Trei autori PARTICIPANTI in Festivalul Bogdania

Festivalul - Concurs internaţional de creaţie literară „BOGDANIA”, Ed. a VIII-a, 2019

Asociaţia Cultural-umanitară ”BOGDANIA” şi revista de creaţie şi cultură ”BOGDANIA” din municipiul Focşani, Str. Contemporanu, Nr. 28, judeţul Vrancea organizează:

Festivalul - Concurs internaţional de creaţie literară „BOGDANIA”, ediţia a VIII-a, 2019

SECȚIUNEA PROZĂ SCURTĂ

7. Scurtul Bianca

LECŢIA DE ISTORIE

-Artur..., Artur, trezeşte-te, în curând e seara.

   Băiatul se întinse şi fără să deschidă ochii se întoarse spre cealaltă parte.

-Ascultă, dacă încă nu te-ai restabilit, poţi să nu mergi, dar tu eşti cel care ai decis să reîncepi studiile de azi.

-Da...da, sunt bine- Artur se aşeză pe marginea patului şi clipi de câteva ori somnoros- Voi face doar un duş şi-mi voi reveni complet. Mama, până mă pregătesc, cheamă transportul!

   Peste jumătate de oră, capsula opri lejer în faţa centrului de învăţământ. Fără să aştepte ca uşa automată să se deschidă exhaustiv, băiatul se strecură prin spaţiul liber şi se îndreptă înspre intrarea în clădire. Pătrunzând în holul spaţios, acesta se apropie de recepţie. Pe ecranul instalat deasupra tejghelei apăru imaginea „portarului”.

-Artur, câte ierni, câte veri! Mi-ai lipsit! îl întâmpină acesta plin de curtoazie.

-Nu fi linguşitor! îi tăie elanul Artur.

-Dar, am încercat doar să fiu politicos, se dezvinovăţi el.

-Se numeşte adulare, iar programele educate nu se comportă astfel.

   Imaginea de pe panou încremeni şi un glas rece, distant rosti: „Observaţia dumneavoastră a fost recepţionată. În program vor fi efectuate schimbările sugerate. Vă mulţumim pentru participare”, iar în următoarea clipă, faţa portarului se animă şi schiţă un zâmbet: „În ce auditoriu aţi dori să studiaţi astăzi?”

-Dacă este liberă, C103.

-O secundă..., da, acest birou este la dispoziţia dumneavoastră. Coordonatorul dumneavoastră personal deja se încarcă. Vă doresc studiu plăcut.

   Luându-şi rămas bun,  Artur se îndreptă înspre lift. Ajungând la etajul zece, el intră în cabinetul solicitat şi se apropie de fereastra uriaşă, panoramică, situată în partea opusă uşii. Privi în depărtare şi văzu cum soarele apunea deasupra pădurii, colorând râul a cărui albie era slab şerpuitoare în nuanţă purpurie. La orizont, silueta unei nave spaţiale de marfă se mişca alene înspre portul de după crâng. Datorită acestei privelişti, Artur prefera să înveţe în auditoria C103. Îşi alese chiar şi învăţământul seral, pentru că atmosfera acestui peisaj agita mintea lui iscoditoare. Pe suprafaţa de sticlă, dispusă vertical, apăru chipul coordonatorului personal- Polly. „Bine te-am regăsit”, pronunţă ea cu o voce subţire, melodioasă.

   Artur se pleoşti în fotoliul suspendat şi se întoarse înspre ecran, dar privirea lui încă rătăcea dincolo de geam, petrecând nava care cu fiecare clipă se apropia din ce în ce mai mult de portul cosmic, dispărând într-un sfârşit după coroanele rămuroase ale copacilor.

   Polly aşteptă răbdătoare, apoi remarcând că băiatul se mai destinse întrebă: „Ai vreo preferinţă?”.

-Da, aş vrea să încep cu istoria.

-Uimitor, înainte istoria nu intra în cercul tău de interese. Aş putea să aflu ce a determinat această schimbare?

-Bineînţeles. Ştii, acolo, pe Marte, cât timp am stat în ospeţie, bunicul mi-a povestit că în tinereţea lui, centrele de studiu se numeau altfel: şc..., şci...

-Şcoli.

-Da, da, confirmă Artur entuziasmat.

