Călătoria
Eram în concediu cu cei doi nepoți ai mei, Tintin și
Dumbrăvioara. El avea șapte ani, ea era cu doi mai mică. Rătăceam pe una dintre
străduțele înguste ale unui cartier vechi din Tokyo când am dat peste un
profesor excentric, care se lăuda că descoperise teleportarea și își testa
mașinăria, invitând trecătorii s-o încerce.
Dumbrăvioara s-a strecurat înăuntru în joacă, iar
Tintin, curios și hotărât, a apăsat butonul de inițiere. Mașina a erupt în
lumini și sunete ascuțite, iar când ușa s-a deschis din nou, în locul fetiței
se afla o păsărică mică, viu colorată, din acelea rare pe care le mai vezi doar
prin colțuri uitate de lume.
— Dumbrăvioara mea! — am strigat, luând-o în palme.
Păsărica râdea. Sau așa mi s-a părut. Și, cu glas de
copil, a strigat:
— Uite, unchiule, pot zbura!
S-a smucit din mâinile mele, a bătut din aripi fără
măsură și, lipsită de experiență, a căzut în canalul de la marginea străzii.
Apa era tulbure, grea, de culoarea celei din minele de uraniu de la
Ciudanovița.
Curentul a prins-o imediat.
— Unchiule, ajută-mă! — striga, scoțându-și căpșorul
din apă.
Am reușit s-o apuc și am tras-o afară. Palmele îmi
erau pline de mâl fin, de steril mineral. Am stors-o cu grijă, ca pe un burete,
iar apa curgea șiroaie dintre penele ei. Când am auzit-o tușind, m-a cuprins o
teamă surdă. Mi-am plimbat privirea în jur, căutând ceva curat cu care s-o
înfășor.
I-am dat-o lui Tintin s-o țină și am pornit prin
curțile caselor. Orașul părea părăsit. Nicio poartă, niciun gard. Doar cuști
vechi de câini, din sârmă galvanizată, ruginite și abandonate de ani de zile.
La prima casă — cârpe rupte. La a doua — murdărie. La a treia însă, un covoraș
împletit din fâșii de cârpă, oltenește, cât un ștergător de picioare.
„E perfect”, mi-am spus și l-am apucat.
Când m-am întors, Tintin dispăruse.
L-am zărit pe malul celălalt al canalului. Nu mai era
un simplu șanț, ci albia unui râu secat, adânc de vreo cinci metri și lat de
zece. Singura soluție era să alerg paralel, să-l întrec și să-i tai calea.
Era vară, iar apa se strânsese doar în bălți risipite.
L-am depășit și m-am aruncat într-una dintre ele, acolo unde câteva gâște se
scăldau. Am plonjat cu piciorul drept înainte și, într-un ralanti dureros, am
lovit fundul dur al apei. Un șoc electric mi-a străbătut piciorul, din vârful
degetului mare până în pântece. Un cârcel violent, orbitor, m-a făcut să simt
că înnebunesc.
Era șase dimineața la Melbourne.
Știam că, dacă nu mă ridic imediat și nu încep să mă
mișc prin casă, durerea nu va ceda. După exercițiile obișnuite și după ce am
mâncat o banană, așa cum mi-a recomandat medicul, m-am așezat pe marginea
patului și m-am întrebat:
Când a fost scris acest vis? Ce l-a inspirat? M-a dus
creierul meu spre stânca aceea ca să mă trezească? Sau, în clipa șocului, a
scris povestea în sens invers și mi-a livrat-o complet, știind că omul visează,
de fapt, doar o fracțiune de secundă?
Poate așa cum, într-un viitor apropiat, o meserie de
cinci ani va fi descărcată în creier în cinci secunde.
Inteligența artificială nu face decât să ne arate unde
ne aflăm și să ne conducă încet spre trezire, ca să nu ne prăbușim direct în
inexistență.
Maimuța avea dreptate. Era deja prea târziu să-și mai
oprească fratele, omul, din drumul spre războiul nuclear de mâine. Dacă ar fi
știut, când ne-am despărțit, ne-ar fi tras una peste gură, doar ca să ne oblige
să stăm locului.
Acum râd și ciorile de noi.
Am închis ochii pentru o clipă. În liniștea camerei mi
s-a părut că aud un fâlfâit slab de aripi. Când i-am deschis, nu mai era nimic.
Doar dimineața, nemișcată, și un corp care, încă o dată, fusese readus la
realitate.
Maimuța avea dreptate. Fratele ei nu mai putea fi
întors din drum. Mâine va apăsa un alt buton, într-o lumină mult mai puternică,
iar de data asta nu va mai exista nicio trezire.
Ben Todică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu