Respingerea acțiunii reabilitării
tatălui meu, George Alexianu
Şerban Alexianu
01 Iunie 2021
Printr-o
declaraţie remisă presei dar boicotată de aceasta la vremea respectivă, domnul
Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, guvernator al Transnistriei în
perioada administraţiei Antonescu, comentează sentinţa Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie de la începutul lunii mai 2008. Pe 6 mai 2008, judecătorii Înaltei
Curti de Casaţie şi Justiţie au admis recursul Parchetului General împotriva
deciziei Curţii de Apel Bucureşti prin care mareşalul Ion Antonescu şi fostul
guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu, fuseseră reabilitaţi parţial.
Decizia instanţei supreme, definitivă, a înseamnat practic respingerea cererii,
formulate de fiul lui George Alexianu, de revizuire a sentinţei din mai 1946 a
„Tribunalului Poporului”, în urma căreia, mareşalul Antonescu şi alţi membri ai
Cabinetului său au fost condamnaţi la moarte. Curtea de Apel Bucureşti a decis
iniţial achitarea lui Ion Antonescu şi a altor 19 membri ai Guvernului său,
pentru unele crime de război imputate ca urmare a participării României la Pactul
Tripartit şi la „agresiunea contra popoarelor din Uniunea Sovietică”. Chiar
dacă au trecut anii, apreciem că este un act de dreptate să prezentăm
cititorilor declaraţia domnului Şerban Alexianu făcută pe marginea sentinţei
dată de Curtea Supremă, la cererea sa de a se admite revizuirea procesului prin
care tatăl său, George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat în
1946. Un comentariu explicativ al domnului Şerban Alexianu are darul de a
întregi realitatea istorică, dar şi gustul amar al continuării deliberate a
unei nedreptăţi comise cu şapte zeci și cinci de ani în urmă. (Ion Măldărescu,
ART-EMIS)
„Am
cerut atât de puţin: să mi se dea voie să deschid o acţiune juridică prin care
să aduc în faţa justiţiei măcar o parte din noianul de argumente pe care
istoricii de pretutindeni le-au adunat din 1946 şi până azi pentru a se dovedi
adevărul că România lui Ion Antonescu, în 1941, a pornit la un război care pe
drept cuvânt a fost numit de propaganda vremii „Cruciada împotriva comunismului".
Căci pentru români cel de-Al Doilea Război Mondial a fost un război împotriva
barbariei bolşevice, a primejdiei proliferării comunismului, primejdie pe care
toată societatea românească a conştientizat-o şi a reacţionat solidară cu
Mareşalul. Participarea Armatei Române pe frontul de Răsărit a fost unanim
apreciată, în primul rând de inamicul sovietic, ca o demonstraţie de cavalerism
şi omenie.
Poporul
român poate fi mândru de comportamentul soldatului român într-un război în care
ceilalţi beligeranţi au dat atâtea dovezi de sălbăticie, de neomenie, de
barbarie. Crimele de război puse pe seama românilor, ofiţeri, soldaţi sau
jandarmi, sunt invenţii neruşinate. Crimele de război puse pe seama lui Ion
Antonescu şi a colaboratorilor săi au fost de asemenea inventate, prin mărturii
false, prin documente trucate, prin documente ignorate, cu scopul de a elimina
fizic şi de a compromite moral persoane capabile să ofere Neamului Românesc
modele de comportament demn, creştinesc, european.
Am
fost atât de naiv să cred o vreme că este sinceră condamnarea comunismului de
către guvernanţii noştri de după 1990. Când am citit însă Raportul Comisiei
Tismăneanu mi-am dat seama că nu mai am nici o şansă să câştig în instanţă
dreptul de a aduce la lumină adevărul despre tatăl meu, George Alexianu. Mi-am
dat seama că guvernarea bolşevică a fost din nou instaurată în România, în
decembrie 1989. Sau, poate mai exact spus, am priceput că România continuă să
trăiască sub acelaşi regim de ocupaţie instaurat după 23 august 1944.
Sentinţa
dată nu mă surprinde, dar m-a întristat profund. Sunt trist pentru poporul meu,
pentru soarta sa, mult mai nedreaptă decât condamnarea sub care şi-au încheiat
existenţa tatăl meu, Mareşalul Ion Antonescu, profesorul Mihai Antonescu şi
generalul Constantin (Pichi) Vasiliu. Cu ce am greşit noi, românii, ca să trăim
de atât amar de ani în minciună şi nedreptate ?! Îi căinez pe magistraţii care
au dat, de-a lungul anilor, sentinţe atât de injuste în acest proces. Inclusiv
ultima. Înţeleg bine că, la nivelul lor de înţelegere a ideii de demnitate
umană, nu au avut încotro şi s-au conformat comandei politice primite. Probabil
că nu-şi reproşează nimic. Îi compătimesc cu toată sinceritatea pentru puţinul
respect arătat faţă de propria lor persoană.
Tristeţea
mea este şi mai adâncă atuinci când mă gândesc la ei, la masca umană pe care o
poartă în sala de judecată şi în viaţa de toate zilele. Văd în ei produsul cel
mai caracteristic şi mai pernicios al comunismului bolşevic, al înstrăinării de
durerile şi nădejdile acesui Neam Românesc, pentru care tatăl meu, profesorul
George Alexianu, a avut un adevărat cult şi nu a pregetat la nici un sacrificiu
pentru a-şi onora prin toate faptele sale apartenenţa la neamul părinţilor săi.
Dumnezeu să-l odihnească”. (Şerban Alexianu, Bucureşti, 6 mai 2008.
Cum
este să scrii o carte despre tatăl tău, condamnat la moarte şi executat? Nu
mi-a fost deloc uşor să mă apuc de scrierea acestei cărţi, o întreprindere
oricum dificilă, pentru care s-ar fi cuvenit să am o minimă experienţă a
scrisului şi mai ales a cercetării istorice. Sunt atâţia care ar putea s-o facă
mai bine decât mine! În plus, eu, ca fiu al celui despre care va fi vorba în
paginile ce urmează, sunt pur şi simplu „condamnat" să am o perspectivă
(prea) personală asupra subiectului. Să fiu, vrând-nevrând, de partea tatei.
Din fericire - şi o spun din capul locului, această poziţie inerent partizană
nu m-a pus niciodată în contradicţie cu adevărul, cu ideea de justiţie, cu
idealul de omenie şi toleranţă. Dimpotrivă, cercetând acte şi documente despre
al căror conţinut nu ştiam nimic, de fiecare dată s-a confirmat părerea ce o
aveam despre părintele meu.
Mă
întreb şi acum ce reacţie aş fi avut dacă pe parcursul cercetării mele aş fi
dat peste dovezi ale vinovăţiei tatălui meu, ale „crimelor de război"
săvârşite de acesta: le-aş fi publicat? Probabil că nu, dar nici cartea de faţă
n-aş mai fi scris-o! Voi încerca totuşi să mă detaşez, să mă distanţez cât mai
mult de oamenii pe care vreau, prin scrierea acestei cărţi, să-i salvez de la
uitare sau să-i apăr de ceea ce poate fi mai rău şi decât uitarea: minciuna,
calomnia şi defăimarea. Pot doar atâta să promit şi să-mi promit mie însumi -
că voi încerca. Voi încerca să uit partea autobiografică, dacă pot spune aşa, a
cărţii. De reuşit, rămâne de văzut cât...
Situaţia
dificilă şi complicată în care m-am aflat tot timpul cât am scris la această
carte va fi s-o înţeleagă foarte uşor oricare dintre cititori, cărora le fac de
la bun început cunoscută informaţia cea mai importantă despre cine a fost tata.
Unii dintre ei ştiu deja, alţii nu şi află abia acum, că tatăl meu, profesorul
George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat alături de mareşalul
Ion Antonescu. Această împrejurare este, pentru cei mai mulţi dintre cititori,
punctul de plecare, inevitabil, al acestei cărţi. Nu este nevoie, din partea
cititorului, de un efort de imaginaţie mult prea mare ca să-şi dea seama că
puţini mai sunt autorii care, scriind o carte, au avut a se confrunta cu
„problemele” mele. N-am să le fac acum inventarul, lista acestor dificultăţi.
Nici nu le-am bănuit de la bun început că vor fi atât de multe, de mari.
Dar
vreau să precizez, să destăinui din capul locului cine şi ce m-a ajutat cel mai
mult, într-o manieră decisivă pot spune, să trec peste toate ezitările ce se
năşteau în mine, peste toate reţinerile şi îndemnurile de a lăsa lucrurile „în
plata Domnului", la dispoziţia justiţiei divine. Cui deci trebuie să-i
mulţumesc pentru satisfacţia pe care o încerc acum, când, de bine, de rău, am
încheiat scrierea cărţii şi îmi iau astfel o grea piatră de pe suflet? Ei,
bine, va trebui să le mulţumesc tuturor celor care, în necunoştinţă de cauză
sau cu rea credinţă, au scris ori au vorbit despre tatăl meu minţind, deformând
realitatea faptelor petrecute, falsificând sau ignorând documentele în care
această realitate este consemnată.
Le
mulţumesc celor care nu s-au oprit la atâta, ci au mers mai departe, instituind
o veritabilă teroare printre istorici şi comentatorii politici, formatorii de
opinie etc., instituind un climat intolerant, prin care cercetarea şi spunerea
adevărului despre mareşal şi colegii săi a devenit în România un risc extrem de
primejdios pentru persoana şi cariera profesională a celui care ar îndrăzni să
caute şi să afirme adevărul despre cei implicaţi în aşa zisul „proces al marii
trădări naţionale”, în frunte cu mareşalul Ion Antonescu.
Pot
afirma cu deplină şi intimă cunoaştere a situaţiei de după 1990 și actuale, că
sunt foarte mulţi istoricii care cunosc adevărul despre George Alexianu, despre
condiţiile în care s-a desfăşurat procesul amintit, despre adevărata valoare şi
semnificaţie a activităţii lui Ion Antonescu în fruntea statului român, dar
care tac, evită să discute în public acest subiect, iar când n-au încotro, mint
sau „o scaldă”. De ce? Ca să nu-i supere pe guvernanţi şi mai ales să nu-i
supere pe cei care au atâta putere încât au forţat mâna guvernanţilor, a clasei
politice, a liderilor din mass media, şi au impus României legi şi dispoziţii
prin care s-a legiferat din nou delictul de opinie. Mai rău ca pe vremea Anei
Pauker. Fireşte, nu orice opinie şi nici orice opţiune de conştiinţă este
interzisă.
În
România noastră „democratică” de după 1990 ai voie să fii ateu, bunăoară, căci
nimeni nu te obligă să fii creştin sau musulman şi să ai un Dumnezeu! Poţi trăi
şi fără să crezi în Dumnezeu! Despre români şi istoria lor poţi să ai orice
părere şi să pui pe seama lor toate mizeriile, căci nimeni, nici o lege nu
prevede anti-românismul ca vinovăţie. Dar n-ai voie să nu crezi în genocidul
din Transnistria, adică n-ai voie să crezi că părinţii şi bunicii noştri au
fost altceva decât nişte criminali siniştri, autori ai celui mai înfricoşător
omor din istoria Universului! Mai mult, cum spunea Moses Rozen şi alţii eiusdem
farinae, „Holocaustul a început în România!”.
Nu
ai voie să contrazici ce a spus Moses Rozen (Elie Wiesel, Simon Wisenthal,
Alexandru Florian, Silviu Vexler… - n.r.), căci rişti să devii anti-semit, ceea
ce iarăşi nu este îngăduit de legile româneşti. Cele noi, de după 1990 (OUG
31/2002 transformată în Legea 157/2018 - n.r.)! La aceşti istorici „cuminţi”
sau „cuminţiţi” trebuie să-i adaug şi pe politicieni. Unii dintre ei, imediat
după 1990, amăgiţi de ideea că am intrat într-o eră nouă, a libertăţii de a
căuta şi de a afirma adevărul, au apucat să-şi mărturisească public preţuirea
pentru mareşalul Ion Antonescu, pentru oamenii şi politica acestuia. Iar
semnele acestei preţuiri nu au întârziat să apară, numeroase repere publice
primind numele mareşalului.