-Dar ele nu erau sedii de studiu în sensul pe care îl cunoaştem noi. În şcoli, educarea copiilor avea loc în grupuri, numite „clase”.

-Aha. Bunicul a menţionat despre ele şi asta m-a mirat mult. Îţi imaginezi, aceste grupuri se creau fără analiza psihotipică a participanţilor, adică într-o clasă puteau studia concomitent mai multe caractere incompatibile. Şi, simultan, elevii erau instruiţi fără cercetarea bioritmurilor personale.  

   Polly îl ascultă cu atenţie, dând din cap în semn de acord:

-Pe lângă asta, continuă ea, învăţământul era discret, împărţit în diverse discipline.

-Nu prea înţeleg.

-Adică în timpul unei ore academice elevii studiau, spre exemplu, literatura, iar în decursul următoarei lecţii, alt obiect şcolar.

   Faţa lui Artur exprima nedumerire-Cum? Cum poţi învăţa matematica aparte de fizică, iar fizica izolată de chimie?

-Polly, când educaţia a început să capete structura celei contemporane?

-Probabil vei fi stupefiat, dar sistemul de învăţământ actual a apărut ca o simbioză între educaţia din Grecia antică şi tehnologiile moderne. Metoda antică se baza pe faptul că profesorul doar îl îndruma pe elev spre calea cunoaşterii. Discuţiile lor erau similare cu dialogul nostru.

-Şi înaltele tehnologii?

-Prototipul pentru ele l-au reprezentat jocurile video. Tocmai aici a fost dezvoltată tehnica conform căreia jucătorii puteau forma grupuri pe interese, elabora strategii comune şi crea modele personale. Pe lângă asta, se aplica principiul accesării libere, în orice moment comod pentru participant.

   Artur aruncă din nou privirea înspre fereastră. Pe cerul negru ca smoala sclipeau plăpând milioane de stele precum perlele. În oraşul, aflat în partea opusă pădurii, începură să strălucească blând luminiţe. Băiatul căscă involuntar întorcându-se înspre monitor.

-Artur, am observat pe faţa ta semne ale epuizării. Se pare că nu ţi-ai revenit complet după zbor. Îţi sugerez să ne oprim şi să continuăm mâine studiile.

-Vorbeşti exact ca mama mea, replică Artur zâmbind. Cu toate acestea, amândouă aveţi probabil dreptate.

   Tânărul se ridică în picioare.

-Ai vreun plan pentru lecţia de mâine?

-Da, cred că mă voi alătura grupului şi voi continua lucrările de cercetare.

-Minunat. Sunt sigură că colegii tăi vor fi încântaţi să te revadă. Mi-am permis să contactez serviciul de transport. Capsula ta va ajunge în câteva minute.

   Ajungând pe terenul din faţa centrului educaţional, Artur inhală cu lăcomie aerul umed. Un vânt domol, de primăvară îi ciufuli părul. Băiatul îşi ridică privirea înspre cer. Pe bolta acum similară unui candelabru se vedea un punct roşu-portocaliu-Marte. Se pare că şi următoarea vacanţă Artur o va petrece la bunici. În plus, pe staţia lor au promis că vor deschide un centru de studiu, iar el va putea rămâne în ospeţie fără a întrerupe procesul de învăţământ.

Priponul amintirii

   Ţinând cana cu ceai într-o mână şi trăgând cu cealaltă perdeaua, unchiul Andrei se uită afară prin fereastră. Ziua începea cu o vreme frumoasă. Soarele trandafiriu mângâia frunzele poleite cu rubin, topaz, jasp şi aur ale copacilor, iar pe bolta azurie pluteau cete de nori zglobii. Bărbatul decise că, în sfârşit, putea să se ocupe de foişor. Ideea de a crea un pavilion îi încălzea demult sufletul- acolo putea să-şi petreacă cu prietenii serile discutând planurile pentru weekend sau să să-i întâmpine pe oaspeţi. Era limpede că nu puteau să stea în camerele sufocant de fierbinţi pe un aşa timp plăcut. Însă, de obicei, intenţiile rămân nişte simple planuri, căci viaţa e construită într-un mod bizar şi, paradoxal, pentru cele mai importante lucruri nu avem timp. Dar unchiul Andrei decise că acea zi trebuia să fie o excepţie şi lăsând cana cu ceai pe masă, se îndreptă cu un mers ferm afară.

   Locul pentru viitorul foişor îl alese demult şi chiar începu să aducă unele materiale, însă înainte de a începe construcţia trebuia să elibereze terenul de la gunoiul acumulat cu anii, o mare parte din care era format de obiectele uzate, pe care nu avea curaj să le arunce sau bucăţi vechi din metal care rămaseră după construirea garajului.

   Făcuse deja câteva mutări, dar târâind o covată din lemn în care vroia să strângă pietrele şi bucăţile de cărămidă, se împiedică de ceva tare. Din cauza durerii acute, bărbatul înjură în barbă şi scăpă povara din mâini. Scrâşnind din dinţi, unchiul Andrei se înclină deasupra covetii şi începu să scoată cizma de la piciorul lovit. Examinându-l meticulos, el expiră uşurat. Scăpase de această dată...

   În următoarea clipă, teama i se preschimbă în mirare şi dezamăgire- „Oare ce e acolo?”. În loc de răspuns, o tăcere apăsătoare, aproape tensionantă păru să cuprindă natura. Nu avea cine să-i explice, aşa că depăşind durerea, unchiul Andrei se aplecă şi porni să scormonească cu mâinile prin iarba uscată, acoperită cu un strat subţire de rouă. „Iat-o!”, exclamă el când observă un obiect metalic ce ieşea din pământ.

   Sprijinindu-se cu toată puterea şi gemând încordat, el scoase din pământ un pripon lung de jumătate de metru, din sider. „Se pare că a rămas de la Azor!”, constată el învârtind bucata ruginită de fier şi cufundându-se în amintiri.

   Evocă acea zi friguroasă de iarnă, când gerul aspru şi sălbatic cuprinse întreg oraşul. Sub o plapumă de nea se ascundea pământul amorţit. Streşinile caselor, încununate cu ţurţuri lucitori, păreau să reziste cu greu sub zăpada ce cădea necontenit. Întorcându-se acasă după lucru, a găsit pe drum un căţeluş mic, slăbit, care tremura din cauza îngheţului. Îl luă grijuliu în mână şi-l puse într-un sac, iar ajungând acasă, urmări emoţionat cum acesta îşi scotea prudent botişorul din ţesătură şi adulmeca prelung încercând să se deprindă cu noul mediu.

   Apoi, îşi aminti cum primăvara, fiica sa, care împlini puţin mai mult decât un anişor, făcea primii săi paşi, iar căţeluşul alerga agitat în jurul ei, parcă încurajând-o şi arătându-i grijuliu: „Uită-te! Nu e nimic dificil! Eu am reuşit, deci vei izbuti şi tu!”, după care în memorie îi reveni momentul în care merse cu prietenul său la vânătoare şi decise să-l ia pe Azor cu sine, explicându-i soţiei: „Poate că în el se vor trezi genele de vânător”. S-a dovedit că „maidanezul de rasă pură” nu avea instinct de vânător, iar în loc să urmărească şi să captureze prada, el a sărit zgomotos în apă speriind toate raţele. Când unchiul Andrei îl scotea din lac pe căţelul ce schelălăia speriat, prietenul lui începu să glumească: „ Din câte se vede, căţelul face parte din Organizaţia de Apărare a Drepturilor Animalelor”. Întorcându-se acasă după „vânătoare”, bărbatul îl spălă mult timp în apă caldă, curăţând blana de la ciulinii care se prinseră de ea şi murdărie, iar Azor se foia încercând să lingă recunoscător faţa stăpânului. Gata, aceea fusese prima şi ultima lor vânătoare comună.

   Odată, venind acasă de la serviciu, unchiul Andrei văzu o astfel de privelişte: câinele se înghesuia într-un spaţiu îngust, sub prag, scheunând jalnic, fugind de mătura cu care stăpâna vroia să-l ajungă. „Uită-te ce a făcut parazitul ăsta cu grădina!” îi indică femeia sufocându-se de nemulţumire curtea, care semăna mai mult cu un câmp după o bătălie. „Alege: sau îl pui în lanţ, sau îl duci în altă parte!”, pronunţă soţia lui răspicat şi ultima oară încercă să-l atingă cu mătura pe „huligan”, care la rândul său mârâi fricos. Peste câteva minute, înţelegând că nu-l mai ameninţa nimic, Azor ieşi din ascunzătoarea sa mai curajos. Atunci, cu puţini bani, a fost cumpărat priponul metalic de la un fierar ce lucra în apropiere.

   La început, Azor încerca să scoată zgarda ori să rupă lanţul, dar văzând că era inutil, cu timpul se deprinse şi începu să umble mândru pe teritoriul ce-i era repartizat, lătrând uneori la pisicile care alergau pe alături sau la vrăbiile ce încercau să-i ciugulească hrana din bol.

   Iar apoi, Azor a îmbătrânit. Dormea din ce în ce mai mult şi ieşea cu greu din cuşcă mişcând labele din spate anevoie pentru a mânca. El nu mai alunga păsările insolente care îi furau mâncarea şi nu avea niciun interes faţă de pisicile vecinei. Şi odată, seara, a încetat pur şi simplu să respire. În aceeaşi noapte, unchiul Andrei l-a învelit într-o pătură veche şi l-a îngropat  împreună cu lanţul sub nucul falnic de lângă poartă. Dimineaţa, ca să nu-i întristeze pe copii, le-a spus că Azor a rupt şirul de verigi şi a fugit, dar s-a pierdut pe drum şi de aceea nu s-a mai întors. Cine ştie dacă copiii l-au crezut sau poate că şi ei sperau că Azor se juca undeva voios cu alţi câini.

   Au trecut anii şi cu timpul, aceste evenimente au început să se şteargă din amintire. Poate că dacă nu s-ar poticni de acel pripon uzat, unchiul Andrei nici nu şi-ar fi amintit că, cândva, acolo se plimba plin de importanţă, singurul lui câine.

   Când te gândeşti numai că anume acel lucru care îl împiedica pe Azor să umble liber şi să se distreze prin toată ograda, era singura memorie despre el.

   „Şi ce le va aminti altora despre noi? Oare problemele noastre cotidiene, visele spulberate sau scopurile care nu au devenit realitate le vor evoca oamenilor cine am fost noi peste ani?”.

   Unchiul Andrei a aruncat cu putere tija într-o grămadă de metal. „S-a aşezat pe-aici”, bolborosi el posomorât sub nas, încălţând cizma. Se ridică în picioare, călcă încrezut, verificând dacă putea merge şi continuă să târâie înspre gard covata din lemn.

   Soarele se înălţase deja pe cerul senin şi continuă să dezmierde pământul înţepenit.

   Da, durerea din picior încetă. Unchiul Andrei reluă munca cu hărnicie şi părea că nimic nu mai amintea despre obiectul vechi pe care omul îl găsi în ograda sa, dar pe obrajii nebărbieriţi ai bărbatului şiroiau lacrimi amare.

Istoria felinarului uitat

   În centrul unui oraș vechi, acolo unde ulicioarele înguste și șerpuitoare, cu case mici și acoperișuri înclinate intersectau piața principală, lângă parc, stătea un felinar. Era un perimat, demodat stâlp de iluminat stradal.

   Cât timp veghea el locul? La această întrebare nimeni nu putea răspunde cu certitudine, întrucât chiar și atunci când s-a născut cel mai bătrân locuitor al localității, felinarul deja stătea pe locul său actual. Cine știe, poate undeva în arhivele primăriei se prăfuia vreun document, care ar ajuta să se stabilească data concretă, dar pe cine ar interesa să scotocească prin caidurile murdare și vrafurile îngălbenite de hârtii? Nu, bineînțeles că nimeni teafăr nu ar face un asemenea lucru pentru un stâlp, al cărui trăsătură distinctivă era chiar inobservabilitatea lui. El părea să se dizolve în peisajul orășenesc.

   Pe corpul lui de fontă, acoperit de numeroase straturi de vopsea, de o multitudine de nuanțe, ars de soare și crăpat, era imposibil să remarci literele mici și ornamentele care îl înfrumusețau cândva. În vârf avea montat un braț turnat din tuci, cu înflorituri line, ramificate și felinarul ajurat, ce atârna singuratic, clătinându-se în ritmul rafalelor de vânt.

   Dar înfloriturile și însuși felinarul de mult s-au pierdut în densitatea crengilor rămuroase ale bătrânilor arbori. Era atât de inobservabil, încât existența nu i-o remarcau nici măcar câinii care alergau pe lângă el, iar ei sunt renumiți pentru dragostea lor specială față de stâlpi.

   Singurul care ar putea să-i acorde atenție era vreun trecător tardiv, ce traversa strada prin apropiere. Chiar și atunci, această atenție era mai curând dezaprobatoare, căci sclipirea palidă ce străbătea desișul frunzos cu greu lumina o mică porțiune de asfalt.

   Cândva, el era primul. Anume pe el veneau să-l admire locuitorii orașului, când aflau că în localitate a apărut o astfel de curiozitate ca lumina electrică. Apoi au apărut altele și în curând,o armată formată din semenii lui lumina străzile de noapte.

   Dar timpul trecea: se schimbau oamenii, tehnologiile, viteza- se schimba epoca. Progresul tehnic, a cărui personificare a fost cândva el, nu stătea pe loc. Peste o vreme, în locul vechilor stâlpi au început să instaleze noi. Acești frumoși din beton erau mai înalți, nu trebuiau vopsiți, iar lumina rece a neonului pe care o radiau îi conferea orașului nocturn un aspect deosebit, fantastic.

   Și iată că a devenit ultimul… Cu o seară înainte, o brigadă de muncitori a adus și a descărcat pe  gazon, alături de trotuar un nou stâlp, care urma să-i ia locul. De aceea, când străzile întâlnind amurgul s-au luminat de străluciri artificiale, bătrânul felinar s-a aprins pentru ultima dată, încercând să facă această lume puțin mai luminoasă.

   El nu simțea frică sau supărare, lui nu îi erau specifice simțirile omenești, dar dacă el ar putea vorbi, poate că ne-ar povesti despre acele timpuri, când alături de micii puieți de tei, el părea un uriaș, cum se plimbau grațios alături de el doamne în rochii elegante, ascunzându-și cochete privirile după evantai, întorcându-se la auzul tropotelor de cai și roșind sfioase la vederea bravilor ofițeri. Ah, dacă el ar putea enumera numele tuturor electricienilor care sprijineau de el scările lor lungi, din lemn, curajoși urcau în vârf pentru a schimba încă o dată vreun bec ars, iar apoi, coborând pe pământ, îl analizau plini de mândrie și rupeau grămezi de anunțuri și reclame, cu care el era împânzit.

   Și ar mai putea povesti multe lucruri, dar nimeni teafăr nu ar asculta istoria unui stâlp, a cărui trăsătură distinctivă a devenit chiar inobservabilitatea lui.

   Scârț... scârț… încet scrâșni felinarul, clătinându-se în ritmul rafalelor de vânt. Scârț... scârț… asemeni unui pendul care calcula timpul rămas.

   Vechiul felinar își lua tăcut rămas-bun de la orașul său, iar orașul își lua rămas-bun de la o părticică din istoria sa.

 SECȚIUNEA ESEU

1.    Enea Rafaela

Autoportret de ora 6

          De când îmi propun să scriu „Autoportret”? De când mi-am propus să fac asta și de ce

n-am făcut? Asta denotă ordinea gândirii mele brauniene.

Acum 2 ani am fost la un concurs francofon unde nu am putut intra în vorbă cu nimeni până nu mi-am scris prezentarea, așa că am improvizat două propoziţii lungi lipite cu ceva conjuncții. Altădată m-am prezentat eu de bună voie și nesilită de nimeni, dar nu mi-a plăcut. Ceea ce trebuie să fac este” Autoportret”.

Ochi căprui, păr negru, pielea albă, nimic special până aici. Mai interesantă este modestia mea cu care mă laud tot timpul și... modul în care o simplă pauză de gândire m-a făcut în acest moment să-mi pierd atât rândul, cât și ideea.

Sunt foarte sinceră cu mine căci altfel n-aş putea fi cu alţii. Îmi recunosc dezordinea în care trăiesc zi de zi, aroganța privirilor mele zguduitoare dedicate persoanelor care mă plictisesc zilnic cu felul lor de a nu fi.

Am defectul de a juca cu cărțile pe față, deşi mintea-mi zice” Mai stai o tură... mai gândeşte-te!”.

Văd lumea printr-un filtru maro. Știți ce interesantă este lumea maro? Totul e maro și așa e bine să fie! Nu e nici neagră, dar nici verde sau albastră, căci ar fi prea colorată față de realitatea în care trăim. Maro e o privire de încrezătoare şi încrezută.

Aud lumea cu părul peste urechi, adică nu o aud, sau o aud doar când vreau. Degeaba mi se spune că ecuațiile de gradul doi sunt grele dacă eu știu că sunt uşoare şi... totuși verific. Eu le trăiesc pe pielea mea, alte ori... nu le mai trăiesc deloc.

O metaforă spunea așa:” Eu... ştiam că sunt un chior, Chiar în rouă dimineața, Dar nu am spus-o nimănui ca să nu-mi amărăsc viața."

Mândră sunt de acest pamflet, căci mi-am făcut” Autoportret”.

 SECȚIUNEA POEZIE

2. Didiţă Andrei Sebastian

De asta…

Am curmat suferința a nu stiu câtor furnici pentru pisici,

Când hrana le era în primejdie.

Am decimat o puzderie de flori de ziua mamei

Și mama m-a sărutat plăpând pe frunte.

Am preluat dogme semețe,

Dar nu am izbutit a le desluși.

Am ciripit adevăr și am lătrat minciună,

Spovedindu-mă într-o notă gravă…

Mi-am gravat atent numele în nisip,

Însă vântul mi l-a spulberat.

Mi-am lăsat adidașii de-a valma

Și,bineînteles,câinele mi i-a ros.

Am răspuns afirmativ la întrebarea:’’Mă mai iubești?’’

Cu irisul proptit în perete.

Mi-am dorit exuberanță,fascinat de dansul ei lasciv,

Ajungând să implor în genunchi iertare pentru cutezanța mea!

Dar cel mai rău…

Mi-am uitat denumirea și m-am pretins a fi om…

Biată creatură, nu am ce să-ți mai fac!

Păcătuiți păcătoșilor…că de-asta v-am creat!

Păstrează-ţi credinţa în Dumnezeu

Când drumul îţi pare întunecat,

Zi de zi, păşind pe acelaşi drum de asfalt

Capul sus şi nu uita,

Nu-ţi părăsi credinţa.

“Facă-se” voia Sa,

Căci El este Păzitorul!

Sfatul pe care ţi-l dăruiesc acuma,

Regret al cărui eu sunt ispăşitorul...?

În faţa Domnului nu trebuie să ai ruşine,

Mărturiseşte şi roagă-te pentru ziua ce vine,

Căci ai să-i spui multe şi El o să te asculte.

Îţi va spune să-i laşi pe cei ce te iubesc să te ajute.

Când pe lume îţi va fi greu

Nu uita de credinţa ta în Dumnezeu.

Cu precădere asupra...

Făr’un bagaj de cunoștințe, lumea nu o pot străbate,

Că nu dispun de mreje clare, regăsindu-mă în spate.

Similar, în altă parte, prin absurd, un geamăn frate,

Duce-n spate a sa cruce, sperând la vise deșarte

– Ce să fac ? se-ntreabă acesta, nedumerit, în prealabil

Unui drum pavat cu aur, foarte greu realizabil

Nu contesta nicio clipă că orice este posibil;

Totuși se impacientează și devine irascibil.

Caii trag concomitent, spre a zămisli capcane;

Hibe în subconștient, vindicate de canoane.

La doi metri pe pământ, sobru clopotul răsună:

– A sosit timpul, alege! dacă vrei să-ți meargă strună.

Un zâmbet

Mă întristează gândul că nu te voi mai vedea vreodată,

Şi vei dispărea ca o nălucă.

Lumea ar fi pierdută în ceaţă, necompletă

Fără tine... pierdută-n luncă.

Îmi place să te ascult

Şi să-ţi fiu alături la greu

Pe frunte-ncet să te sărut

Să-mi poţi zâmbi mereu.

Aş vrea să vorbim unul lângă altul,

Capul pe genunchi-mi să-ţi rezemi,

Să-ţi spun că te iubesc, când băiatul

Pe care nu-l ştiai tu, o să-l chemi.

Mă întristează totuşi gândul

Că te vei înstrăina.

Un zâmbet totuşi să-mi mai oferi, lăsându-l

Pe cel ce te-a iubit, iubita mea.

Asta e!

Luminile pâlpâie tot mai abundent,

Iar eu înghit fiecare secundă în sec;

Propria suflare îmi apasă pe umeri

Ca un ac de barometru ce se-ndreaptă spre zero...

Ca un somnambul treaz rămas fără vlagă,

Pășesc pe holul sihastru fără pic de zgomot.

Nostalgia nu e decât unealta pieirii

Prin care domol se apropie, ca sărutul unei mame.

Sunt un simplu prosop agățat de sârmă

Care se zbate în bătaia vântului.

Un simplu necioplit fără chip

Pe un drum destinat uitării.

Și...

În final... Adevărul este...

... indescifrabil.

Va invitam sa participati,

Regulament

Scopuri:

* stimularea interesului pentru literatura română contemporană şi a respectului pentru valorile moştenite.

* dezvoltarea spiritului competitiv, a dorinţei de afirmare şi pentru ieşirea din anonimat al celor care creează şi care au talent deosebit.

* promovarea în revistele de cultură şi în Antologii literare a câştigătorilor şi creaţiilor valoroase din fiecare secţiune literară.

Participanţi: - Autori care nu au volume tipărite şi care au vârsta între 16 ani şi maxim 40 de ani.

Secţiunile concursului: poezie, proză scurtă şi eseu.

Textele trebuie dactilografiate în Word, Times New Roman 12 pct., spaţiere un rând, cu diacritice şi să nu depăşească 5 pagini A4 pentru fiecare gen literar, într-un singur document în format .doc sau .docx la adresa de e-mail: ionelmarin55@gmail.com

Trimiterea textelor (creaţiilor): 01 martie  – 20 mai 2019, la adresele:

a)         E-mail: ionelmarin55@gmail.com, cu menţiunea ”Pentru concurs”.

       b) Poştă: Asociaţia Cultural-umanitară ”BOGDANIA”, FOCŞANI, Str. Contemporanul nr. 28, Cod 620065, judeţul Vrancea, cu menţiunea „Pentru concurs” în câte 2 exemplare.

Textele vor purta un motto, care se va regăsi şi pe un plic închis, cuprinzând date despre autor (nume, prenume, data naşterii, profesia, adresa de corespondenţă, telefonul, precum şi o scurtă prezentare a activităţii literare).

Textele trimise după data de 20.05.2019 (data poştei) nu vor fi luate în considerare, de asemenea cele care nu sunt dactilografiate corespunzător (fără diacritice).

Corectarea textelor se va face de către un juriu format din 5 (cinci) personalităţi: critici literari, scriitori și oameni de cultură români. Se va întocmi o fişă de participare pentru fiecare concurent. Taxa de înscriere pentru fiecare concurent este de 100 RON pentru concurenţii din ţară şi 20 $, euro pentru cei cu domiciliul în străinătate, în contul Asociaţiei Cultural-umanitare Bogdania:

RO11BRMA0999100047750380, în RON;  RO11BRMA0999100047751156 în euro, Banca Românească, Fil. Focșani, CIF 29080784, cu menţiunea pentru Festivalul Bogdania, 2019.

În urma evaluării fiecărei creaţii se va stabili în mod corect şi obiectiv, pe bază de note, concurenţii câştigători pe secţiuni.

Premianţii vor fi anunţaţi în data de 20 iunie 2019, prin e-mail şi telefonic.

Se vor acorda câte trei Premii pentru fiecare secţiune şi  în funcție de calitatea textelor,  diplome speciale din partea revistei de cultură Bogdania şi a partenerilor.

Persoanei care va întruni cel mai mare punctaj, indiferent de secţiunea la care a participat i se va acorda ”TROFEUL „BOGDANIA”, 2019.

Festivitatea de premiere se va ţine la începutul lunii iulie 2019, în locaţia ce va fi făcută public şi cunoscută dvs. cu cel puţin 10 zile înainte.

Găsiţi informaţii şi pe site-ul: www.revistabogdania.ro.

Vă așteptăm cu drag să vă înscrieți în competiția literară. Tuturor succes şi numai bine!

            Relaţii suplimentare:

   e-mail: ionelmarin55@gmail.com; Scriitor Ionel MARIN

   Mobil: 0752862369; 0728217492;