Originea limbii române
(partea a doua)
Natura centum a limbii traco-dace:
Mihai Vinereanu
Pentru
cei mai puţin iniţiaţi în indo-europenistică, menţionăm că lingviştii secolului
XIX au împărţit limbile indo-europene în două mari grupuri: grupul satem, în
partea de răsărit a arealului indo-european şi grupul centum, situat în partea
de apus a acestui areal. Denumirile au fost date după termenul din avestică
satem care defineşte termenul „sută” şi respectiv din latină, centum care
defineşte acelaşi termen. În grupul limbilor satem intră: limbile indo-ariene,
avestica, persana veche, proto-slava, proto-baltica şi urmaşele acestora, iar
în grupul centum intră: greaca, limbile italice, ilira, celticele şi
germanicele, precum și cele două limbi toharice (numite toharica A, respetectiv
toharica B). Lingvistica istorică tradiţională a inclus traco-daca în grupul
satem în mod nejustificat, fapt pe care îl vom lămuri în cele ce urmează.
Limba
proto-indo-europeană avea trei grupe de sunete surde/sonore: velarele simple
(*k, *g) o velară aspirată(*gh), velarele platale neaspirate (*k’, *g’), precum
și o velară palatală aspirată (*g’h), labio-velarele neaspirate (*kw, *gw) și labio-velara
aspirată (*gwh). Aceste labio-velare se pronunţau ca şi sunetul latin qŭ din
aqua, cu rotunjirea buzelor. Distincția centum/satem are la bază modul cum au
evoluat velarele palatale. Anume, în grupulcentum velarele palatale au devenit
velare simple (k, g), iar velarele simple și labio-velarele s-au conservat, în
timp ce în grupulsatem velarele palatale au devenit siflante (s, ś, š),
velarele simple s-au conservat, iar labio-velarele au devenit velare simple.
Din toate aceste puncte de vedere proto-traco-ilira se alătură grupului centum.
Ulterior, în proto-traco-iliră velarele simple au palatalizat la care se includ
și velarele palatale indo-europene devenite velare simple, precum și
labio-velarele, doar atunci când au fost urmate de o vocală anterioară (e și
i). Urmate de alte vocale velarele simple s-au conservat, iar labio-velarele au devenit bi-labiale: anume kw > p, iar gw, gwh> b.
În cele ce urmează vom discuta o
serie de cuvinte românești de origine traco-dacă ce provin din radicali
indo-europeni care aveau o velară palatală și care în română a rezultat o
velară simplă ca în orice limbă centum, nu o siflantă ca în limbile satem.
Pentru a fi cât mai convingători și a nu lăsa loc de discuții neprincipiale din
partea „specialiștilor” cărora le lipsescanumite cunoștințe de bază de
indo-europenistică, vom analiza doar cuvinte care nu au corespondent în latină.
Cu
toate că pentru „câine” avem corespondent în latină, am decis să luăm acest
substantiv în discuție, întrucât acesta este atesta într-o glosă dacică, anume
în numele de plantă kinoboula (sau kinoboila) întâlnită în Dioscoride, iar în
Apuleius aceeași plantă apare sub forma cinubula (sau dinupula), prin urmare, o
plantă asociată cu organul sexual al câinelui. Forme de acest gen sânt multe în
limba română de azi, forme pe care le-am discutat în acest dicționar. Subst.
câine derivă din PIE *k’won-, *k’un- „câine”, cu cognați în mai toate grupurile
de limbi indo-europene. Cu toate
acestea, după cum vedem, în prima parte kino- avem o velară (k) și nu o siflantă cum apare în limbile satem: cf.
arm. šun id., v.pr. sunis id., pers.med. sak
id., rus. suka „cățea”, etc. iar
în albaneză avem qen pentru mascul, o formă centum, dar shakë pentru femelă, o
formă satem. Desigur lingviștii spun că qen este de origine latină, pe
când shakë este moștenit. Cu toate
acestea albaneza are și alte cuvinte care prezintă caracteristici centum și
care nu sânt de origine latină. Prin urmare, limba albaneză necesită un studiu
atent din acest punct de vedere.
În
cazul cuvintelor românești din această categorie este mult mai dificil să
„convingi” că sânt dacice atunci când au corespondent în latină datorită
ipotezei neverificate cum că româna se trage din latină, dar și pentru faptul
că se consideră greșit că traco-daca era o limbă satem, mult diferită de latină
și nu avem nicio glosă dacică să demonstreze contrariul ca în cazul de mai sus.
În schimb, avem mai multe astfel de cuvinte în limba română care nu au
corespondent în latină, dar prezintă în mod clar caracteristici centum și prin
urmare sânt mărturie vie a naturii centum a limbi traco-dace.
Sunt
familii întregi de cuvinte românești care provin din același radical proto-indo-european,
toate având caracter centum.
Este și cazul elementelor lexicale
care provin din PIE *k’es- „a tăia”, cu derivatul nominal *k’estro-m „instument
de tăiat, cuțit”, din care provin custură, cosor, coasă, precum și vb. a
cresta. Tot de la acest radical, mai exact de la forma nominală, provine și
lat. castrare (cf. de Vaan, 97), fiind
foarte apropiat ca sens și formă de rom. a cresta. Ambele verbe derivă de la
forma nominală, ca și custură, în timp coasă și cosor derivă de la rădăcina
verbală. În toate dicționarele etimologice românești primele trei sânt
considerate de origine slavă, iar cel de-al patrulea este considerat de origine
latină, mai exact a fi un derivat al subst. creastă, ceea ce este absurd. Dacă ar exista vreo legătură genetică între a
cresta și creastă, atunci creastă derivă din a cresta, dar în niciun caz
invers. În realitate, cele două forme nu sânt cognați (v. cresta, creastă). Dar
la noi lingvistica se face încă după ureche, pentru că este încă departe de a
fi atins un nivel cât de cât științific. Se pune întrebarea legitimă, cum pot
fi considerate aceste cuvinte ca fiind
de origine slavă, când ele prezintă caracteristici centum, iar limbile
slave sânt limbi cât se poate de satem?
Prin urmare, din lipsa unor cunoștințe elementare de indo-europenistică
astfel de aberații devin posibile și nu deranjează pe nimeni. În plus, Julius
Pokorny când discută acest radical se întreabă cu nedumerire de ce v.sl. kosa
apare cu velară, nu cu siflantă cum ar fi trebuit să fie în limbile slave (k- statt s- durchDissimil. gegendasfolgende s
? „k în loc de s- prin disimilare cu s-ul următor ?”). Desigur că marele
lingvist nu s-a gândit la un posibil împrumut în proto-slavă dintr-o altă limbă
indo-europeanâ de tip centum, așa cum o facem noi.
Substantivul
crai (respectivcrăiasă) este considerat tot de origine slavă, adică din v.sl.
kralь „rege” la rândul său din numele propriu german Karl, cu referire la Carol
cel Mare, o ipoteză bizară după părerea mea, acceptată din lipsă de altceva mai
bun.
În
acest dicționar, arătăm că rom. crai derivă din PIE *k’rei- „a fi în față, a
excela”. Există un echivalent foarte apropiat de sensul din româna de azi, în
greaca homerică, fiind rar întâlnit, termen valoare poetică, ca în expresia
kreion Agamemnon „craiul (regele) Agamemnon”. Tot la Homer întâlnim doar o
singură dată și forma de feminin kreiousa„regină, crăiasă” (Iliada 22, 48: cf.
Liddel&Scott, p. 993), cu referire la una din soțiile lui Priam, faptul
reprezentând un argument puternic că forma pare să fie de origine tracică
(troiană), formă care este, de asemenea, aproape identică cu forma românească
de astăzi, după mai bine de 3000 de ani. Formele nu se întâlnesc în alte texte
grecești, așa cum am spus, cu excepția formei doriene kreioisa (Theoc.: cf. Liddel&Scott,
p. 993). Date fiind aceste informații, putem susține că formele grecești sânt
împrumuturi din dialectele tracice. De altfel se știe că dorienii erau iliri sau traci
grecizați. Se știe, de asemenea, că greaca homerică conține un număr destul de
mare de cuvinte de origine traco-iliră care nu mai apar în greaca
clasică.Robert Beekes (EDG, 1, 774) susține și el că forma grecească este
moștenită din limbajul poetic indo-european, ceea ce este corect, dar nu
sugerează că ar fi împrumut dintr-o altă limbă indo-europeană, neavând
argumentele care astăzi ne stau nouă la îndemână. Pe de altă parte, nu am nicio
îndoială că și tracii care au participat la războiul Troiei, alături de
troieni, au avut propria lor versiune a Războului Troian. În româna de azi,
formele crai și crăiasă au, de asemenea, valoare poetică, fiind întâlnite în
basmele populare, în diverse balade cu caracter alegoric, dar și la mari poeți
ca Eminescu. În limba română este, prin urmare, o caracteristică moștenită din
limbajul poetic proto-indo-european.
Relația
cu formele din limbile slave și maghiară nu este clară. Ele par să provină din
rom. crai cu trecerea lui i la lь, ca și în cazul lui boier sau provin din
germ. Karl așa cum se crede, deși această ipoteză nu este deloc veridică (v.crai),
dar de aici încolo este treaba slaviștilor să lămurească problema.
O
altă familie de cuvinte românești, anume colibă, cuib (cuibar), căiță, călțun
derivă din PIE *k’el- „a acoperi”, *k’olia, *k’elos „acoperiș, înveliș,
ascunziș” și toate au un comportament
centum.
Deși
subst. colibă a fost considerat de origine bulgărească de la Miklosich încoace,
acesta provine de fapt de la acest radical proto-indo-european prin traco-dacă,
nu prin slavă. Termenul este răspândit în toate limbile balcanice, precum și în
turcă, maghiară și ucraineană. Prin urmare, formele din toate aceste limbi nu
pot proveni din bulgară, întrucât bulgara nu a avut contacte directe cu
maghiara și cu ucraineana, dar româna a avut și are. Pe de altă parte, în sec.
II, d. Ch, la Pausanias (DescriereaGreciei) apare toponimul Kolibe, situat
undeva în nordul Greciei, prin urmare într-o zonă tracică. Forma ca atare nu
există în greaca veche. În schimb, forma
echivalentă din greacă este kalia „colibă, cuib”, termen care este cognat cu
rom. colibă. Primii slavi au ajuns în Balcani câteva sute de ani mai târziu,
după Pausanias.
Se
crede că forma cuib provine din latinescul neatestat *cubium< cubere „a sta
întins”. Dacă ar exista un dram de adevăr în această ipoteză ar fi trebuit să
avem în română *cub sau *cubiu. În plus, cel care a emis această ipoteză
(Cihac), dar și cei care i-au urmat au ignorat formele din dialectele
sud-dunărene: ar. cul'bu, mgl., istro-rom. cul'b) care nu pot fi explicate prin
presupusul etimon latin. Sunetul l' din aceste forme infirmă total ipoteza în
discuție. Așadar atât forma, cât și sensul rom. cuib indică o cu totul altă
origine, care trimite la una din formele nominale indicate mai sus, cu sufixul
specific în b, un *kulibu, ca și în cazul lui colibă.
Forma căiță este considerată a fi un împrumut din
limba sârbo-croată, ipoteză emisă de Cihac și preluată de toți cei care i-au
urmat. Cu toate acestea nu am găsit această formă în limba cu pricina. Acest
substantiv românesc provine de la forma nominală *kolia sufixat de data aceasta
cu suf. -ita, deci *kalita cu palatalizarea și dispariția ulterioară a lichidei
l, ca și în cazul lui cuib.
Trecerea
velarelor (dar și a dentalelor) proto-indo-europene la siflante, atunci când
sânt urmate de o vocală anterioară (e sau i) este des întâlnită, dar este un
fenomen fonologic care a apărut în traco-dacă și apare în cazul tuturor
velarelor, indiferent de statulul lor din proto-indo-europeană așa cum a fost
prezentat mai sus. Acest gen de palatalizare i-a făcut pe lingivști să considere
limba traco-dacă o limbă satem, prin urmare, din cauza unei slabe cunoașteri a
acestei limbi. Această eroare sper că va
fi corectată definitiv de exemplele din limba română, discutate în acest studiu.
O a treia familie de cuvinte care
demonstrează caracterul centum al limbii traco-dace este cea formată din
substantivele cârd, ciurdă și cireadă. Toate provin din PIE *k’erdho-, *k’erdha
„cârd, turmă”.
În
cazul lui cârd este evident că velara palatală *k’ a devenit velara simplă k.
Este cred de prisos să insistăm că vechea ipoteză care susține că rom. cârd
provine din sârbo-croată este complet nelalocul ei și ca atare trebuie
elimninată pentru totdeauna, ca și multe altele de acest gen. Ciurdă derivă de
la forma feminină a radicalui respectiv cu palatalizarea lui k datorită vocalei
anterioare (*e > i). Nu poate fi slav, întrucât nu a avut loc metateza
lichidei r, fenomen lingvistic care a avut loc în proto-slavă. V.sl. čreda care
este forma moștenită a limbilor slave din același radical indo-european. Nu
este exclus ca forma cireadă să fi apărut sub influența vreunui dialect slav,
dar rămâne o simplă ipoteză. Detaliile nu le discutăm aici. Nu este, de
asemnenea, exclus ca forma să fi intrat în proto-slavă din traco-dacă, având în
vedere că čreda are o africată, nu o
siflantă (s) așa ar trebui să fie într-o limbă satem (v. cârd, ciurdă,
cireadă).
Un alt exemplu este subst. cracă
(creangă) care provine din PIE *k’eh2k- „creangă, ramură” cu forma nazalizată
*k’eh2nk- id. În cazul limbii române (traco-dace) a avut loc epenteza
(introducerea) lichidei r probabil pentru a evita omonimia cu cac, cacă (v.
cracă).
Un caz particular îl reprezintă rom.
cătană care este considerat de origine maghiară, dar această ipoteză este total
greșită, din moment ce forma pare să provină dintr-un radical indo-european,
anume PIE *k’eh2t- „a lupta”, *k’eh2tu-, *k’eh2t-t(e)ro- „luptă”. Radicalul
este întâlnit în câteva grupuri de limbi indo-europene, fiind mai bine
reprezentat în limbile celtice: cf. gal. Catu-rix, v. ir. cath „1. luptă; 2.
trupă, mulțime”, precum și altele. Cu alte cuvinte, rom. cătană prezintă
caracteristici centum, dar nu putem spune cu exactitate dacă este de origine
traco-dacă sau dacă nu este cumva un împrumut din limbile celtice din perioada
antică. Mai ales că forma este prezentă doar în Transilvania și Banat (precum
și în Panonia), unde influența celtică a fost mult mai mare. Se știe bine că
triburile celtice ale boii-lor și taurisci-lor au trăit multă vreme în Pannonia
până când au fost alungați defintiv de Burebista. În caz că este de origine
celtică, acest exemplu nu poate fi probă pentru caracterul centum al limbii
traco-dace.
În
fine, rom. carâmb este astăzi considerat de mai toată lumea ca fiind de origine
traco-dacă și provine ca și elementele lexicale discutate mai sus de la un
radical proto-indo-european care conține velara surdă palatală *k’, anume PIE
*k’eh2lemo-s, *k’eh2lema „vreg, tulpină, trestie”. Între altele a fost asociat
cu lat. calamus cu care este într-adevăr cognat provenind de la același radical
proto-indo-european (v. carâmb). Tot de la acest radical provine și rom. carabă
„fluier, tubul cimpoiului, picior”
căruia nu i s-a găsit o altă etimologie plauzibilă.
Alte
cuvinte românești precum a cădea, corn, car, a curge sânt în aceeași situație
ca și exemplele discutate mai sus, dar nu lediscutăm, întrucât aceste cuvinte
au corespondente în limba latină care este o limbă centum (v. aceste forme).
Cu privire la evoluția echivalentei
palatale sonore *g’ situația este practic identică, adică aceasta a devenit
velară simplă g, păstrându-se ca atare în traco-dacă și română, după cum reiese
din exemplele de mai jos. În plus, velara sonoră are în plus și variantele
aspirate, dintre care pe noi ne interesează aici doar cea palatală anume *g’h .
Formele a grăi, grai, gură derivă
din PIE *g’eh2r- „a chema a striga”, cu
echivalente în mai multe grupuri de limbi indo-europene. Anume în sanscrită,
limbile celtice, greacă, latină, albaneză. Cu toate acestea, astfel de cuvinte
din fondul lexical principal al limbii române „provin”, după lingviștii noștri,
din te miri ce. Astfel a grăi, grai ar proveni din scr. grajatь „a orăcăi”.
Ipoteza a fost emisă de Miklosich și preluată ca atare până astăzi.
În
schimb, subst. gură i s-a dat o origine latină, anume din lat. gula „gât,
gâtlej” etimologie greșită, întrucât cele două forme sânt incompatibile din
punct de vedere semantic. De altfel, în latină există verbul garrio „a vorbi, a
cleveti” și garrulus „vorbăreț, guraliv”, mult mai compatibile din punct de vedere
semantic cu rom. gură, și aproape identice cu rom. a grăi, dar aceste forme nu
i-a atras pe autorii de dicționare etimologice ale limbii române, poate pentru
faptul că, deși este evident că sânt înrudite, rom. a grăi nu poate deriva din
lat. garrio. Să nu mai spunem că în română există și forma gară „1. clevetire;
2. mulțime gălăgioasă” care după Cihac și Ciorănescu et comp. provine din...
poloneză, nici mai mult, nici mai puțin! Unde sânt cunoștiințele de limbă
latină ale acestor vajnici susținători ai originii latine a limbii române? Să
nu mai vorbim și de formele din greacă și alte limbi indo-europene (v. grăi,
grai, gură).
Subst.
gâscă, respectiv gânsac (gâscan) derivă din PIE *g’heh2ns- „gâscă”. Acestor
forme li s-au găsit diverse origini, dintre cele mai bizare. Cognați se găsesc
în mai toate grupurile de limbi indo-europene. Formelor românești li s-au dat
origini slave, dar nu reluăm aici comentariile din dicționar. De remarcat că
formele slave prezintă caracteristici centum (cf. v.sl. gǫsъ) spre deosebire de
lituan. žasis „gâscă” care este de tip satem. Prin urmare, este absolut evident
că forma slavă provine dintr-o limbă centum, anume traco-daca.
Rom.
gâscă provine de la un mai vechi gânsă< traco-dac. *gansa, deci de la un
radical stră-rom. gâns- ca și în gâns-ac. Cu alte cuvinte nu le putem separa
dându-le origini diferite așa cum fac dicționarele etimologice ale limbii
române, lipsite de orice metodă științifică (v. gâscă).
Verbul
a zgâria provine din PIE *g’heh2r- „a zgâria, a râcâi” cu cognați doar în
greacă și lituaniană, se pare. Tot de la acest radicla derivă și subst.
gardină. Și în acest caz, forma lituaniană are caracteristici satem
(v.gardină,zgâria).
În
fine, formele gard, grădină, gardin (gardină) provin din PIE *g’heh2r-,
*g’heh2rdh- „a împrejmui”, cu forma nominală *g’horto-s „loc îngrădit”.
De
la Miklosich încoace s-a considerat că rom. gardar proveni din v. sl. gradъ
„oraș”. Mai nou, lingiviștii români acceptă ideea că este de origine
traco-dacă, mai mult în baza faptului că alb. garth id., nu poate proveni din
slavă, iar dacă limba albaneză l-a păstrat, atunci și româna l-a putut păstra,
dar fără vreo referire la diferențele centum/satem, așa cum s-a făcut aici.
Aici albaneza se comportă ca o veritabilă limbă centum, fapt neobservat de
lingviștii români, precum nu au observat că dacă subst. gard este traco-dacic,
atunci poate limba traco-dacă ar putea
fi o limbă centum și nu satem. Din nou lipsa unor cunoștințe elementare de
indo-europnenistică este mai mult decât evidentă. Am arătat și cu alte ocazii
că v.sl. gradъ provine de fapt din traco-dacă, tocmai pentru faptul că această
formă are caracteristici centum, nu satem. În plus, limbile slave au forme paralele, definind anumite noțiuni
similare care au caracteristici satem. La fel stau lucrurile și cu limbile
baltice (v. gard, grădină).
Locul
limbii traco-daco-ilire în grupul de limbi centum:
După
această scurtă incursiune în caracterul centum al limbii traco-dace, ne vom
ocupa de tratamentul labio-velarelor în cadrul grupului central menţionat mai
sus din care face parte și limba traco-dacă care a avut un comportament diferit
atât faţă de limbile satem, cât şi faţă de latino-faliscă. Dacă în limbile
satem, aşa cum am arătat, aceste consoane au păstrat doar componenta velară,
eliminând pe cea labială (rotunjirea buzelor), în celticele continentale, în
oscă, în umbrică şi în traco-dacă, dar şi în unele dialecte greceşti se petrece
fenomenul invers, şi anume că labio-velarele au pierdut componenta velară
devenind bi-labiale (b, p). Astfel din PIE *kwis> osco-umbr. pis, iar din
PIE *kweh1tuer> umbr. petur, osc. petor(-a), în comparaţie cu latina, unde
PIE *kwis> lat. quis, PIE* kweh1tweh3r > lat. quattor). Mai exact, pentru
limbile satem: labio-velara PIE *kw a devenit k, PIE *gw a devenit g, în timp
ce pentru traco-dacă, osco-umbrică şi celticele continentale PIE *kw a devenit
p, iar PIE *gw a devenit b, cu anumite diferenţe pentru traco-illiră, diferenţe
pe care le vom discuta mai jos.
Indo-europeniştii
împart limbile celtice şi italice în două grupuri: dialectele-P care au această
inovaţie şi dialectele-Q care nu au cunoscut această inovaţie. Dialectele-Q
celtice au fost acele dialecte care s-au izolat de trunchiul celtic înainte de
a apărea bi-labializarea labio-velarelor, în principiu prin migrarea
respectivei populaţii în insulele britanice, sau prin trecerea acesteia dincolo
de Pirinei (celtiberica). În schimb, la est de Pirinei, în toată Galia până la
Rhin şi chiar la est de Rhin, celţii au labializat velarele ca şi oscii și umbrii.
Aici trebuie să facem o precizare şi anume că toate aceste dialecte, devenite
apoi limbi, au labialializat toate velarele indiferent de mediul fonetic în
care se aflau, în timp ce traco-ilira a avut un tratament parţial diferit în
ceea ce priveşte labio-velarele. Astfel, în traco-iliră cele urmate de o vocală
dorsală (a, o, u) au devenit bi-labiale ( p, b), ceea ce apropie traco-ilira de
celticele continentale şi de osco-umbrică. Cele urmate de o vocală anterioară
(i, e) au devenit velare simple (k, g) în proto-traco-iliră, care apoi au
palatalizat în traco-iliră şi, ulterior, procesul de palatalizare s-a
accentuat, acestea devenind africate sau spirante (č, ş) în proto-română,
statut care s-a păstrat până în româna de azi (v.ce, şi, jar).
Când
vorbim de limbile italice, în acest caz ne referim, în primul rând, la oscă şi
umbrică, cele care sânt mai apropiate de celticele continentale și care după
toate aparențele sânt chiar limbi celtice. Alți italici au migrat din zona
traco-illirică, precumproto-latino-faliscii, fapt dovedit de datele arheologice
sau mai târziu mesapii. Din grupul-P al celticelor fac parte limba galică,
vorbită pe teritoriul vechii Galii, precum şi grupul britonic din Britonia, din
care a supravieţuit galeza (cimrica), vorbită azi în Ţara Galilor, precum şi
bretona vorbită azi în Bretagne, nordul Franţei. La fel cornica, în Cornwell,
limbă azi aproape dispărută. Din grupul-Q fac parte limbile irlandeză şi
scoţiană care nu au cunoscut niciodată labializarea labio-velarelor, fiind în
aceeaşi situaţie faţă de celelalte limbi celtice, ca latina şi falisca faţă de
oscă, umbrică și respectiv, față de traco-iliră.Srrămoșii irlandezilor și ai
scoțienilor au ajuns în insulele britanice înainte ca această inovaţie
lingvistică să apară pe continent. În aceeaşi manieră, există o diferenţă netă
între grupul osco-umbric şi cel latino-falisc, din punct de vedere al
tratamentului labio-velarelor. Raporturile dintre latină şi grupul osco-umbric
a fost discutat de mai mulţi lingvişti de renume. În secolul XX, mai mulţi
cercetători ca G. Devoto, R. S. Conway, M. S. Beeler ş.a. au negat unitatea
limbilor italice, ca provenind dintr-o limbă mamă proto-italică, ceea ce este
corect. Astfel, Devoto consideră că „separarea latinilor de osco-umbri nu este
un fapt italic, ci un fapt dialectal indo-european, că în Italia indo-europenii
au venit în două valuri extrem de diferite” (cf. Tagliavini, Orig., (9), p.
67), în timp ce Beeler, mai aproape de adevăr, vede între ele o separare,
ulterioară despărţirii dialectelor indo-europene. El spune „[n]u cred că vreuna
din inovaţiile aflate la latină şi osco-umbrică este destul de puternică să
constituie un argument irefutabil pentru o « fază italică », concepută ca o
comunitate lingvistică separată în timp şi spaţiu încă din proto-indo-europeană.
Mai degrabă aş sugera că pre-latina şi pre-osco-umbrica au putut ocupa arii
învecinate într-o comunitate indo-europeană apuseană încă unitară” (Language,
28, p. 443). Această ipoteză e conformă cu anumite mărturii istorice, dar și
arheologice. După cum am văzut, strămoşii osco-umbrilor au coborât în Peninsula
Italică de pe cursul superior al Dunării la sfârşitul mileniului II î.Ch.,
fiind conisderați celți de unii scriitori romani, precum Gnipho (v. supra), iar
cei ai latino-faliscilor au plecat de pe cursul mijlociu al Dunării la o dată
anterioară osco-umbrilor, pe la mijlocul mileniului II î.Ch.. Prin urmare,
strămoşii latino-faliscilor, care au păstrat labio-velarele PIE intacte, au
ajuns în Italia cu cel puţin câteva secole înainte de strămoşilor
osco-umbrilor.