S-au
ridicat monumente ale dreptei pomeniri, iar sub cupola Parlamentului României
au răsunat cuvinte de preţuire pentru mareşal, pentru guvernul său, rostite în
numele poporului român. S-a mers în plenul Parlamentului României până la a se
păstra un moment de reculegere în memoria mareşalului, semn suprem de
recunoştinţă, de recunoaştere publică a nedreptei decizii prin care „Tribunalul
Poporului" i-a condamnat la moarte pe cei patru: Ion Antonescu, Mihai
Antonescu, Constantin Picki Vasiliu şi George Alexianu. Aşa se face că am trăit
primii ani de după 1990 cu speranţa şi cu încredinţarea că a sosit ceasul
adevărului după care am tânjit cu toţii cei din familiile pe care injustiţia
bolşevică le-a îndoliat pe nedrept după 23 august 1944. Familia mea este una
dintre aceste familii.
Din
nefericire pentru toată lumea, evenimentele din decembrie 1989 nu au meritat să
fie numite revoluţie, au fost cu totul altceva, şi lucrul acesta s-a făcut
evident în multiple chipuri. Dacă mai este nevoie de o dovadă că prin
„revoluţia” din decembrie 1989 nu a fost doborât comunismul, ci numai varianta
sa autohtonă, catalogată drept naţional comunistă, iar locul lui Ceauşescu şi
al apropiaţilor săi l-au luat bolşevicii reactivaţi, supravieţuitori ai
cominternismului anilor 1945-64, şi mai ales odraslele celor care în 1946 au
înscenat „Procesul marii trădări naţionale” şi celelalte procese care au mai
urmat.
Dovada
cea mai bună pentru mine este felul în care s-a revenit, după primii ani de
entuziasm şi avânt justiţiar, s-a revenit la teza cominternistă, bolşevică, cu
privire la caracterul criminal al războiului în care România s-a angajat la 21
iunie 1941, teză care a dus la condamnarea la moarte a mareşalului şi a celor
mai fideli colaboratori ai săi. Nu e deloc întâmplător că după 1990 guvernanţii
de la Bucureşti au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să rateze ocaziile
ivite de a se reface România Mare, de a se regăsi laolaltă fruntariile cele
adevărate, pentru care românii, sub mareşalul Ion Antonescu, au consimţit la
sacrificiile şi jertfa de sânge din anii celui de Al Doilea Război Mondial.
A
fost îmbrăţişată de guvernanţi ideea de a condamna, teoretic, comunismul, dar
s-au ferit să condamne pactul dintre Hitler şi Stalin, ale cărui consecinţe
pentru România nici până azi nu au fost reparate. Ce a urmat se cunoaşte...
Statuile mareşalului au fost demolate, au fost retrase denumirile de străzi şi
pieţe publice care ţineau vie amintirea „Conducătorului”, au fost promulgate
legi prin care s-a interzis cinstirea numelui său şi s-a impus minciuna
bolşevică despre crima săvârşită de acei români care, prin participarea la
„Cruciada împotriva comunismului”, au dovedit că nu au acceptat înţelegerile
dintre Hitler şi Stalin prin care au fost uzurpate şi dispreţuite drepturile
românilor asupra propriului teritoriu istoric. Printre acei români s-a numărat
şi tatăl meu, profesorul universitar de drept administrativ George Alexianu.
Revenirea
la tezele kominterniste ale anilor 1948-1964, a fost oficializată prin „comisia
Tismăneanu”, ca o dovadă definitivă a minciunii şi diversiunii din decembrie
1989, a minciunii în care am trăit întreg secolul al XX-lea. A început printr-o
minciună uriaşă - Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, şi s-a
încheiat printr-una şi mai mare, mai neruşinată: basmul cu căderea comunismului
în toamna-iarna lui 1989! Autorii acestor acte de dispreţ faţă de fiinţa umană,
faţă de neamurile şi popoarele lumii, faţă de Însuşi Dumnezeul acestei lumi,
sunt aceiaşi. Pe ei îi fac vinovaţi şi de condamnarea tatălui meu pentru crime
şi fărădelegi imaginare, niciodată săvârşite de George Alexianu sau de alt
român!
Pentru
cine cunoaşte identitatea adevărată a celor care l-au judecat, l-au condamnat
şi l-au executat pe George Alexianu, viaţa şi soarta tatălui meu se înscrie ca
„un capitol în Istoria Omeniei Româneşti”, a demnităţii neamului nostru! Nu fac
astfel decât să citez persoane extrem de onorabile din viaţa noastră publică şi
ştiinţifică, a căror prestaţie în slujba adevărului nu a fost niciodată
condiţionată de calcule oportuniste. Există în România şi astfel de oameni, nu
puţini, iar pentru mine a fost o adevărată mângâiere sufletească să-i simt
alături de mine, interesaţi în modul cel mai impersonal cu putinţă să afle
adevărul despre George Alexianu. Un adevăr care onorează familia lui George Alexianu.
Onorează neamul nostru românesc!
Am
considerat că românii au dreptul să cunoască acest episod din istoria
demnităţii româneşti. Am ştiut întotdeauna, atât mama cât şi noi, copiii
profesorului Alexianu, că tata nu a săvârşit nici o crimă, nici o fărădelege,
că, dimpotrivă, crimă este maniera în care el a fost cercetat, „judecat” şi
condamnat de comuniştii de la Bucureşti. Nici o clipă nu ne-a fost ruşine de
tata! Întotdeauna am întâlnit români care să ne strângă mâna solidari cu
tragedia în care am fost târâţi! Solidari cu ideea de justiţie şi de adevăr!
Fireşte, le mulţumesc şi acestora, le mulţumesc propriu zis, cu emoţia
recunoştinţei depline.
Cartea
pe care am reuşit s-o duc până la capăt nu pune punct discuţiilor cu privire la
George Alexianu. Adevărul despre George Alexianu nu poate fi despărţit de
adevărul despre Transnistria, aşa cum adevărul despre guvernarea Ion Antonescu
nu poate fi formulat decât în cadrul unei viziuni corecte asupra întregului
război mondial. O viziune care să admită dreptul la apărare al învinşilor în
cel de-Al Doilea Război Mondial, dreptul lor de a răspunde acuzaţiilor atât de
cumplite şi de nedrepte uneori ce li s-au adus. Deşi niciodată dovedite, multe
dintre aceste acuzaţii au fost însuşite ca adevăruri definitiv stabilite şi au
produs asupra celor acuzaţi efectele cele mai tragice cu putinţă.
După
1990, se desfăşoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă în modul
cel mai direct şi existenţa fiecărui român, căci acuzaţia de holocaust nu se
rezumă la identificarea crimei de genocid, ci include şi pretenţii reparatorii.
Fireşte, politica de genocid este o ruşine şi un păcat teribil pentru orice
popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând memoria tatălui meu, am fost
întotdeauna conştient că apăr astfel şi poporul român, pus la zid sub cea mai
gravă acuzaţie cu putinţă. De o vreme încoace, după cum se ştie, acuzaţia de
holocaust produs de guvernul Ion Antonescu, este însoţită de pretenţii
materiale compensatorii, cifrele neoficiale fiind de-a dreptul ameţitoare. Nu
am nici un motiv să nu le iau în serios, ceea ce îmi dă sentimentul, tonic, că
pledoaria mea pentru nevinovăţia tatălui meu se va răsfrânge asupra tuturor
românilor, apărându-le dreptul de a nu răspunde nicicum şi în faţa nimănui
pentru fapte imginare, scornite de indivizi care nu o dată au fost dovediţi ca
sperjuri şi mincinoşi.
Vinovăţia
sau nevinovăţia tatălui meu atârnă de verdictul pe care istoricii îl vor da în
chestiunea atât de delicată a acuzaţiei de holocaust adusă românilor, în mod
specific guvernării Ion Antonescu. Pentru cunoscători, legătura lui George
Alexianu cu „Holocaustul" din Transnistria este principala explicaţie a faptului
că a fost condamnat la moarte! Dar legătura nu constă în participarea lui
George Alexianu la uciderea a sute de mii de evrei, ci în faptul că prin
condamnarea sa la moarte acuzaţia de holocaust devenea cât de cât mai
credibilă. Ideea că în Transnistria a fost un măcel al evreilor, a sute de mii
de evrei, este „dovedită" prin faptul că George Alexianu, guvernatorul
Transnistriei, a fost condamnat la moarte şi executat pentru aceste crime! Cam
aceasta este logica pe care se întemeiază propaganda holocaustizantă.
Această
logică a impus asasinatul politic din 1 iunie 1946! Sunt sigur că nu va mai
trece mult timp şi se va prăbuşi edificiul de neadevăruri pe care se ridică
teza holocaustului din Transnistria. Dacă voi mai fi atunci în viaţă, voi
ridica cuminte două degete şi voi întreba din ultima bancă a clasei: „Şi cu
tata cum rămâne?” Cine o să-mi răspundă la întrebare? Care supravieţuitor al
actualului institut pentru cercetarea Holocaustului? Cumva Elie Wiesel în
persoană?[1] (poate stafia lui care bântuie birourile I.N.S.H.R.-E.W. - n.r.).
Sau măcar vreunul dintre istoricii români convertiţi la holocaustologie, adică
ci convertiţi la trădarea propriului neam, la trădarea condiţiei de
istoriograf, la trădarea lui Dumnezeu?
O
vorbă să adaug pentru aceşti istorici, care au scris despre Transnistria şi,
volens-nolens, s-au referit critic, căci numai critic, ca despre un criminal,
se puteau referi la tata, la George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Aş
vrea să înţeleg ce i-a oprit pe aceşti istorici ca, înainte de a-şi definitiva
concluziile şi de a le publica, să ia legătura cu familia, cu descendenţii
direcţi ai sinistrului personaj? De regulă, asemenea descendenţi au în arhiva
familiei acte şi documente, mărturii orale, a căror valoare poate fi deosebit
de mare! Sursa de informaţii directe pe care, teoretic, o poate oferi familia
unui personaj istoric, nu este de neglijat dacă chiar te interesează adevărul!
Ce
să înţeleg eu din faptul că nici un istoric holocaustizant nu i-a căutat pe
copiii celui care a guvernat, a organizat şi a executat cumplitul genocid, nu
i-a căutat nici măcar ca să-i întrebe dacă un astfel de criminal era capabil
să-şi crească copiii ca un tată? Din faptul că nici unul dintre aceşti
istorici, nici unul dintre cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea
Holocaustului nu a încercat să stea de vorbă cu mine, eu ce să înţeleg altceva
decât că aceşti „savanţi” au lucrat cu concluzii pe care le-au cunoscut de la
bun început! Că s-au ferit de orice sursă care ar fi putut să infirme concluziile
la care s-au angajat să ajungă. Pe astfel de oameni chiar îi las în plata
Domnului!
După
1990 a apărut o carte scrisă de secretarul lui George Alexianu. Trăitor în
Canada, Olivian Veverca a dat publicităţii mărturia sa, intitulată
„Administraţia română civilă în Transnistria, 1941-144”. Au apărut de atunci
zeci de cărţi dedicate subiectului Transnistria, majoritatea scrise de autori
holocaustizanţi. Ce să înţeleg eu din faptul că toţi aceşti autori ignoră sau
se fac că ignoră această carte, rămasă până azi fără o recenzie serioasă, fără
o prezentare, oricât de critică, bunăoară măcar în „Realitatea Evreiască”,
revista în care guvernarea românească a Transnistriei a fost acuzată de toate
crimele posibile, inclusiv că în mod deliberat i-a lipsit pe evreii deportaţi
să aibă sare pentru bucatele gătite, obligându-i astfel pe bieţii de evrei să
apeleze la lacrimile, da, la lacrimile copiilor pentru a săra mâncarea!...
(Vezi mărturia, teoretic atât de credibilă, a unei scriitoare, autoarea
volumului de amintiri „Evrei, vă ordon treceţi Nistrul!”. Nu-i mai dau numele,
căci în avântul „domniei sale” de a minţi a produs dovada, mie atât de utilă,
că în legătură cu Transnistria comunitatea evreiască admite orice enormitate,
căci oricum nu va fi mai mare decât cea cu privire la Holocaustul transnistrean
în sine!).
Am
căutat cartea lui Olivian Verenca în Bibliografia lucrărilor consultate, a
tuturor cărţilor despre holocaustul din Transnistria pe care le-am putut găsi.
Nici urmă de cartea scrisă de martorul ocular cel mai bine informat dintre cei
ce mai sunt în viaţă! Din nou pun aceeaşi întrebare: cum se explică acest
comportament inexplicabil la un istoriograf? Cum altfel decât concluzionând că
nu avem de-a face cu istorici, pasionaţi să înţelegă şi să comenteze faptele
sine ira et studio, ci cu mercenari jalnici, rebuturi umane, eşecuri ale
nobilei pasiuni de cronicar al evenimentelor istorice!
Adevărul
integral despre George Alexianu nu se poate afla din cartea mea! Eu pun în
circulaţie numai acel adevăr care se desprinde din lectura documentelor aflate
azi la dispoziţia celor interesaţi! De o importanţă decisivă sunt însă
documentele la care nici eu nu am avut acces, nici istoricii noştri, aşa cum nu
au avut acces în 1946 nici avocaţii apărării de la „Procesul Marii Trădări
Naţionale”. Mă gândesc în primul rând la documentele din arhiva Transnistriei,
aflate cele mai multe în posesia autorităţilor ucrainene şi ruseşti. Acolo
trebuie să se afle actele încheiate la Odesa, când George Alexianu a fost supus
„judecăţii poporului”, a populaţiei din guvernământul Transnistria.
Sper
să apuc ziua când vom avea acces la aceste acte şi vom afla cum de nu au găsit
sovieticii nici o fărădelege pe care să i-o reproşeze lui George Alexianu! Cum
fost cu putinţă ca acel tribunal să-l declare pe George Alexianu nevinovat faţă
de populaţia peste care a avut putere de viaţă şi de moarte?! Şi, mai ales, cum
a fost cu putinţă ca acelaşi George Alexianu, întors de la Odesa la Bucureşti
cu verdict de nevinovăţie dat de justiţia ucraineană, să fie găsit în România
vinovat de crime de război săvârşite în Transnistria, adică în Ucraina, şi
condamnat la moarte? Alte documente se află în arhivele ruseşti, îndeosebi cele
privitoare la ancheta care a urmat arestării şi predării către sovietici a
grupului de înalţi colaboratori ai mareşalului. Ce întrebări, ce acuzaţii i-au
adus anchetatorii sovietici lui George Alexianu şi, mai ales, ce a răspuns tata
acestor acuzaţii?
Documentele
cele mai importante privind nevinovăţia tatălui meu, privind propriu zis
nevinovăţia poporului român, pe nedrept acuzat de genocid anti-evreiesc, ştiu
însă că se află în Israel! Acolo au ajuns cele mai sensibile documente din
arhiva Comunităţii Evreieşti din România. Acele documente nu aveau voie să
părăsească România înainte de a fi cunoscute şi de „partea” românească! Mai
ales în situaţia în care comunitatea respectivă aduce românilor acuzaţii aşa de
grave! În mod specific deplâng soarta pe care a avut-o Jurnalul lui Wllhelm
Filderman (denumit și „Testamentul lui Filderman”).
Cu
limbă de moarte marele evreu (şi marele român!) care a fost preşedintele
Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lăsat ca memoriile sale să fie
publicate în România, de Academia Română, de îndată ce se va schimba regimul
politic şi comuniştii nu vor mai fi la putere la Bucureşti. Astfel că imediat
după 1990 ultimul secretar particular al lui Filderman, aflat în viaţă la
Paris, s-a adresat Academiei Române, preşedintelui acesteia, domnului profesor
Eugen Simion, oferindu-i preţiosul manuscris. Până însă să se împlinească
formalităţile legate de acest transfer au avut timp să intervină oficialii de
la Tel Aviv şi să pună mâna pe Jurnal, dar nu pentru a-l publica, ci pentru a-l
dosi, pentru a-l ascunde de ochii publicului, precum se vede din împrejurarea
că despre acest manuscris nu vorbeşte nimeni, şi în primul rând nu vorbeşte
nici unul dintre cei care ne acuză de cele mai cumplite crime!
Sunt
convins că Filderman scrie în Jurnalul său despre George Alexianu, guvernatorul
Transnistriei. Filderman, din ordinul special al lui Ion Antonescu, a fost şi
el deportat în Transnistria. Acest episod, zilele petrecute în lagărele de
„exterminare” din Transnistria, nu poate lipsi din memoriile lui Filderman. De
ce nu se fac publice aceste pagini? Nu am nici o altă explicaţie decât aceea că
onestitatea lui Filderman deranjează pe unii lideri evrei de azi.
El,
Filderman, va fi povestit că Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria ca să
vadă cu ochii lui în ce constă regimul de exterminare aplicat de români
evreilor, pentru ca în felul acesta să nu se mai lamenteze pentru soarta
evreilor „săi". În Transnistria George Alexianu s-a îngrijit personal ca
liderul evreimii româneşti să locuiască cu doamna Filderman într-o vilă, în
condiţii de lux, unde în mod decent să poată primi în audienţă pe orice evreu
aflat printre cei deportaţi, să ia astfel cunoştinţă de toate „nenorocirile”
abătute asupra evreilor din Transnistria. Cele constatate la faţa locului au
fost consemnate de Filderman în Jurnalul său. La vremea aceea nu a dat
publicităţii nici o dezminţire a celor reclamate până atunci, dar odată întors
la Bucureşti a încetat să-l mai bombardeze pe mareşal cu „lăcrămaţiile” sale pe
cât de patetice, pe atât de neîntemeiate. Ba mai mult, în primăvara lui 1944
Filderman s-a numărat printre acei conducători oneşti ai evreimii din România
care, la cererea lui Mihai Antonescu, au acceptat să plece în Occident unde, în
semn de recunoştinţă faţă de autorităţile româneşti care s-au purtat atât de
corect cu evreii, să ceară de la evreii influenţi să intervină pe lângă
guvernul american ca debarcarea trupelor aliate în Europa să se facă în Balcani
ca să-i împiedice astfel pe ruşi să ocupe România şi să ne impună un regim
comunist!
Pe
Filderman nu l-am cunoscut prea bine. L-am cunoscut însă foarte bine pe
Alexandru Şafran, marele rabin, care în timpul războiului venea aproape zilnic
în casa noastră ca să ne dea, mie şi fratelui meu, lecţii de limba germană.
Pretext pentru a putea fi în legătură permanentă cu tata, guvernatorul
Transnistriei, cu care întreţinea un schimb activ de scrisori, documente,
informaţii etc. Asta cu acordul Mareşalului şi al Siguranţei, dar fără ştirea
nemţilor.
Când
Alexandru Şafran a revenit în România după 1990, a ţinut să mă vadă şi ne-am
întâlnit acasă la Nicolae Cajal, cu care am fost prieten bun, de pe vremea când
tatăl său era medicul nostru de casă, al guvernatorului Transnistriei. La
despărţire Eminenţa Sa a ţinut să-mi încredinţeze un înscris despre tata,
despre cel pe care mulţi istorici mercenari îl consideră un criminal de război.
Pentru Alexandru Şafran, marele rabin al evreilor din România acelor ani, tata
este „un om care, în mod dezinteresat, a făcut mult bine comunităţii evreieşti
din România”. Am scris această carte despre tata din mai multe motive. Unul
este acela ca înscrisul încredinţat de Alexandru Şafran să-l public, după
moartea sa, aşa cum i-am promis”.
Şerban
Alexianu, Octombrie 2007
-------------------------------------------
[1]
https://www.art-emis.ro/analize/un-nou-tribunal-al-poporului
[2]
În urma cercetărilor şi a declaraţiei fostului deportat din Ungaria în mai 1944
- Miklos Gruner - la Auschwitz-Birkenau premiatul cu Nobel pentru pace, Elie
Wiesel a fost dovedit drept impostor, însuşindu-şi o identitate falsă ascunsă
sub un tatuaj contrafăcut, cu numărul A-7713. „Elie Wiesel nu a fost niciodată
într-un lagăr de concentrare nazist din moment ce nu a fost inclus în lista
oficială a deţinuţilor" afirmă fostul supravieţuitor de la Auschwitz,
Miklos Gruner, „el a furat identitatea, memoria şi chiar cartea unei victime
reale, în scopul de a deveni celebru la nivel internaţional şi de a obţine
mulţi bani”.
Notă
- din motive ușor de înțeles, textul declarației lui Miklos Gruner s-a
„volatilizat” în spațiul virtual și nu mai poate fi accesat la adresa
http://www.sodahead.com/united-states/elie-wiesel-is-an-imposter-says-former-auschwitz-survivor/blog-267479/
- dar poate fi citit aici:
http://www.effedieffe.com/index.php?option=com_content&task=view&id=62158
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu