră logică, umor atent, întrebări neînecate - nu vorbe
goale. În timp, a fost transformat în simbol politic maleabil, dar poeția și
publicistica lui rămân monumente ale cinstirii argumentului și a justeții.
Și acum la urmă câteva întrebări pentru noi azi:
- Cât de mult ne folosim inteligența retorică pentru a
trage la răspundere discursurile politici - fără a defăima oamenii?
- Cât de des preferăm urletele populiste în locul
motivațiilor drepte, argumentate?
- Dacă ar recita Eminescu azi, unde l-am auzi - pe o
scenă electorală sau într-o dezbatere cinstită?
Rămâne un reper - dacă mai vrem reper în culturile
publice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu