Magda Ursache - Paul Goma: Profil

 

Paul Goma: Profil

Magda Ursache

  

În Notă asupra ediției romanului, Catherine, Eikon, 2024, Mariana Sipoș ne spune că a fost scris în 2000, cu titlul inițial Profil. Autorul i l-a dat în PDF. Îngrijitoarea ediției ne asigură că este „inedit și surprinzător”. În Franța, a apărut în 2001, la Editions des Syrtes, Paris, în traducerea lui Hélène Lenz, ca Profil bas.Volumul avea o banderolă pe care scria GOMA, alb pe roșu. Atâta tot. Semn de apreciere înaltă a editurii pentru celebrități. Doar Goma e cel mai cunoscut autor român în străinătate.Ostinato, roman tradus și tipărit simultan în Franța și-n Germania, a fost boom editorial.

Jocul lingvistic descoperit de Mariana Sipoș (care ne dezvăluie și altele, în note subsolice): bas vine de la bască. Catherine ar fi o bască din Țara bascilor, purtând eternul basc, marcă pariziană. Stil Goma: o bască purtând bască; „ basca umblând cu o bască flască pe cap”. Da, stilul e omul, dar și omul e stilul.

Cum Goma a cunoscut cenzura pe deplinul ei, fiind publicat în România după 22 de ani de tăcere impusă românește (ca și cei mai mulți dintre exilați și nu-l numesc decât pe Vintilă Horia, și acum absent din istorii literare), iar din Uniunea Scriitorilor fusese eliminat când era în arest la Rahova), Goma începe prin a recomanda: „Cea mai bună terapie: să scrii pe hârtie cum te-a durut pe tine la inimă rădăcinile smuls-rupte. Și  nu te mai dor atât de tare”(pag.9). Iar în cele 188 de pagini și trei părți, Octombrie, Noiembrie, Decembrie, sfaturile terapeutice continuă: „Când n-ai încotro,te azvârli în narațiune. Ca-ntr-o Dunăre-Dunăre, în februarie.” Și n-ai niciun încotro, dacă și mirosul cafelei de dimineață doare; n-ai de făcut altceva decât literatură, „fie și realistă”. Numai că granița dintre literatură și realitate, dintre lumea scrisă și nescrisă e greu de trecut. Amâni și amâni povestea.

Te întorci, în fine, și intri în „narațiune” și-n „naraționare”: „Era dimineață devreme. A sunat telefonul.” Anunțul e părăsit după două propoziții, 6 cuvinte. Paranteticul Goma intră și iese „din paranteze-n paranteze-n paranteză”. Și nu se vrea (c)oniric. Alt joc lingvistic descoperit de Mariana Sipoș: (c)oniric leagă fr. con de onirismul lui Țepeneag. Și-i doar începutul aluziilor livrești. La pag. 11, „nicio deosebire între ficție și infanterie” mă trimite pe mine la proza lui Costache Olăreanu, Ficțiune și infanterie, și la Școala de la Târgoviște.

Goma: „O carte bine pornită are mari șanse să binecontinue”. Însă e dificil lucru.Trebuie  să-i  găsești „cheia cea bună, adevărată , unică”, pentru a descuia Poarta. Acel incipit miraculos e îndelung căutat: „stăteam și vânam”.

Progresează sau  nu autorul? Și da, și nu. Goma re-începe.Vocea de la telefon, de dimineața devreme, îi intră „în măduva urechii sufletului”, abia după 16 ani de tăcere, când naratorul împlinise 65 de ani. Și, surpriză : vocea nu era a Catherinei „cu bereș (basque)”. Cine și de ce îi cerea ajutor? Nu știm. Urmează paranteza Chartei '77. Catherine fusese „o anarhistă foarte- stânga”, maoistă, troțchistă, enverhodjistă, allendistă, până la Charta '77, când devenistă „românistă înflăcărată”. Basca luptase pentru eliberarea lui Goma, redactase apeluri pentru cei arestuiți de Securitate, ba chiar era gata să atace ambasada RSR pentru ei. Îl așteaptă la Orly, duminică, 20 noiembrie, '77, iar Goma va schimba pașaportul turistic pe certificatul de refugiat. Catherine e „în rochia- de diftină și de mirt”, fără „inutilitățuri pe dedesubt”, altfel spus, fără nimica sub rochie, iar „povestașul basarabeț” își trage narațiunea din „mantaua ei” (aluzie la Gogol) „de diftină”.

Goma se joacă de-a incipitul: „Totul a început cu un telefon de la Catherine”, dar nu se azvârle cu capul înainte în „povestitură”. Cu verbul său, „a târcolit-o”. Ca marii autori, nici Goma nu ne spune tot despre personajul său, cu motivații și gesturi. De ce l-o fi sunat Catherine? „De fapt, acesta va fi fiind secretul nostru.” Doar n-o să-i scoatem masca de la început. Goma îi adulmecă prin telefon (portabil ) rochia „mizerabilo-sublimă” și-și îndeamnă cititorii să încerce singuri să înțeleagă de ce și cum. După vreo douăzeci de pagini, aflu că, în 1984, Catherine a dispărut și că, după 16 octombrie, apare.

La pag. 42, încearcă altă pornire a carului din glodul narațiunii. Doar paranteticul ne spusese, la pag. 34, ce bine-i să te afli în „starea scrisului”: „chiar atunci când scrisul e un curat arat cu plug de lemn, un curat cărat de saci, curat spart de piatră”.Își caută alt început, „dar parcă pornisem de- a dreptul...Cu Dumnezeu înainte- re-pornesc.” Și ne asigură că personajul bine pornit se autonomizează.

Oricum, mă simțeam ca un cititor de roman de gare, neînțelegând firul narativ, întrerupt-rupt de atâtea ori: cadavre - 5, killerul descoperit de narator...  Am luptat să mă luminez cine-i femeia ucigând în rafală unsprezece persoane. Care narator-naratar  ne lasă în suspans, uimiți, neliniștiți obsesiv de crimele în serie. Femeie asasina? Nu, nu-i femeie, făptașul nu poate fi decât bărbat, presupune un Goma, „insocentric, insidualist, ins'căpățânat,'petrit în schema: ce e în limbă, aceea-i și-n realitate”. Nu, nu aflăm cinevaua, Goma sărind strategic la receptarea lui Enescu și a lui Lipatti, în Franța.

Ce naiba face, mi-am spus, de tot începe și re-începe narațiunea?N-are cheia de intrare și nu iese din aluzii livrești? Încearcă un policier, ca San Antonio (Frédérich Dard)? Dar nu, rămâne San Goma, nu San A, ci San G..

La urma urmelor, nici nu țin morțiș să știu cine-i făptașul celor 5 morți de la pag. 30. Nu-și permite Goma să facă lumină deocamdată? Bon! Până una-alta, scrie Profilul său, nu al Catherinei. Ce știm despre Catherine? Că i-a apropiat Charta de la Praga. La pag. 34, apare vocabula „criminala”. E Catherine făptuitoarea? Omoară și castrează Catherine? Nu. Dar cine? Sincer vorbind, nici nu țin să știu cine-s bărbații șatrizați (de la châtré-jugăniți, pe românește).

Explicația gomă: „Am scris doar. Am (numai) scris.” La cartea lui, pe alt subiect, fără legătură cu Catherine. De căutat a căutat preambulul narațiunii. N-a izbutit să înceapă cumva „povestea întâmplării”, s-o rupă de „mărturia mărturisitorului” și să se întoarcă la „adevărata ficțiune”. Dar e pură vreodată ficțiunea? Când spune că nu-i iese narațiunea , „dar există speranța că am să pot”, Goma face ego-literatură, navetând între biografemele proprii și dezastrul uman de după eliberarea Sud-Estului : traficul cu femei, transformate în marfă pe picioare-carne vie.

Și ce biografeme dezastruoase „aniversează”! În 22 noiembrie, 44 de ani de la „arestarea cu Ungaria”, „cu Volga la arest”. Adică o condamnare pentru solidarizarea cu revolta din Ungaria anului 1956. Închisoare corecțională de doi ani, la penitenciarul Gherla, începând din martie,'57. „Aniversează” și  patruzeci și doi de ani de când iese din Gherla (noiembrie '58 ) și ajunge „deoist cu prelungire”, primind 36 de luni de DO - Lătești. Acolo „palpita inima țării”, scrie Petru Ursache în Istorie, genocid, etnocid. Țărani, profesori, elevi, studenți, funcționari, toți răzvrătiți contra comunismului, fuseseră arestați și duși în Bărăgan.

Marele insurgent, dign și integru, Goma. „Voi vorbi când nu voi fi întrebat.” Flori Bălănescu îl numește „memoria-conștiință”, crezul gomic fiind refuzul libertății la rație. Câtă nevoie am avea de Goma, și acum (când căruța cu paiațe politice duce România-n gard), dar și în  vremile aspre ce-or veni.

Goma joacă un rol de actor, nu de narator. Joacă rolul vieții sale, intitulată Profil.Tolstoi, zice Goma, s-a transpus în calul Holstomer. „Citind la Tolstoi, am înțeles: nu doar în cal s-a transpus autorul, ci în toate pesonajele, fie acelea și neființe (o casă, o sabie, o răspântie); și în toate împrejurările.”

Scriind despre cauza Basarabiei, din autor-narator devine personaj: Omul din Calidor, cum îl numește Petru Ursache în monografia sa (Ed. Eikon, 2012; ed. a doua, 2016). Și n-a putut intra acasă, în țara sa, în Mana sa, pentru că i s-a dat permis numai lui singur, nu și Anei. N-a acceptat afrontul. Goma și-a legat viața și moartea de o singură femeie. După ce s-a stins soția sa -și cât a iubit-o!- , nu contenea să întrebe: „Unde-i Ana? Unde-i Ana?” A urmat-o în cerul de peste cer, de Bunavestire, 25 martie, 2020.

„Ouvrelesyeux!”, Goma! Gen.Pleșiță îi spusese, cu o zi înainte de plecarea din România: „Bă Pa-u-li-că!”, „să nu scrii că la noi se bate oamenii!”, pentru ca, postsocialist, să se laude cum l-a bătut el pe Goma. În Franța, a primit un colet exploziv, o bombă într-o carte și abia a scăpat de otrava din stiloul Securității lui Caraman, recuperat de Ion Iliescu. „Copitele ignoranței” (mulțumesc arghezologului George Pienescu!) l-au ajuns și la Paris. Goma a coordonat, la ed. Hachett și Albin Michel, colecțiile dedicate literaturii din Est, până când Ivan Nabokov a fost scos afară. Madame Salter nu auzise nici de Havel, nici de Czeslaw Milosz, care luase, totuși, un Nobel. „Vaca americanică” nu auzise nici de Raymond Aron. Nu-i plăcuse nici Arta refugii .Și Goma, cum altfel să facă?: „am tratat-o de analfabetă”.

La pag. 66, încearcă să prindă firul narativ: „să-l dezghemez”. Dar nu : „Îmi vine tot mai greu să povestesc asta. Se vede că asta nu e de povestit.” E mai greu decât să scrie despre Jilava, Gherla, Pitești? Cam da. Catherine, aflată într-un comisariat, îl îmbrâncește în „realitatea-așa-cum- este ea”: îi cere ajutor (să fie un fel de auxiliar de jandarm)  să descopere , pentru a anihla, o grupare de kaghebiști transformați în mafioți, traficanți de femei din Bosnia , Kosovo, Albania Catheriei (născută în 1975, în Sarajevo, din tată albanez și mamă bosniacă musulmană) și Basarabia lui Goma. Femei vândute, schingiuite înainte, mutilate, ca „pregătire în vederea vinderii”, cu degetele arse de acid, ca să n-aibă amprente. Primește de la Catherine dosarele nefericitelor.Una dintre ele, ucraineanca Groznaia, îl găsește pe cel care o „preparase” cu acid, însoțit de o frumoasă rusoaică, ducând în lesă un câine. „După ce l-a jugănit pe bărbat în parkingul subteran, a pus-o pe femeie să-i arate degetele: ale ei nu erau arse. I-a tăiat doar gîtul De cîine nu s-a atins.”

Autorul intră în lumea acestor criminali în serie și a femeilor-victime, lume mai atroce decât a Patimilor după Pitești, apărută la Hachette sub titlul Les chiens de mort. Un câine al morții e șeful cetnicilor care au violat-o pe Skanderbega și pe fiica ei („mamă în prezența fiicei și fiică în prezența mamei”), ca să le sădească în burta „păgână” un pui de sârb, cetnic ortodox. Câini ai morții roșii sunt și monstruosul Goiciu, directorul închisorii Gherla, și Șomlea cel Bătrân, gardianul, și securistul Livescu din DO... Trag un gât de aer ca și Goma, când citesc despre toate astea.

La pag. 97, ne așteaptă alt incipit: „Poate că azi. Poate că azi are să meargă.” Ca să se laude cu performanța :„Iată, a mers. Am scris până acum zece rânduri, cu cel indicând data fac unsprezece...” Însă iese din „greul” romanului, ca, pagină după pagină, să scrie despre episodul Lătești, cu Emilia Bratu, pianistă și deoistă, el fiind deoist și pianist în devenire.

A fost exmatriculat din „Fabrica de scritorinci” (cuvânt derivat din politruci), pentru că îndrăznise să vorbească despre partizanii din munți. Numai după 11 ani (în '65, se dăduse decretul că nu mai sunt „dujmani”, deci se putea reintra în facultăți), Goma s-a înscris în anul întâi, cu examen de admitere, la Filologie. În '68, ajutat de N.Breban, a fost angajat cu jumătate de normă, pentru pagina muzicală, la „România literară”, care i-a spus „Adio, Domnule Goma!”, postsocialist. Ed. Humanitas i-a topit Culoarea curcubeului, pe motiv că nu s-ar vinde, iar CTP a găsit un joc oribil de cuvinte: Goma –Gomora.

Și aici e locul unei comparații între insurgentul, rebelul, nealiniatul  Goma (nu-i spun disident, deoarece n-a avut decât trei zile carnet PCR) și „disidenții” profitori de regim comunist, care ieșeau ușor din lagăr. Kadare, „Șolohovul Albaniei”, putea călători de la Tirana la Paris. Nu l-a deranjat Enver Hodja. Azil politic a cerut după căderea comunismului, temându-se, probabil, de anticomuniști. Și cehul Kundera ieșea prea ușor la Paris, să dea un interviu la „L'Express”. Cât despre „bulgarca” Julia Kristeva, ea a plecat din Sofia la Paris, pentru un doctorat și a ajuns în brațele lui Phillipe Sollers, în '65.

Dar cum făcea profesorul Zaciu de se întorcea de pe unde pleca? Sau boierul Bălăceanu-Stolnici? Sau Dan Amedeo Lăzărescu? Spune Goma că exista o interdicție în Occi să se vorbească despre crimele comunismului.Cât despre Pleșiță, el arunca cu vorbele în x: „în realitate-i securist d-al nostru, provocator.”Tainele de după Cortina de Fier sunt greu de „de-misterizat”.

Mariana Sipoș afirmă că , în 2000, Goma credea că i se ridicase cetățenia română, dar o avea, cu statut de refugiat politic în Franța. Așadar n-a vrut s-o piardă și n-a pierdut-o. Tot în 2000, la 31 decembrie , încheie „la ordinator” romanul Catherine.

Ce conchide e absolut memorabil: „eu mi-am făcut nu doar „opera”, ci și „viața”.Cu mâinile mele.”