Reporturile
dintre traco-dacă şi albaneză:
Majoritatea
lingviștilor consideră că albaneza este urmașa limbii ilire, dar acest lucru nu
este întrutotul adevărat, întrucât albaneza se trage din dialectul epirot, cum
vom vedea mai jos, Epirul fiind Albania de astăzi. Amintim, de asemenea, că
Hasdeu considera că albanezii ar fi urmași ai dacilor neromanizați, stabiliți
în sudul Dunării, idee preluată de lingvistul bulgar V. Georgiev, dar ipoteza
nu se susține dacă analizăm anumite particularități fonetice ale albanezei
raportate la cele ale limbii dace așa cum sânt ele reflectate în româna de azi.
Aș aminti aici doar tratamentul labio-velarelor indo-europene în traco-dacă
care nu se regăsește sub nicio formă în limba albaneză. Prin urmare, albaneza
provine dintr-un dialect aparte al limbii ilire, anume din dialectul epirot.
În
ceea ce priveşte relația dintre traco-dacă și iliră, considerăm că acestea erau
cel mult dialecte ale aceleaşi limbi, deşi mulţi cercetători moderni consideră
limbile traco-dacă şi, respectiv, iliră, ca fiind limbi diferite, tocmai pentru
că nu cunosc bine cele două limbi. În contrast cu concepția modernă, o serie de
autori antici şi medievali susţin nu numai că tracii şi dacii vorbeau aceeaşi
limbă (Strabon), dar şi că ilirii erau traci. Lexiconul Suidas, care a fost
scris în secolul X d.Ch., spune că „iliriisânt traci barbari” (ιλλίριοι
βαρβάροι θράκοι) (Suidas, 1853). În principiu, există o confuzie generală cu
privire la raporturile dintre traco-dacă şi iliră. Astfel, unii le consideră
limbi apropiate, în timp ce cei mai mulți le consideră limbi diferite deoarece,
susţin aceştia, ilira se apropie de celtice, fiind o limbă centum, pe când
traco-daca ar fi o veritabilă limbă satem. Am arătat mai sus că limba
traco-dacă era de fapt o limbă centum, iar o comparaţie atentă între glosele
traco-dace şi cele ilire indică o reală apropiere între cele două
limbi/dialecte. Este drept că ilira este mai bine cunoscută din inscripţiile
latine care apar pe tot felul de glose ilirice (toponime, hidronime,
antroponime) şi a căror natură lingvistică apropie această limbă de grupul
centum, pe când din arealul lingvistic traco-dacic avem un număr mai redus de
glose a căror natură lingvistică este mai greu de intuit, mai ales dacă nu se
face apropierea de glosele ilirice şi de limba română.
Pornind de la aceste premise
neconforme cu realitățile lingvistice, mulţi lingvişti începând cu Fr.
Miklosich, Gustav Weigand şi alţii au încercat să explice asemănările dintre
albaneză şi română. Pe de altă parte, o serie de lingvişti bulgari din secolul
XX consideră că traca şi geto-daca ar fi fost două limbi diferite (cf. V.
Georgiev, 1986) şi nici măcar două dialecte ale aceleaşi limbi. Ba mai mult,
după Georgiev, albaneza este urmaşa limbii dace şi nu a limbii ilire, cum au
considerat diverşi lingvişti ai secolului XIX, şi nici măcar a limbii trace, pe
care el o consideră diferită de dacă. Cu toate acestea se ştie că traca s-a
vorbit în sudul Dunării, astfel că albaneza putea fi, mai curând, urmaşa
acesteia, dar bulgarii au un interes special pentru limba tracă din motive pur
politice. Cu alte cuvinte, confuzia poate atinge uneori cote maxime şi astăzi.
Avem
convingerea că astfel de „greşeli” s-au făcut şi se fac din diferite interese
care nu au nimic în comun cu obiectivul cercetării, anume adevărul ştiinţific.
Deşi
albaneza are multe elemente şi trăsături în comun cu româna, nu provine, cum am
arătat, din ilira propriu-zisă, nici din limba dacă, ci din dialectele epirote.
Epiroţii au trăit din timpuri străvechi unde trăiesc azi albanezii. Tucidide
scrie despre epiroţi că erau iliri şi că vorbeau două dialecte diferite. Strabo
(7, 7) îi situează pe epiroţi la sud de râul Shkumb, iar pe iliri la nord. Hahn
(1854) crede că vorbitorii dialectului tosk sânt urmaşii epiroţilor, pe când
vorbitorii dialectului gheg sânt urmaşi ai ilirilor. Hahn remarcă pe bună
dreptate că nici alte popoare (grecii, latinii, celţii, germanii) nu s-au mutat
de pe locurile lor de baştină din antichitate până azi. Prima menţiune istorică
a albanezilor, cu acest nume (Αλβάνοι, Αρβανίται), este făcută de Mihail
Ataleiates, la anul 1042 (cf. Philippide, OR). Ţara lor se numea Αρβάνον, în
sârbeşte Rabъnъ(metateza slavă a lui Arbŭnŭ) şi cuprindea teritoriul dintre
Shkoder, Durrës, Ohrida şi Prizren, cam acelaşi teritoriu pe care se află şi
azi. La Ptolemeu (sec. II, d.Ch.), albanii apar ceva mai în interior, în
Macedonia de vest. Menţionăm că albanezii nu sânt majoritari numai în Albania,
ci şi în vestul Macedoniei, precum şi mai la nord, în Kosovo, exact unde îi
localizează şi Ptolemeu. Romanii făceau distincţie clară între ilirii
propriu-zişi (illyri proprio-dicti) şi iliri în general, iar în accepţiunea
romanilor, epiroţii nu făceau parte din grupul ilirilor propriu-zişi. Ilirii
propriu-zişi erau cei din Iliria, Dalmaţia şi din cele două Pannonii. Menţinând
discuţia în domeniul tratamentului velarelor şi a labio-velarelor, în albaneză
nu apare în niciun fel fenomenul trecerii labio-velarelor proto-indo-europene
(*kw, *gw) la labiale (p, b), aşa cum s-a întâmplat în dacă, iliră,
osco-umbrică şi celticele de pe continent. În această limbă labio-velarele au
devenit velare simple, ca în limbile satem, deși albaneza nu ne oferă un tablou
satem complet. Astfel PIE *kweh2tuer „patru” > alb. katër, PIE *ulkwos„lup”
> alb. ulk, aici albaneza fiind mai aproape de latină, decît de traco-iliră.
După cum am arătat mai sus, exemplificând cu alte grupuri de limbi sau limbi
indo-europene, albaneza este un exemplu clasic de limbă situată la periferia
arealului unui grup de limbi, rămânând conservatoare în anumite aspecte sau
evoluând, din punct de vedere fonetic, după criterii aparte. Acest fapt se
datorează uneori izolării și depărtării de centru, astfel că inovaţiile
lingvistice care au loc aici, nu ajung şi la periferie.
Menţionăm
că există un fond lexical comun tuturor limbilor balcanice, adică româna (cu
dialectele sud-dunărene: aromâna, megleno-româna, istro-româna), limbile slave
de sud (bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena), neo-greaca şi parţial
turca. Cu excepţia turcismelor, acest fond provine, în cea mai mare parte, din
fondul traco-iliric. De aceea, multe cuvinte româneşti care au fost considerate
de origine slavă, provin de fapt din fondul traco-iliric, mai ales când acestea
se găsesc doar în slavele de sud. În acest sens, am verificat toate aşa-zisele
slavonisme din limba română şi pe foarte multe dintre acestea nu le-am putut
identifica în dicţionarele limbii slave bisericeşti întocmite de Djačenko sau
de Blagova et al. Prin urmare, o serie de cuvinte româneşti considerate de
origine slavă nu sânt slave, chiar dacă ele se găsesc în unele documente
slavo-române. Observăm că limba albaneză este o limbă aparte, insuficient
studiată și, prin urmare, puțin înțeleasă. Cele afirmate de noi aici sânt
rezultatul unor cercetări îndelungate. Cu toate acestea, ca și în cazul limbii
române, structura limbii albaneze nu este încă suficient de bine înțeleasă.
Relaţiile
dintre traco-dacă şi grupul balto-slav:
Fără
îndoială, este, de asemenea, foarte important să cunoaştem şi adevăratele
raporturi dintre traco-dacă şi proto-slavă, pentru a înţelege, în mod adecvat,
segmentul slav existent în lexicul limbii române, precum și influența limbii
traco-dace asupra slavei comune, întrucât după cum am arătat traco-daca era o
limbă centum, în timp ce limnile baltice și cele slave sânt limbi satem.
Reamintim
că până în prezent atât proto-slava cât şi traco-daca au fost considerate limbi
satem şi, prin urmare, diferenţele dintre ele erau dificil de delimitat. Dar,
aşa cum am văzut limba traco-dacă era o
limbă centum și, prin urmare, diferențele sânt considerabile, fiind vorba de o
limbă centum și una satem.
După
cum am arătat, pentru a înţelege mai bine o serie de aspecte lexicale şi
fonologice ale limbii române este necesar să cunoaştem raporturile de înrudire
şi de vecinătate cu alte grupuri de limbi indo-europene. Despre relaţiile
limbii române cu limbile slave s-a scris foarte mult de-a lungul timpului, dar
nu întotdeauna în termeni adecvaţi. Legătura limbii traco-dace (şi române) cu
grupul slav şi cel baltic trebuie pusă în adevăraţii săi termeni, ţinând cont
că au existat contacte între aceste limbi cu mult timp înainte de venirea
slavilor la Dunăre şi în Balcani, întrucât daco-geții se întindeau, în
antichitate, dar și mult mai încoace, cu mult spre răsărit.
Bernstein
(1964) arată că majoritatea slaviştilor consideră că slava comună a avut o
existenţă de peste 2000 de ani, deşi el crede că existenţa acesteia a fost mult
mai lungă. În această perioadă au avut loc schimbări importante, astfel că
această limbă a fost la începutul existenţei sale cu mult diferită de perioada
când a început să se diferenţieze în dialecte.
Autorul
consideră că cel mai important fenomen în istoria limbii slave comune este
„legea silabelor deschise”. Astfel, într-o anumită perioadă a istoriei limbii
slave comune, silaba a început să se caracterizeze printr-o creştere continuă a
sonorităţii. În urma acestui fapt toate silabele închise au început să se
transforme în silabe deschise, ceea ce a dus la apariţia unui întreg lanţ de
transformări fonetice. Acest proces a durat o perioadă lungă de timp. Cele mai
vechi împrumuturi germanice în slava comună ne arată că această tendinţă
începuse să se manifeste în primele secole ale erei creştine. Bernstein împarte
slava comună în două perioade mari: 1. arhaică - până la dispariţia silabelor
închise; 2. perioada târzie - după dispariţia silabelor închise.
Legea
silabelor deschise, apărută în slava comună, a dus între altele la metateza
lichidelor, care se manifestă prin schimbarea poziţiei lichidelor l şi r din poziţie
silabică finală în interiorul silabei. Acest fenomen este necunoscut în
traco-dacă şi în română (ca şi în albaneză), iar dacă el apare totuși uneori,
are un caracter cu totul sporadic şi are o altă motivaţie fonologică. O
particularitate a proto-slavei este mult-răspândita:palatalizare a velarelor
cât şi a labio-velarelor indo-europene. O altă caracteristică este dispariţia
nazalelor aflate în poziţie silabică finală şi, în consecinţă, apariţia
vocalelor nazale. În această limbă atât velarele cât şi labio-velarele
indo-europene sânt tratate în mod similar. În schimb, traco-daca a avut un
tratament diferenţiat atât în ceea ce priveşte velarele simple, cât mai ales
labio-velarele. În traco-dacă palatalizarea labialelor în maniera proto-slavei
nu a avut loc. Menționăm că proto-slava a deaspirat oclusivele aspirate (*bh,
*dh, *gh) ca și osco-umbrica, celtice continentale şi traco-ilirica,
proto-slava a deaspirat oclusivele aspirate. În schimb, aşa cum am menţionat
deja, labio-velarele au devenit velare simple.
În
ceeea ce priveşte relaţiile dintre limbile slave de sud şi albaneză (româna
este mai puţin menţionată), Bernstein arată că cele mai vechi împrumuturi slave
în albaneză pot fi datate din secolul XI (p. 43), dar pătrunderea intensă a
cuvintelor slave în limba albaneză începe abia din secolul XIV, ceea ce
presupune că influența slavă asupra acestei limbi nu a fost deloc profundă.
Astfel avem alb. gardinë (cf. bg. gradina), alb. daltë (bg. dleto) (v.daltă).
S-a spus că rom. a îngrădi (G. Mihăilă, SCL, I, XXIV, 1973) s-ar datora
influenţei slave, dar acest lucru este contrazis de forma mgl. îngărdes
„îngrădesc”, care presupune forma stră-română *îngărdesc. Astfel, forme
româneşti precum îngrădesc sânt forme apărute mai târziu, în spaţiul limbii
române fără să fie vorba de o influență slavă. Nu trebuie ignorat faptul că
v.sl. gradъ înseamnă „oraş” şi nu „gard” care este, de fapt un împrumut dintr-o
limbă centum (v.gard). Cu toate acestea, nu încape nici o îndoială că, în epoca
pătrunderii acestor cuvinte în albaneză (şi română), metateza era de mult
încheiată, fapt admis şi de Bernstein. El consideră chiar că aceste fenomene au
apărut pe teritoriul limbii albaneze, trăgând concluzia că „[n]u este lipsit de
interes să arătăm că numărul cuvintelor fără metateză este mic şi ele sânt
aceleaşi în toate limbile balcanice. În limba română acestea sânt faimoasele
gard,baltă,daltă; aceste cuvinte se regăsesc şi în albaneză şi neogreacă” (p.
44). Afirmaţia este cu totul neconformă cu realitatea, întrucât numărul lor
este mult mai mare şi nu sânt de origine slavă, ci traco-ilirică. Cu privire la
revenirea la silabe închise (fără metateză), autorul exemplifică cu rom. altiţă
ar provenidintr-un sl. *lata (căruia nu-i dă sensul), nu din *olta, deşi
etimologia rom. altiţă este cu totul alta. Cihac (şi Hasdeu) îl consideră slav,
pe când Cioranescu (219) crede că provine din lat. altitia „înălţime”, formă
rar întâlnită în latină (v.altiţă). De reţinut faptul că Bernstein aduce
argumente precare când susţine teoria că în română, albaneză şi neo-greacă a
avut loc un proces de răsturnare a metatezei lichidelor la împrumuturile slave
din aceste limbi, afirmație fără sens, din moment ce aceste forme sînt
pre-existente metatezei slave a lichidelor.
Pe
lângă legea silabei deschise, un alt principiu fonetic important din limba
slavă comună, este acela al palatalizării progresive a consoanelor urmate de
iod (j). Bernstein precizează că acest fenomen a apărut cu mult timp înaintea
dispariţiei silabelor închise, mai precis în perioada comunităţii balto-slave,
fenomen care a continuat în toată perioada târzie. Acest proces a fost la fel
de important ca şi cel privind silaba deschisă, încât, susţine autorul „nu
cunoaştem nici o poziţie în care această tendinţă să nu se fi realizat” (p. 46).
În mod cu totul independent, acest tip de palatalizare a avut loc și în
traco-dacă care s-a transmis și în limba română.
Un
fapt extrem de important, ignorat în totalitate de lingvistica românească, dar
discutat de o serie de slavişti de renume, este acela că unele elemente
lexicale ale limbilor slave şi baltice au caractere centum și prin urmare, se
poate deduce că vorbitotrii acestora au fost în contact cu cei ai unor limbi
indo-europene de tip centum încă din mileniul I, î.Ch. Bernstein precizează că
până în secolele IV-II î.Ch., întreg teritoriul de la Apus de Vistula a fost
ocupat de triburi de cultură luzaciană şi anume că „[p]urtătorii acestei
culturi au fost triburile venete” (p. 58), dar autorul nu dă niciun fel de
detaliu cu privire la limba vorbită de aceste triburi. Această cultură se
întindea la nord până pe ţărmul Mării Baltice, ajungând se pare în contact cu
triburile baltice care nu atinseseră la acea vreme ţărmul baltic. De asemenea,
nu există date arheologice care să ateste că slavii s-ar fi aflat în mileniul I
pe ţărmul baltic. Cu alte cuvinte, Vistula a constituit de-a lungul multor
secole o graniţă între limba slavă comună şi limba aşa-zis venetă.
Pe
de altă parte, arheologul polonez Moszynski (cf. Bernstein) arată că vatra de
origine a slavilor a fost pe cursul superior al Niprului. Bernstein este de
acord cu arheologul polonez, precizând că de la sud de Pripet până la est de
Vistula fusese în întregime„teritoriu al limbii venete”. Mai departe, Bernstein
arată că pe teritoriul aflat la sud de Pripet şi la apus de cursul mijlociu al
Niprului există o bogată toponimie neslavă. Astfel, când au coborât spre
sud-vest aşezându-se la sud de Pripet, slavii au găsit aici tot populaţie
„venetă”, ca şi cea de la vest de Vistula, pe care cu timpul au asimilat-o (p.
60). Bernstein precizează, de asemenea, că „[p]e acest teritoriu slavii au
trăit o perioadă foarte îndelungată”. Abia aici slavii au început să se ocupe
de agricultură, aici au cunoscut roata olarului şi fierul, dar au continuat să
se ocupe şi cu vânătoarea şi pescuitul. Cu timpul slavii s-au extins la vest
până la Vistula, iar între sec. III-II î.Ch. şi III-IV d.Ch. au trecut şi la
vest de Vistula până la Oder, asimilând şi pe veneţii aflaţi în această
regiune. Astfel, când germanicii au venit în contact cu slavii, i-au numit pe
aceştia veneţi, deşi slavii nu s-au numit niciodată, pe ei înşişi, cu acest
nume (cf. Bernstein).
Slaviştii
nu ne lămuresc cine erau cu adevărat aceşti veneţi, deşi ei sânt în principiu
de acord că era o populaţie care vorbea o limbă indo-europeană de tip centum,
ceea ce coincide cu ipoteza noastră că aceștia eru geto-daci nordici a căror
limbă era una centum așa cum am arătat deja. Cum se știe în limba slavă comună
au păstruns cuvinte de tip centum, dar cercetătorii nu au putut cădea de acord
din ce grup anume făcea parte aceasta, ca urmare, i-au dat numele generic de
„veneto-iliră”. Atât Shevelov (1964, p. 43) cât şi Golab (1972) dau o listă a
elementelor centum din limbile slave. În cele ce urmează am selectat câteva din
ele care au corespondent în limba română modernă. Desigur, problema acestor
elemente în limbile slave necesită un studiu mult mai detaliat .
În
cazul formelor provenite din rad. PIE *h2ek’mo- „ascuțit, vârf ascuțit” <
PIE * h2ek’- id., situația este mult mai elocventă. Acest radical are o velară
palatală care ar fi trebuit să dea a siflantă în orice limbă satem, dar există excepții care arată
că au avut loc împrumuturi dintr-o limbă centum. În limbile baltice există forme perechi
satem/centum, pe când cele slave sânt numai de tip centum: cf. let. asmenas
„margine, prăpastie”, dar și akmene „piatră”, lituan. ašmenys „margine”, precum
și akmus „piatră”, v.sl. kamy, rus. kamen „piatră”: cf. toponim frigian Akmonia (centum), gr. ἀκμον
„nicovală” (centum), sct. aśman „piatră” (satem). În română acest radical a dat
ocnă (v. ocnă).
În această categorie intră şi PIE
*g’heh2r-, *g’heh2rdh- „a împrejmui, a îngrădi”,*g’horto-s „loc îngrădit”,
radical extrem de productiv în toate limbile indo-europene. În seria de tip
satem se întâlnesc elemente lexicale care definesc elemente de civilizaţie mai
puţin avansată: cf. lituan. žardas „un fel de construcţie de lemn”, let. zards
„țarc de cai”, v. prus. sardis id., v.sl. žъrdъ, rus. žerd „coteţ, culme de
păsări”, iar seria de tip centum: cf. lituan. gardas „loc închis pentru
animale, loc închis pentru apărare”, v.sl. gorditь „a închide, a construi”,
graditь „a construi”, v.sl. gradъ „oraș”, rus. gorod id., pol. grod id. etc.
(v.gard).
În
plus, cercetărul polonez Golab (1972) arată că în hidronimia şi toponimia
pre-slavă din Polonia de azi, pe lângă o serie de forme de tip centum, apare
frecvent radicalul ap- „apă”. Acest radical este frecvent atât în zona
balcanică, cât şi în regiunile celtice, prin urmare, este vorba de o hidronimie
și toponimie geto-dacă (v.apă). Dacă este să-i calificăm drept iliri, cum
înclină unii slavişti să creadă, aceştia vorbeau aceeași limbă cu geto-dacii.
Nu poate fi vorba de iliri din moment ce ilirii s-a situat întotdeauna la vest
de traco-daci și nu au avut cum să ajungă pe țărmul Mării Baltice. În
realitate, este vorba, de triburi de geto-daci nordici care, după cum am văzut,
au adus o mare contribuţie la civilizaţia slavă veche în perioada în care s-au
aflat la sud de Pripet, unde este a doua vatră a proto-slavilor şi unde există
şi azi o bogată toponimie ne-slavă. Această influenţă a continuat şi mai târziu
după ce slavii s-au aşezat la vest de Vistula.
În
ceea ce priveşte împrumuturile vechilor slavi din alte limbi indo-europene,
după cum sânt interpretate de slavişti, ne vom rezuma doar la câteva remarci.
Multe detalii privind unele etimologii slave controversate sânt discutate în
detaliu de Vasmer, în Dicţionarul etimologic al limbii ruse. Bernstein (1964,
p. 87) consideră că v.sl. sluga, braga şi ljutъ sânt vechi împrumuturi din
limbile celtice: cf. v.ir. slog, sluag „mulţime, armată”, ir. braich „malţ”,
cimr. llid „răutate” < celt. *lūtu. Menţionăm că forma slauga „ajutor,
slugă” se întâlneşte și în lituaniană. De remarcat faptul că în limba română,
în limbile slave şi baltice, sensul este identic, pe când în celtice sensurile
sânt destul de diferite, deși formele sânt cognați. Totuşi, unii slavişti
consideră că v.sl. braga provine din turcă, deşi nu poate fi de origine turcă,
din moment ce este un cuvânt de origine indo-europeană din PIE *bhreu- „a
fierbe, a fermenta” (v. slugă, bragă, iute).
Bernstein
afirmă, de asemenea, că unele dintre aceste cuvinte etimologizează bine în
celtice, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre română, cel puţin în cazul
lui slugă şi iute, mai puţin în cazul lui bragă care este un împrumut din
limbile celtice. Astfel, în română, slugă are 6 derivaţi pe lângă cuvântul de
bază, iariute este un cuvânt cu sensuri multiple în limba română şi cu câţiva
derivaţi din cuvântul de bază. Am ales aceste trei elemente lexicale întrucât
ele există şi în limba română contemporană şi sânt trecute în rândul
împrumuturilor slave, deşiîn aceste trei cazuri este vorba de împrumuturi ale
proto-slavei din traco-dacă.
Acelaşi
lucru se poate spune şi despre aşa-zisele împrumuturi gotice în slavă: v.sl.
smokъ „smochină” < got. smakka, vino<wein, iar din germanicele de apus
popъ „preot”, pila „ferăstrău”, vitez’iu „viteaz” (v.vin, popă, pilă, viteaz,
smochină). Dintre acestea doar smochină este un împrumut vechi germanic în
limba română, restul sânt împrumturi din limba română în limbile slave.
În
ceea ce priveşte împrumutrile slave din latină: oltarъ, konopl’a < lat.
*canapis, koleda, poganъ (v.altar, cânepă, colindă, păgân) putem admite acest
lucru dacă vom considera că la venirea slavilor în sudul Dunării aici se
vorbeau în paralel atât stră-româna cât şi latina, dar lipsa de logică a unei
astfel de aserţiuni nu mai trebuie comentată.
O
altă serie de cuvinte pe care slaviştii le consideră împrumuturi din iraniană:
bogъ, rajъ, toporъ, mogъla, sьto, vatra „foc”, kurъ „cocoş” etc., o bună parte
ditnre ele se găsesc şi în română, dar slavistul rus nu menţionează niciodată
apropierile cu româna, fie ele şi ca împrumuturi iraniene în limba română (şi
albaneză), deşi, multe din aceastea sânt, cu siguranţă, împrumuturi ale
proto-slavei din traco-dacă (v.rai, topor, movilă, sută, vatră). Bernstein
asociază v.sl. vatra doar cu av. athaurvan „foc sacru” şi cu sct. atharvan
„preot al focului”, fără să amintească că o formă identică se găseşte în română
şi albaneză: cf. alb. vatrë. În ce priveşte pe sьto, Vasmer şi alţi slavişti îl
consideră de origine celtică, mai precis din vechea irlandeză, deşi slavii nu
au venit niciodată în contact cu irlandezii în vechime şi nici mai târziu. În
plus, forma irlandeză céad „sută”, iar în vechea irlandeză era ced nu avea cum
să dea sьtoîn limbile slave, acesta din urmă fiind un termen de tip satem (v.
sută). În limbile celtice numeralul „sută” are trăsături centum, cum este și
firesc pentru un grup de limbi centum: cf. cimr. cant, bret. cant. Prin urmare,
întreaga ipoteză este o absurditate.
Este
bine cunoscut faptul că PIE *ŭ (u scurt) a devenit în slavă ъ sau ь care, fiind
sunete foarte scurte, au dispărut în cele mai multe cazuri. Prin urmare, slava
comună a împrumutat o formă *sŭta, într-o vreme când mai păstra pe ŭ scurt
indo-european. Indiferent dacă slava comună a împrumutat acest termen din
iraniană sau din geto-dacă, este cert că rom. sută nu poate proveni din v.sl.
sьto. Acesta din urmă provine dintr-un *suta care, după toate aparenţele, pare
a fi un împrumut din geto-dacă, deși rom. sută are o evoluție satem și prin
urmare, traco-daca l-a mprumutat dintr-o limbă satem, foarte probabil dintr-o
limbă iraniană.
Mihai
Vinereanu Iulie,
2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu