„Holocaustul”
din Transnistria văzut de cei mai importanți evrei din România
Prof. univ.
dr. Ion Coja
22
Octombrie 2014
Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran
În raportul Comisiei Wiesel - pe care am făcut
greşeala să nu stric până mai ieri nicio privire, măcar în treacăt aruncată,
sunt pomenit, citat şi comentat pe îndelete în capitolul Distorsionarea,
negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică în
subcapitolul Negaţionismul deflectiv. (Ce-o fi aia „deflectiv”?!) Mai
întâi se consemnează, corect, teza unui „politician post-comunist, Adrian
Păunescu”, ca fiind reprezentativă pentru poziţia celor inventariaţi în
sus-numitul capitol: „Nimeni dintre românii care au luptat pentru
Reîntregirea Neamului (de la Mareşalul Antonescu la ultimul soldat) n-a
acţionat în felul sângeros în care războiul îi pune pe oameni să acţioneze,
împotriva vreunui inamic, pentru că era evreu. Singura – şi îngrozitoarea –
raţiune a crimelor din Basarabia a fost pedepsirea
bolşevicilor.[…] România nu a ucis evrei pentru că erau
evrei.” (s.n.) Iar apoi sunt înregistrat şi eu, subsemnatul, cu o parte
din argumentele pe care le-am invocat de-a lungul anilor pentru a „distorsiona,
nega şi minimaliza holocaustul”.
Ce am eu de obiectat la textul acesui capitol? Mai
înainte de orice pretind ca în titlu să se facă precizarea că toţi cei citaţi
neagă nu Holocaustul, ci holocaustul „din România”, din Transnistria!
Nici Păunescu, nici Buzatu şi nici subsemnatu’, nu am distorsionat, negat ori
minimalizat Holocaustul şi punct! Fără nici un determinant! Adică Holocaustul
de pretutindeni! Inclusiv cel de la Auschwitz şi alte sumbre locaţii, aşa cum
s-ar înţelege din titlul bietului capitol! Ci l-am negatără numai pe cel pus în
cârca românilor! E drept, eu, unul, am făcut în mai multe rânduri apel la
inteligenţa evreilor holocaustizanţi, nu puţini, dar foarte puţină, şi le-am
atras atenţia cât sunt de imprudenţi atunci când ne acuză pe noi de holocaust
în ciuda tuturor evidenţelor, căci nouă, românilor, ne este atât de uşor, ne
este foarte ușor, ne este cel mai ușor să ne disculpăm, iar dovezile noastre de
nevinovăţie, imbatabile, cu sau fără voia noastră, vor fi imediat invocate de
alţii pentru a nega, distorsiona etc. însuşi în întregimea sa Măria Sa
Holocaustul şi punct! Deci şi cel de la Auschwitz etc. Că, deci, obligându-ne
pe noi, ca români, să ne apărăm, argumentele noastre vor servi, în final, cauza
„infamă” a celor care neagă Holocaustul şi punct! Ceea ce ne sincer displace!
Nu stă în intențiile noastre!…Dar, deh! Tu l’as voulu, George
Dandin!
Distorsionarea, negarea şi minimalizarea
argumentelor.
Deci, cât de cât corect, titlul capitolului ar fi
fost „Distorsionarea, negarea şi minimalizarea holocaustului din România”.
Iar propriu zis corect ar fi să fie scos din titlu măcar
cuvântul distorsionare. Sub un tilu ca Negarea Holocaustului din
România eu, unul, recunosc, mă înscriu oricând! Cu amândouă mâinile!
În rest, e mult mai mult de corectat. Căci, după regula „cine zice ăla
este”, capitolul respectiv chiar cu asta se ocupă: cu distorsionarea, negarea
şi minimalizarea argumentelor celor care contestă holocaustul din Transnistria,
din România. Dacă încerc acum, prin rândurile de faţă, să îndrept ceva, nu am
în vedere persoana mea, ci a celor doi evrei citaţi în titlul acestor rânduri:
Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran, pe care eu i-am pus mereu în centrul de
greutate al argumentaţiei mele.
Au fost cei doi, la vremea aceea, liderii evreilor din
România. Despre primul, se spune că evreii din Statele Unite îl considerau a fi
„cel mai important evreu din Europa”. Amândoi au cunoscut în modul cel mai
nemijlocit cu putinţă situaţia evreilor din România acelor ani şi nu au stat
indiferenţi la tragedia coreligionarilor. Să-i luăm pe rând:
Wilhelm Filderman, „cel mai important
evreu din Europa”.
Mai întâi, Wilhelm Filderman. Sunt bine
cunoscute scrisorile sale trimise şefului statului, Mareşalul Ion Antonescu,
pentru a protesta faţă de vexaţiile, împinse până la ucideri, de care - zicea
și se plângea Filderman, aveau parte evreii evacuaţi în Transnistria. Este
binecunoscut şi răspunsul Mareşalului. Este însă puţin cunoscută împrejurarea
că la un moment dat, adunându-se mai multe motive, „excedat” de insistențele
fostului său coleg de liceu, Mareşalul Ion Antonescu l-a deportat în
Transnistria chiar şi pe Wilhelm Filderman, nu pentru că acesta ar fi întrunit
condiţiile care determinau acest gest administrativ extrem, ci pentru că în
felul acesta Mareşalul a vrut „să-i închidă gura”! Adică, ştiindu-l pe
Filderman om de onoare, Mareşalul a socotit că de îndată ce liderul evreu va
vedea la faţa locului cum sunt trataţi evreii în Transnistria, va înceta să mai
umble cu memorii disperate că piere evreimea din România! Că sunt ucişi şi
batjocoriţi evrei nevinovaţi! Etc., etc… De fapt, nu se ştie exact-exact din ce
pricină a fost Filderman dus să locuiască câteva luni printre evreii
„strămutaţi” în Transnistria, dar cunoaştem foarte exact efectul acestui
exil. După ce a petrecut câteva luni în Transnistria, în „lagărele de
exterminare a evreilor”, Filderman nu i-a mai scris Mareşalului nici un rând de
protest faţă de soarta evreilor din Transnistria şi n-a mai produs nici un text
despre „holocaustul” din Transnistria! Nici măcar după 23 august 1944. Ba
chiar a fost de acord, în primăvara lui 1944, ca alături de alţi evrei,
inclusiv lideri sionişti, să facă loby în Occident pentru ca Aliaţii să
menajeze interesele României şi să evite ocuparea României de către Armata
Roşie, eventual printr-o debarcare anglo-americană în Balcani, răsplătind
astfel poporul român pentru „oaza de linişte” oferită evreilor în
anii 1938-1944. (Expresia „oază de linişte” aparţine altui mare evreu
martor al evenimentelor: rabinul Moshe Camilly Weinberger, liderul
evreilor din Transilvania, din Ardealul ocupat de hortyști.)
„Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a
putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţiile germanilor
nazişti”.
Scurt timp după instalarea evreilor comunişti la
putere în România, Wilhelm Filderman a emigrat în America. Anti-comunist
fervent, Filderman a emis principiul potrivit căruia un evreu, în măsura
în care este comunist şi se ataşează de marxism, încetează a mai fi
evreu!… A fost atât de sincer în această atitudine încât nu a pregetat ca
în 1955 să depună mărturie în favoarea tinerilor români care atacaseră ambasada
română de la Berna, de unde au sustras documente extrem de compromiţătoare
pentru comunişti. Din păcate, fără să le fi fost în intenţie, atacul lor s-a
soldat cu uciderea nepremeditată a lui Aurel Şeţu. La procesul care a
urmat, Wilhelm Filderman a trimis o declaraţie în sprijinul tinerilor luptători
anticomunişti, declaraţie înregistrată la un notariat din New York - unde
locuia, iar declaraţia, avântat anticomunistă, face un succint portret al
României ultimilor 15 ani, prilej de a vorbi şi despre Mareşalul Ion Antonescu.
Iar Filderman o face în termeni clari şi extrem de pozitivi. De atunci, acest
text circulă cu un fel de supra-titlu, „Testamentul lui Filderman”, cam
nepotrivit. Eu am citat deseori din acest text, pe care l-am şi publicat
integral într-una dintre revistele lui Adrian Păunescu. Citez fraza
cheie: „Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi
soarta evreilor expuşi la persecuţiile germanilor nazişti”. Repet: afirmația
aparține fostului Președinte al Federaţiei Comunităților Evreiești din România,
Wilhelm Filderman!
Documentul există!
Raportul Wiesel exprimă îndoieli asupra autenticităţii
acestui text, afirmând că sursa sa ar fi un articol din revista
„Baricada”. Repet: declaraţia lui Filderman apare citată, uneori integral,
în lucrările dedicate „atacului de la Berna” şi procesului care a urmat, la al
cărui dosar a fost depusă declaraţia lui Filderman. Iată şi fraza de început a
declaraţiei: „Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la
Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din
România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New
York, U.S.A., Hotel Alameda, Boradway at 71 St, declar următoarele…” Aşadar,
documentul există! Pot face trimitere chiar şi la biroul de avocatură unde s-a
înregistrat declaraţia lui Wilhelm Filderman. Mă pun la dispoziţia comisiei
Wiesel cu această informaţie.
Membrii comisiei Wiesel, în măsura în care au
monitorizat corect prestaţia mea pe ogorul distorsionării şi al negării, ar fi
trebuit să înregistreze şi cea mai importantă referire pe care am făcut-o la
persoana lui Wilhelm Filderman, precum că este autorul
unor Memorii despre anii petrecuţi în România. Preţiosul
manuscris a fost lăsat în grija secretarului său, cu indicaţia de a fi predat
Academiei Române de îndată ce va cădea comunismul, spre a fi publicat. Din
păcate, Memoriile lui Filderman nu au ajuns la destinatar, iar în
momentul de faţă manuscrisul se află în arhiva de la Yad Vashem „sub cheie”.
Expresia „sub cheie” am preluat-o de la Teşu Solomovici, dintr-un text al
acestuia care confirmă existenţa şi soarta „Memoriilor” lui
Filderman. Răposatul Jean Ancel, cât era el de dedicat Holocaustului, nu a avut
voie să consulte acest document. A avut onestitatea să i se plângă colegului
său Gheorghe Buzatu pentru acest afront.
Memoriile lui Filderman contrazic acuzaţia
de genocid adusă Mareşalului Ion Antonescu şi României.
Eu am aflat prima oară de aceste Memorii pe
la începutul anilor 90, direct de la Eugen Simion, care le-a şi văzut la Paris,
acasă la executorul testamentar al lui Filderman. Întreb: de ce Comisia
Wiesel nu a încercat să consulte acest document? Şi afirm: memoriile
lui Filderman au toate şansele să fie documentul cel mai important cu privire
la aşa zisul Holocaust din România. Faptul că accesul la acest document este
blocat chiar de cei care ne acuză de holocust nu poate fi interpretat decât
într-un singur fel: memoriile lui Filderman contrazic acuzaţia de genocid adusă
Mareşalului Ion Antonescu şi României. Recomand comisiei Wiesel să ia
urma Memoriilor lui Filderman printr-o discuţie cu fostul preşedinte
al Academiei Române. Eugen Simion mai ştie şi altele… de la Nicolae Cajal
îndeosebi.
Alexandru Şafran, lider spiritual al
evreilor din România.
Alexandru Șafran, cu
ocazia vizitei în România, în 1995, s-a întâlnit cu dl Şerban Alexianu, fiul
lui George Alexianu, cel pe care Ion Antonescu l-a numit guvernator al
Transnistriei şi pe care toată istoriografia holocaustizantă îl acuză că este
principalul vinovat de „holocaustul din Transnistria”. George Alexianu a fost
condamnat la moarte pentru aceste crime şi a fost executat odată cu Mareşalul,
în 1946. În 1995, după o jumătate de secol, Alexandru Şafran, lider spiritual
al evreilor din România, s-a întâlnit cu feciorul celui ce a ucis vreo două
sute de mii de evrei şi i-a înmânat următorul înscris: „Lui Şerban
Alexianu, amic din tinereţea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care
în întreaga-i viaţă şi activitate profesională şi mai ales în perioada neagră a
războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru
comunitate. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept. Întreaga-i
suferinţă să-i fie izbăvită.”
Am publicat de mai multe ori acest text care mi s-a
părut atât de clar şi de… definitiv, capabil să pună capăt discuţiilor despre
„crimele din Transnistria”! L-am publicat cu mare grabă, temându-mă ca nu
cumva bietul rabi Şafran să se prăpădească şi să nu apuce să autentifice, măcar
şi prin tăcere, preţiosul înscris. Alexandru Şafran a mai trăit după 1995 ani
buni şi nu a dat nici un fel de dezminţire. I-am făcut şi o scrisoare deschisă,
publicată în „România Mare”, despre care nu avea cum să nu afle. Aflu din
raportul Wiesel că eu, subsemnatul, nu am prezentat prea mare încredere, drept
care „unul dintre autorii acestui raport, politologul Michael Shafir, l-a
contactat pe nepotul bătrânului rabin (91 de ani la acea dată), Dan Şafran,
pentru a ajuta la clarificarea autenticităţii dedicaţiei. Rabinul Şafran a
răspuns că roagă să fie recitite rândurile pe care le scrisese despre Alexianu
în memoriile sale. Guvernatorul este menţionat o singură dată, fiind descris ca
„renumit pentru cruzimea sa”…
A adus Dan Şafran la cunoştinţa Comisiei
și a domnului Michael Shapir răspunsul primit?
Aşadar, marele rabin nu dezminte că s-a întâlnit cu
domnul Şerban Alexianu şi nu dezminte nici cele declarate în scris în faţa şi
pentru uzul acestuia. Sunt convins că Dan Şafran, ca nepot şi persoană
interesată de subiect, s-o fi mirat de întâlnirea prietenească dintre bunicul
său şi fiul celui care „a ucis sute de mii de evrei nevinovaţi” şi l-o fi
întrebat pe Alexandru Şafran mai înainte de orice dacă este adevărat că s-a
întâlnit cu Şerban Alexianu şi de ce s-a întâlnit? A adus Dan Şafran la cunoştinţa
Comisiei și a dlui Michael Shapir răspunsul primit?
Declaraţia rabinului Alexandru Şafran a
fost dată în 1995, când a venit în România. Atunci, nimeni n-a zis că n-ar
mai fi întreg la minte!
Per total, este însă de neînţeles comportamentul
Comisiei, căreia îi reproşez următoarele:
(a) Comisia nu a verificat ea însăşi existenţa şi
autenticitatea textului. Era foarte simplu şi uşor să mă convoace la comisie şi
să-mi ceară toate lămuririle. Eu, altminteri, m-am oferit în mod public să
colaborez cu Comisia deoarece la Vatra Românească există un grup de
cercetare a Holocaustului, care a ajuns la anumite rezultate, deţine unele
documente interesante etc. Nimeni nu m-a căutat. Nici măcar „politologul”
Michael Shafir. Le-a fost mai uşor să-l contacteze, tocmai în Suedia, pe Dan
Şafran. Nu m-aş mira să aflu că acesta s-a deplasat în Elveţia ca să stea de
vorbă cu bietul rabin. De ce „bietul”? Pentru că ulterior marele rabin a fost
atacat pentru declaraţia dată lui Şerban Alexianu, câţiva „experţi” în
Holocaust declarându-l senil, oportunist etc. Nepotul său nu i-a sărit în
apărare. Precizez eu: declaraţia rabinului a fost dată în 1995, când a venit în
România, a ţinut un frumos discurs în Senatul Ţării, a dat numeroase interviuri
etc. şi nimeni n-a zis că n-ar mai fi întreg la minte!
Lipsa de interes pentru aflarea adevărului
(b) Comisia nu a binevoit să ia legătura cu însuşi
domnul Şerban Alexianu şi să-i ceară să vadă înscrisul. În plus, domnul Şerban
Alexianu, ca fiu al guvernatorului Transnistriei şi ca persoană care de ani de
zile se luptă cu justiţia română, susţinând că tatăl său, George Alexianu, în
1946, nu a avut parte de o judecată dreaptă şi de un proces corect, e de
presupus că deţine nişte informaţii şi documente care ar putea interesa o
comisie, ea însăşi interesată de aflarea adevărului. Parte dintre aceste documente
Şerban Alexianu le-a depus la Tribunal, măcar acestea să fi fost cercetate de
Comisia Wiesel. Această omisiune - după mine foarte gravă -, dovedeşte, cel mai
probabil, lipsa de interes pentru aflarea adevărului, dovedeşte că Comisia
Wiesel a ştiut dinainte la ce concluzii va trebui să ajungă şi n-a mai pierdut
vremea nici măcar ca să se facă că caută adevărul.
Alexandru Şafran şi-a făcut timp să se
întâlnească şi cu domnul Şerban Alexianu, acasă la Nicolae Cajal, preşedintele
Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România!
Mă simt obligat să suplinesc acest dezinteres şi să
enumăr eu câteva lucruri pe care Comisia Wiesel le-ar fi aflat de la domnul
Şerban Alexianu. Primul lucru de mirare este că Alexandru Şafran,
marele rabin de Geneva şi fost rabin şef al evreilor din România, venit în
România numai pentru câteva zile şi suprasolicitat de toată lumea, de la
Vlădică până la opincă, şi-a făcut timp să se întâlnească şi cu domnul Şerban
Alexianu, fiul, - repet -, al celui condamnat la moarte şi executat în 1946, pentru
genocid, pentru uciderea în tragica Transnistrie a două sute de mii de evrei.
De-a ne mirare şi mai tare este locul unde s-a produs întâlnirea: acasă la
Nicolae Cajal, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din
România! Ce să caute fiul asasinului de evrei în casa lui Nicolae Cajal,
liderul evreilor supraviețuitori ai Holocaustului?! Explicaţia ne-o dă chiar
înscrisul lui Alexandru Şafran: „amici din tinereţea noastră”. Toţi
trei se cunoşteau din anii războiului. Se întâlneau de obicei la Alexianu
acasă, acasă la asasinul de evrei, aşadar! Nicolae Cajal venea cu taică-su,
medic care îngrijea de copiii guvernatorului Transnistriei. Deci medic evreu al
familiei ucigașului de evrei! Venea Nicuşor Cajal şi se juca cu copiii
asasinului, cu care a legat astfel o prietenie care a durat toată viaţa, până
la moartea sa, regretată de toată lumea bună. Cum se împacă această
prietenie dintre liderul evreilor din România şi fiul lui George Alexianu cu
ideea că George Alexianu poartă răspunderea a sute de mii de vieţi evreieşti?
„A făcut din inimă şi total dezinteresat
atât de mult pentru comunitate”
Alexandru Şafran, mare rabin, era ceva mai în vârstă,
nu venea la Alexianu acasă ca să se joace cu copiii acestuia, ci ca să le dea
lecţii de limbă germană! În fapt, aceste lecţii erau un bun pretext pentru
rabin ca să păstreze, fără ştiinţa nemţilor, un contact permanent cu
guvernatorul Transnistriei, prin care a făcut o sumedenie de aranjamente şi
intervenţii pentru a ameliora situaţia evreilor evacuaţi în Transnistria. La
toate astea se va fi gândit bonomul rabin când a zis despre George Alexianu
că „a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru
comunitate”. Nimeni nu putea şti asta în 1995 mai bine decât rabi Şafran!
Aşadar, la iniţiativa marelui rabin cei trei s-au întâlnit la Cajal acasă,
revederea lui Şafran cu dl Şerban Alexianu petrecându-se după 50 de
ani. Cât va fi fost de emoţionantă!
„Îţi dau acest înscris ca să-l publici
după moartea mea. Nu mai am mult de trăit”.
La un moment dat, Nicolae Cajal, gazdă perfectă, i-a
lăsat singuri pe musafirii săi, poate au ceva mai deosebit să-şi spună. Atunci
s-a produs momentul de graţie, clipa astrală când rabinul şef al Genevei a
decis să-şi răscumpere deceniile de tăcere deloc nevinovată! Va fi înţeles
cât de greu i-a fost copilului să (supra)vieţuiască purtând povara de a fi fiul
unui criminal de război executat împreună cu marele criminal Ion Antonescu. Din
adâncul sufletului său s-a iscat curajul ce i-a lipsit până atunci, a apucat,
la întâmplare, o bucată de hârtie de pe biroul lui Nicolae Cajal, şi pe coperta
interioară a unei cărţi a consemnat pentru eternitate mărturia sa
despre George Alexianu în postură de mare binefăcător al evreimii din
România, postură pe care nimeni nu o putea cunoaşte la fel de bine ca Eminenţa
Sa. I-a înmânat fostului său elev înscrisul, l-a lăsat să-l citească,
bucurându-se de ce putea citi pe chipul copilului septuagenar din faţa sa, şi
atât i-a mai spus: „Îţi dau acest înscris ca să-l publici, dar am o
singură rugăminte: să-l publici după moartea mea. Nu mai am mult de trăit…”
Domnule Alexianu, eu nu i-am promis nimic
rabinului Şafran
După care s-a îmbrăţişat cu fostul elev, cu gazda, şi
a plecat pe unde era aşteptat de atâta lume. În urma sa, domnul Şerban Alexianu
s-a simţit dator să-i arate şi lui Nicolae Cajal ce a primit, iar acesta citind
înscrisul a înmărmurit, căci şi-a dat seama bine de importanţa
mărturiei. Dar a avut onestitatea să nu distrugă petecul de hârtie, poate
că nici nu i-a trecut prin minte! Cert este că dl Şerban Alexianu a ajuns acasă
cu comoara întreagă, neatinsă. Asta până când a avut ghinionul să se
cunoască cu subsemnatul şi să-mi relateze cele petrecute la Cajal acasă. L-am
întrebat:
- Şi aveţi de gând să nu publicaţi acest text decât
după moartea Eminenţei sale?
- Negreşit, aşa i-am promis!
- Dar dacă nu moare mâine sau poimâine, ci moare după
dumneavoastră?!
- Asta e!, a ridicat din umeri domnul Alexianu.
- Măcar aţi facut nişte copii xerox ale textului?”, am
mai întrebat. Da, făcuse, aşa că la plecare am luat şi eu una, am băgat-o în
buzunar şi la lift i-am spus:
- Domnule Alexianu, eu nu i-am promis nimic rabinului
Şafran! Şi m-am grăbit să public de mai multe ori acel înscris, am avut
grijă să afle şi Eminenţa sa de publicarea textului, m-am bucurat să văd că a
mai trăit ani buni după aceea şi că nu a avut de formulat nici o dezminţire,
nici un protest, nicio dezicere etc.
Rabi mai mult se temea de oamenii de aici,
de pe pământ, decât de Dumnezeu Cel de dincolo
Trebuie însă să mărturisesc gândul cel mai ciudat pe
care mi l-a stârnit comportamentul rabinic: cerându-i domnului Șerban Alexianu
să publice textul numai după moartea sa, bietul rabi mi s-a părut că dovedea o
tare firavă şi precară credinţă în Dumnezeu. „Nu cumva o fi ateu?!”, m-am
întrebat, căci acest comportament este tipic pentru cine nu crede în viaţa şi
judecata de apoi. Mă rog, dacă rabinul Şafran chiar se închină la acelaşi
Dumnezeu ca şi mine, mi-am zis, înseamnă că mai mult se teme de oamenii de aici,
de pe pământ, decât de Dumnezeu Cel de dincolo, ceea ce pentru un rabin mi se
pare grav, grav de tot!
De unde să ştiu că declaraţia marelui
rabin, nu va avea nici o urmare pentru mercenarii Holocaustului?
Fireşte, normal, adică creştineşte şi onorabil, era ca
acea declaraţie Alexandru Şafran s-o fi dat în 1946, la proces! La „Procesul
Marii Trădări Naționale” unde a fost invitat ca martor al apărării și nu s-a
prezentat... Probabil că o asemnea declaraţie l-ar fi salvat pe George Alexianu
de la condamnarea la moarte, l-ar fi salvat şi pe „amicul din tinereţe” de la
viaţa pe care a dus-o sub comunişti, ca fiu al unui criminal de război. Un
orfan „de război” pe care toți se fereau să-l ajute. Cu toate acestea, mai bine
mai târziu decât niciodată: declaraţia rămâne extrem de utilă, căci mai
salvează ceva, ceva foarte important: Onoarea familiei Alexianu şi a
Neamului românesc. Dar nu mă împac nici azi cu cererea rabinului: mărturia sa
să-şi producă efectele numai după moartea sa, când nimeni nu-i mai poate
reproşa că a pus principiile morale mai presus de orice. De orice interese
naţionale sau cum le-or fi numind cei care, după publicarea declaraţiei,
într-adevăr au şi sărit la bietul rabi, încă de pe când mai trăia, cu jigniri
şi acuze netrebnice. Zău că-mi pare rău că m-am băgat, dar de unde era să ştiu
eu că bunul Dumnezeu îi va da destule zile domnului Alexianu?! Şi mai ales de
unde să ştiu că declaraţia rabinului şef, a marelui rabin, nu va avea nici o
urmare pentru mercenarii Holocaustului? Crezusem, naivul sau imbecilul de mine,
că în felul acesta, cu un document atât de clar şi de autorizat, se va pune
capăt balivernelor inventate de toţi specialiştii în istoria P.C.U.S.,
reciclaţi în istorici ai holocaustului. Dar de unde, nimic nu-l tulbură pe alde
Mihai Ionescu & Comp. Lya Benjamin, Radu Ioanid şi toţi ceilalţi, toţi
o apă şi-un pământ, nimic nu-i abate din a susţine mai departe basna
transnistreană!…
În particular, Nicolae Cajal nici nu vroia
să audă de vreun holocaust în România
Trebuie spus că publicarea abuzivă (de către mine!) a
textului „rabinic” nu a afectat relaţiile domnului Şerban Alexianu cu Nicolae
Cajal. (De altfel, cineva din familia unui prim ministru cu ascendenţi evrei
binecunoscuţi şi ştiuţi, mi-a povestit că, în particular, Nicolae Cajal nici nu
vroia să audă de vreun holocaust în România. Făcea în public vorbire de aşa
ceva foarte rar şi numai cât să nu se expună la criticile zăltaţilor din
Comunitate. „Avem şi noi Vadimii noştri”, obişnuia Cajal să spună,
pentru a se scuza).
Domnul Şerban Alexianu a fost invitat la
recepţia pe care Papa Ioan Paul al II-lea a dat-o la Bucureşti în onoarea celor
mai vrednici români.
Cei doi, Șerban Alexianu şi Nicolae Cajal, au mai avut
o discuţie ceva mai deosebită, despre care Comisia Wiesel ar fi trebuit să afle
și să fie interesată. S-a întâmplat cu ocazia vizitei istorice a Papei Ioan
Paul al II-lea în România. La recepţia dată de Papă, a fost invitat şi Nicolae
Cajal. Până aici nimic de a se mirare cineva! Dar ce a căutat la recepţie
domnul Şerban Alexianu? Căci da, onorată comisie Wiesel, onorați demascatori ai
crimelor din Transnistria: din dispoziţia Papei Ioan Paul al II-lea, la
recepţie, printre invitaţii români cei mai reprezentativi şi mai vrednici de o
asemenea cinste, s-a numărat şi domnul Şerban Alexianu, fiul lui George
Alexianu, criminalul!… Repet: domnul Şerban Alexianu a fost invitat la
recepţia pe care Papa Ioan Paul al II-lea a dat-o la Bucureşti în onoarea celor
mai vrednici români.
Profesorul George Alexianu, guvernatorul
Transnistriei, a fost decorat cu ordinul „Orbis et Urbis”, cea mai mare
distincţie papală primită vreodată de un român.
Se pun în mod logic două întrebări:
- Care merite deosebite ale domnului Şerban Alexianu
îl recomandau pentru această onoare?
- Papa şi Vaticanul nu ştiau al cui urmaş, al cui fiu
este domnul Şerban Alexianu? Adică nu ştiau cine a fost George
Alexianu? Nu știau că a fost „un criminal odios?” Cu 200.000 de victime pe
conștiință? Cele două întrebări au un singur răspuns: Ba ştiau foarte
bine! În 1943, celebrul Papa Pius al XII-lea a dispus ca nunţiul papal
Andrea Cassulo să efectueze o inspecţie umanitară în Transnistria, ca să
verifice acele zvonuri potrivit cărora evreii erau ţinta fără apărare a unui
regim de exterminare, de genocid etc. Inspecţia s-a efectuat aproape
concomitent cu o anchetă similară a Crucii Roşii Internaţionale. Cele două atât
de onorabile instituţii, Vaticanul și Crucea Roșie Internațională, au ajuns la
aceeaşi concluzie, pe care noi o putem deduce din faptul că, prin dispoziţia
aceluiaşi papă, profesorul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a
fost decorat cu cea mai înaltă distincţie acordată de Vatican în acel an:
ordinul „Orbis et Urbis”. Este şi cea mai mare distincţie papală primită
vreodată de un român. Un român pe care mai apoi „noi” l-am condamnat la moarte
pentru exact aceleaşi fapte: felul cum s-a purtat faţă de evrei în calitatea sa
de guvernator al Transnistriei. „Noi”, adică justiţia din anul 1946. Adică
evreii kominterniști din completul de judecată!
La acea recepţie atât de selectivă, a fost
invitat, de fapt, George Alexianu, guvernatorul-criminal de război din
Transnistria.
Aşadar, la acea recepţie atât de selectivă, prin
domnul Şerban Alexianu a fost invitat, de fapt, George Alexianu,
guvernatorul criminal de război din Transnistria. Iar dacă iei seama la faptul
că la recepţie dl Şerban Alexianu a fost mereu în preajma prietenului său
Nicolae Cajal şi vice-versa, poţi spune că la recepţia dată de Papă au
participat braţ la braţ guvernatorul Transnistriei şi preşedintele Federaţiei
Comunităţilor evreieşti din România. Cum de a acceptat Nicolae Cajal
această postură şi însăşi prietenia de-o viaţă cu Şerban Alexianu? Simplu de
răspuns: Nicolae Cajal cunoştea foarte bine adevărul despre ce a fost în
Transnistria! De aceea nu s-a simţit un trădător al neamului său evreiesc
atunci când, din copilărie şi până la moarte, a rămas un fidel prieten al
familiei Alexianu! Altă explicaţie nu există! Este o explicaţie logică, cu
prisosinţă acoperită de realitatea faptelor.
Merita s-o sape în piatră, pentru a-i da
eternitate
Structura vădit literară a celor povestite mai sus
aparţine strict faptelor relatate. Coincidenţele produse şi semnalate dacă
poartă un sens, un mesaj, acela nu aparţine subsemnatului, ci Marelui Scenarist
care, pentru a lega mai strâns cele două nume din titlul acestor pagini, a
făcut ca în acea clipă de uitare de sine, când rabi Şafran s-a uitat în jur
după o foaie de hârtie, mâna, inspirată din Înaltul Cerului, să apuce o
cărticică de pe biroul lui Nicolae Cajal, pe a cărei copertă interioară, cum spuneam,
să lase preţioasa inscripţie. Merita, aş zice, s-o sape în piatră sau aramă,
pentru a-i da şi eternitatea materială. Dar şi mai bine S-a gândit Cine S-a
gândit ca mâna rabinului să apuce taman cărticica, cunoscuta, semnată de
Wilhelm Filderman (în colaborare cu Sabin Mănuilă), unde, în concluzia celor
prezentate, se afirmă că - citez din memorie -, „România este ţara în
care au supravieţuit cei mai mulţi evrei!” Coincidenţă mai
semnificativa e greu de imaginat! Ca să fiu mai clar: prețiosul text a fost
scris pe coperta interioară - coperta a III-a -, a unei cărți care consemnează
punctul de vedere, negaționist, al lui Wilhelm Filderman. Mai frumoasă potriveală
nici că se putea! Cine e în stare, nu poate să nu vadă aici, în această
coincidență, „mâna Domnului”. O ultimă punte între Wilhelm Filderman și
Alexandru Șafran: amândoi proveneau din vechi familii de „evrei pământeni”,
categorie azi dispărută și uitată, lichidată nu de holocaust, ci de ravagiile
şi nebunia sionismului și a kominternismului, cei doi frați siamezi și
criminali ai lui Iosif. Dar despre aceşti admirabili evrei, evreii
pământeni, cu altă ocazie...
Anno Domini 2008
Post scriptum
Acest text s-a întors la mine după ani. L-am
slobozit pe Internet în 2008 și uitasem de el. Un coleg mai în vârstă, un
fel de frate mai mare i-aș zice, mi l-a trimis, fără niciun comentariu. Nu
era greu să pricep ce am de făcut. M-am conformat și l-am mai pus o dată în
circulație. Repetitio mater... Doamne, ajută-i să priceapă și pe cei
care nu vor să priceapă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu