Scrisoare
pastorală
Foaie
periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul
XXIV(2024), nr. 519(1 –15 Iunie)
Între Mithra şi Hristos. În una din zilele trecute,
ascultam o emisiune la postul de radio ,,România-Cultural”. Un românaş de-al nostru stabilit într-o ţară
nordică îşi prezenta o teză de doctorat,
pe care o realizase şi o susţinuse de curând în străinătate. Teza fusese
apreciată şi notată cu calificativul maxim. În teză era tratată tema cultului
lui Mithra la români. Facem precizarea că Mithra a fost o zeitate cinstită în
cadrul unui cult necreştin în spaţiul
sud-est european în primele veacuri ale mileniului întâi. Românul de
care vorbeam făcea o serie de afirmaţii mai mult decât aberante, revoltătoare
chiar. Două dintre ele ar fi destul să ilustreze acest lucru.
Susţinea sus şi tare că religia creştină a fost impusă
de către autorităţile politice româneşti poporului român începând din secolul
al XIV-lea, odată cu înfiinţarea statelor româneşti. Până atunci românii ar fi
avut religia lui Mithra, respectiv cultul mithraic.
O gogomănie mai mare decât asta nici că se putea
afirma. Oare, românul nostru nu auzise
el că aici a propoveduit Evanghelia unul
dintre primii Apostoli ai Mântuitorului, respectiv Sfântul Apostol Andrei în
secolul I? Oare, n-a auzit stimabilul de
sutele de martiri creştini din secolele I-XIV, care şi-au dat viaţa pentru că
L-au mărturisit pe Hristos, pentru că au recunoscut că sunt creştini şi nu
şi-au lepădat credinţa în ciuda tuturor persecuţiilor? Nu auzise, oare,
stimabilul de nenumăratele urme de biserici şi mânăstiri datând dinainte de
formarea statelor româneşti descoperite de arheologi pe teritoriul românesc?
N-a citit istoriile vechi, mărturiile cronicarilor străini despre creştinismul
nord-dunărean şi reprezentanţii lui de seamă? N-a aflat că la sinodul I de la
Niceea din 325 a fost prezentă o delegaţie a creştinilor din părţile noastre în
frunte cu un episcop? N-au auzit
onorabilul de marii scriitori străromâni, profund creştini, precum Niceta de
Remesiana, care au trăit şi şi-au scris opera în părţile noastre? N-a auzit de
călugărul Dionisie cel Mic sau Exiguul,
român de-al nostru, care a inventat calendarul, pe care azi îl
utilizează toate popoarele? Sau despre acelaşi Dionisie, care a tradus pentru
prima dată canoanele sinoadelor răsăritene în limba latină, fiind socotit
fondatorul dreptului canonic occidental? N-a auzit el de episcopiile şi
mitropoliile înfiinţate de bizantini, care aveau în subordinea lor spaţiul şi
creştinii din nordul Dunării? Multe alte
întrebări de acest gen aş mai fi avut de pus acelui domn ,,doctor”. A doua
dintre gogomăniile spuse de stimabilul era aceea că toate colindele noastre
româneşti nu sunt altceva decât cântări de cult mithraic. O prostie mai mare
decât asta nici că se putea. Oricine ar cerceta colindele noastre, ar putea
vedea cu uşurinţă că peste 90% din ele au conţinut creştin. Am putea spune că
ele sunt o adevărată Biblie versificată. Că există şi colinde cu conţinut
istoric, social, moralizator etc., e foarte adevărat, dar toate sunt în
spiritul învăţăturii creştine, adânc înrădăcinate în conştiinţa poporului
român, creatorul acestor nestemate.
E foarte adevărat, că în folclorul românesc se mai
găsesc reminiscenţe ale unor vechi religii care au existat înainte de apariţia
creştinismului. Acestea sunt foarte importante, pentru că ele vorbesc despre
vechimea şi continuitatea neîntreruptă a poporului român pe aceste locuri. Sunt
adevărate relicve de arheologie spirituală. Cu ani în urmă am cules folclor din
nordul judeţului Mehedinţi. Numeroase materiale au privit Cântecul Zorilor. E
vorba de bocetele sub formă de versuri cântate la înmormântări. Sunt nişte
creaţii extraordinare. Ei bine, într-un astfel de bocet am găsit un element
interesant. Se spunea acolo că Mântuitorul Iisus Hristos umblă călare pe cal
mohorât şi adună de la porţi sufletele celor morţi spre a le duce în lumea de
dincolo. Nicăieri în Sfintele Evanghelii şi în învăţătura noastră creştină
Mântuitorul nu apare călare pe cal şi nu are acest rol de a transporta
sufletele morţilor dintr-o lume în altă lume. Am înaintat ipoteza că e vorba de
o reminiscenţă a cultului Cavalerului Trac, o zeitate care a fost cinstită în
părţile noastre prin secolul IV. Iată, că o frântură din acea religie s-a
păstrat în cântecul nostru funebru, dar a fost creştinată de către autorul
anonim. În felul acesta putem să vorbim de fărâme ale religiilor vechi necreştine
păstrate în folclorul şi etnologia românească, dar nicidecum că acestea au
predominat la români până în secolul al XIV-lea, când noi am fi fost
creştinaţi.
Gogomăniile spuse pe post de acel ,,doctor” mi-au
lăsat un gust amar. Ascultându-l, mi s-a zămislit în minte imaginea unui copil,
care strigă după mamă-sa că este curvă, încurajat de râsul şi aplauzele
derbedeilor de pe marginea drumului.
*
Enigma scrisorii.
Dragi copii! Celor mai mulţi dintre voi vă plac filmele şi cărţile
poliţiste. Vă place să fie descoperit făptuitorul răului şi să fie pedepsit.
Admiraţi pe poliţiştii şi detectivii, care se străduiesc şi de multe ori
reuşesc să descopere adevărul. Vă propun azi să fiţi şi voi detectivi. Iată că
poştaşul nostru a pierdut o scrisoare. A plouat şi s-a şters de pe plic atât
adresa expeditorului, cât şi a destinatarului. Vă redau mai jos conţinutul scrisorii.
Citiţi-o cu atenţie şi încercaţi să depistaţi voi cine a trimis-o şi cui a
trimis-o. Rugaţi şi pe părinţii voştri să vă ajute. Ne întâlnim la următoarea
slujbă, când veniţi la biserică să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi şi atunci
analizăm problema şi vedem cine este cel mai bun detectiv din parohie.
Scrisoarea este aceasta:
,,Dragul meu copilaş! Te-am privit când te-ai sculat
de dimineaţă. Aşteptam să-mi spui câteva cuvinte, să vorbeşti cu mine. Am
observat însă că te grăbeai să ajungi la şcoală, ca să nu întârzii. Speram să
găseşti câteva clipe şi să-mi spui doar atât: ,,-Bună dimineaţa!” dar nu s-a
putut. Aşteptam ca la şcoală să-mi spui câteva cuvinte, dar erai prea atent la lecţii, prea pornit spre
joacă şi iar ai uitat de mine! Am sperat că vei vorbi cu mine când vei ajunge
acasă, când te vei aşeza la masă. Te-am văzut însă că erai prea flămând şi m-ai
uitat. Doream atât de mult să vorbeşti cu mine! Ziua, ce-i drept, era lungă şi
mai aveai timp. Ţi-ai făcut lecţiile şi ai fugit la joacă. Speram că seara vei
avea mai mult timp să vorbeşti cu mine. Tocmai de aceea am aprins candelabrul
cerului, ca să te bucur de măreţia lumii. N-ai observat. Ai luat ce-i luat în
gură şi ai trecut la televizor. Ai schimbat program după program până târziu în
noapte şi ai adormit uitându-te la ecran. De mine ai uitat şi de data aceasta.
Doream atât de mult să vorbeşti cu mine! Aşa aştept în fiecare zi. Dar nu
contează. Te iubesc atât de mult, încât te iert şi am răbdare cum nu poţi tu
să-ţi imaginezi. Poate azi vei fi altfel faţă de mine…”
Aici foaia scrisorii s-a udat şi nu se mai înţelege ce
scrie şi cine semnează. Aştept rezultatele voastre.
*
Interviu cu Dumnezeu.
Marele scriitor, filozof şi eseist, regretatul Octavian Paler, a scris undeva o pagină
extraordinară, în care şi-a imaginat că a luat un interviu lui… Dumnezeu.
Desigur, în literatură orice e posibil, chiar dacă în viaţa reală nu. Pentru
frumuseţea şi actualitatea ideilor de acolo, am considerat necesar ca să vă fac
şi Dumneavoastră cunoscută acea pagină.
Nu veţi regreta dacă veţi citi-o:
,,- Ai vrea
să-Mi iei un interviu, deci…, zise Dumnezeu.
-Dacă ai timp…,
i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul Meu
este eternitatea, veşnicia… Ce întrebări ai vrea să-Mi pui?
- Ce Te
surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a
răspuns:
- Faptul că se
plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească,
iar apoi tânjesc să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani, iar apoi îşi
pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teamă la
viitor şi uită prezentul şi astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul. Că
trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca Părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de
viaţă, pe care ai dori să le înveţe
copiii Tăi?
- Să înveţe că
durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi
iubesc şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe
că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de
cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar, pur şi simplu,
încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la
acelaşi lucru şi pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient
să-i ierte pe ceilalţi, ci că trebuie să se ierte şi pe ei înşişi, prin Taina
Spovedaniei.
- Mulţumesc
pentru timpul acordat…, am zis smerit. Ar mai fi ceva… Ce ai dori ca oamenii să
ştie? Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a
spus:
- Doar faptul
că sunt aici, întotdeauna şi îi aştept… pentru interviu!”
Orice comentariu e de prisos. Cine are urechi de auzit, să audă!
*
Ziua Eroilor. Marcăm și noi această zi sfântă din
calendarul Neamului printr-o poezie cu acest titlu, semnată de Gheorghe Băltean
și apărută în ,,Frontul Mărășești”, anul III(1938), nr. 16(nov.), pag. 52.
Iat-o:
,,Dormiți
Eroi, dormiți sub glii.
Dormiți
la noi și-n țări pustii!
Al
Domnului e - acest pământ,
Oriunde
sunteți în mormânt.
Același
cer l-aveți de scut,
Pe
care-n țară l-ați avut;
Aceiași
aștri strălucesc
Și
ziua-noaptea vă păzesc.
Aceiași
nori spre voi se-ntind,
Aceleași
fulgere s-aprind,
Aceleași
tunete s-aud,
De-aceleași
ploi pământu-i ud.
Același
vânt vă plânge-n zori,
V-aduce
bun miros de flori:
Din
țara voastră, dintr-un sat,
Pe
care-n jale l-ați lăsat.
Voi
mulți afară-n câmp v-ați stins,
Ai
voștri ochi de cer s-au prins.
De-atunci
e mult mai înstelat,
Cu
ochii voștri mai bogat.
Prin
nopți senine licăresc
În
lacrimi sfinte se topesc
Privesc
de sus la țara lor,
Acum
și-n vecii vecilor.
*
Copilul înfiat. Într-o împrejurare oarecare am avut
prilejul să discut cu un general al armatei române. Era bine dispus,
binevoitor, prietenos, fără morga aceea a omului sus-pus, care te ține pe tine,
biet muritor de rând, la distanță. Un pensionar gata de a lega o discuție
menită să uiți că trece timpul. Discutase câte toate cu mulți dintre cei
prezenți, făcuse chiar glume, râsese, dăduse sfaturi, ce mai, se comportase ca
un om normal.
Întâmplarea a făcut ca să stăm mai mult de vorbă. Mi-a
spus că provenea dintr-o familie cu nouă copii din Maramureș, că fusese luat
,,de suflet” de niște rude din Vâlcea încă în primii ani ai vieții. Mi-a spus
că părinții îl dăduseră, fiindcă greutățile și nevoile îi copleșiseră. Curând
după plecarea lui din casa părintească, mama îi murise. Nu fusese la
înmormântarea ei. I s-a spus mult mai târziu. Tatăl s-a recăsătorit și a luat o
femeie cu alți patru copii. A revenit în casa părintească pentru o zi după cincisprezece
ani. Era o familie străină. Simțea cum frații îl invidiază, pentru că avusese
șansa să fie ,,dat de suflet”, să aibă de toate în noua familie, să nu mai ducă
grija zilei următoare. Îi erau frați, dar în același timp îi erau străini. Ei
fiind mai mari, terminaseră câte o școală de meserii, învățaseră câte o meserie
,,la locul de muncă”, vreo doi se căsătoriseră deja. Niciunul dintre ei nu avea
planuri mărețe de viitor, aspirații tinerești. Totul se reducea la grija pentru
existență.
În calitate de ,,copil înfiat” nu a avut o copilărie
fericită. ,,Aveam de toate: mâncare destulă, haine bune, bani pentru cărți și
ce mai trebuia la vârsta aceea. Nu m-a bătut nimeni, nu m-au certat. Învățam
bine, era premiantul clasei și oricine ar fi crezut că sunt un copil fericit,
cu perspective strălucite de viitor. În realitate nu era așa. Aveam din cele
materiale, dar îmi lipseau cele spirituale. Numai Dumnezeu știe de câte ori mă
ascundeam ca să plâng și să-mi înăbuș durerea din inima mea. Eram la vârsta
când copilul are nevoie de dragoste părintească, de comunicare, de înțelegere,
de mângâiere. Nimic din toate astea nu aveam. Părinții adoptivi erau oameni
corecți în felul lor. Se îngrijeau să am toate din cele materiale, dar nu-mi
dădeau nimic din sufletul lor, din dragostea lor. Nu-mi amintesc din toată
copilăria mea să fi îmbrățișat sau să fi fost îmbrățișat de tata sau de mama.
Totul se reducea la calcule, la socoteli contabilicești. Parcă și banii pe care
mi-i dădeau să-mi cumpăr cele necesare erau însemnați undeva, în condici numai
de ei știute, ca niște economii, pe care urmau să-i primească cu dobândă peste
ani. Dacă pentru majoritatea copiilor copilăria este vârsta cea mai frumoasă,
de care își amintesc toată viața cu drag, cu nostalgie, pentru mine a fost o
piatră grea de încercare, pe care am resimțit-o toată viața.
Am învățat pe brânci, nu de dragul de a fi premiant,
de a fi lăudat de profesori, ci din dorința numai de mine știută, de a zbura
cât mai repede și cât mai departe de acolo. Mă obseda gândul de a-mi câștiga
cele necesare pe cont propriu, gândul de a nu mai depinde de acei oameni
străini. Am intrat la școala militară de timpuriu, fiindcă am auzit că acolo
îți asigură statul toate cele necesare. M-am dus acasă doar în vacanțe, dar
prăpastia dintre mine și părinții adoptivi s-a mărit de la un an la altul. Am urcat
treaptă cu treaptă ierarhia militară, am ajuns aproape de vârful piramidei, am
lucrat mulți ani în Ministerul Armatei. Am ținut însă permanent legătura cu
părinții adoptivi. Le trimiteam bani, pachete, vorbeau o dată sau de două ori
pe săptămână la telefon. Când puterile li s-au șubrezit, m-am înțeles cu niște
rude din satul lor să-i îngrijească. Le trimiteam bani și le-am promis casa,
grădina și tot ce însemna proprietate a mea în satul acela. Nu-mi trebuia
nimic. Aveam de toate, iar în planurile mele de viitor nu s-a găsit niciodată
ideea de a mă întoarce în satul vâlcean în ultimii ani ai vieții. M-m
căsătorit, am avut și eu copii, dar alta a fost atmosfera, legătura.
*
Deschiderea cărții. Foarte adesea, în multe discuţii
cu creştini de aproape şi de departe, sunt întrebat de tineri şi de vârstnici
ce este cu deschiderea cărţii de către preot. Desigur, aţi sesizat că
întrebările respective priveau ,,ghicitul”
preotului în cărţile bisericeşti şi mai ales în Sfânta Evanghelie. Am
întâlnit chiar o femeie destul de în
vârstă, care venea pe jos tocmai de la
Podeni şi se ducea undeva în părţile Strehaei, fiindcă auzise că acolo este un
preot, care ,,deschide cartea”.
Am spus tuturor şi nu voi înceta să spun, că e vorba
de o şarlatanie. Preotul nu ghiceşte în Sfânta Evanghelie, aşa cum nu ghiceşte
în Sfânta Împărtăşanie, în cărţile de joc, în cafea, în palmă, în stele, în
lună etc. De unde se trage această vorbă şi această practică?
Este o tristă realitate istorică, pe care o voi
menţiona aici în câteva cuvinte. A fost o vreme, când nivelul de cultură al
preoţilor noştri era foarte scăzut. Limba în care erau scrise cărţile
bisericeşti era greaca ori slavona, adică vechea limbă rusească. Amândouă
limbile erau foarte grele. Pe amândouă le-am învăţat atât în seminar, cât şi în
facultate, ba limba rusă am mai învăţat-o şi patru ani în şcoala generală şi,
cu toate acestea, greu pot să rup câte o boabă în cele două limbi. Candidaţii
la preoţie învăţau cel mai adesea practic pe lângă preoţii bătrâni să facă
slujbele, să zică şi ei câteva rugăciuni, câteva cântări în limba română,
eventual să ţină o predică. Se duceau apoi la episcop cu un peşcheş(cadou), îi
hirotonea şi gata. Mulţi nici nu mai învăţau rânduiala după ureche. Ai noştri
din părţile Olteniei treceau Dunărea şi erau hirotoniţi de episcopul de la
Vidin. Tot ce conta era taxa ori ploconul pe care le dădea ierarhului
respectiv. Şedeau la coadă. De ce? Fiindcă în ţară se dăduse o lege, prin care preoţii erau scutiţi
de anumite dări către stat. Episcopul nu numai că-i hirotonea, dar le dădea şi
ţidulă, adică adeverinţă sau atestat că sunt preoţi. Reveneau la casele lor,
îşi vedeau de treburi ca şi până atunci, dar când veneau zapcii să strângă
birurile, arătau dovada că sunt preoţi şi scăpau mai ieftin. Aşa se ajunsese ca
să consemneze documentele că la un moment dat într-un sat erau şi 17 preoţi.
Într-un asemenea mediu de ignoranţă, ne putem imagina ce însemna o carte, mai
cu seamă că ea costa foarte mult. O Sfântă Evanghelie putea costa preţul
câtorva pogoane de pământ sau câtorva perechi de boi. O asemenea carte era
destul de rar deschisă… În ce priveşte cititul…, tulai, Doamne! Preotul rostea
un fel de bolboroseală, pe care n-o înţelegea nici el, nici credincioşii lui.
Lucrul acesta făcea ca să se mărească nedumerirea şi admiraţia faţă de ceea ce
scria în cărţi. Acolo trebuia să fie toate tainele vieţii şi ale morţii
însemnate, toate amănuntele legate de viaţa fiecăruia şi ale tuturor laolaltă.
La vreme de nevoie, în special la vreme de boală, în schimbul unei sume de
bani, fără îndoială, preotul sprijinea Sfânta Evanghelie pe capul bolnavului
sau al celui ce-i solicitase „deschiderea” şi urma… minunea: ghicitul în carte.
Cărţile noastre vechi bisericeşti, mai ales cele
copiate cu mâna, erau scrise în mai multe culori, cu chenare frumos
ornamentate. Uneori se scria câţiva ani la o carte bisericească. Ei bine, dacă
în locul unde se deschidea cartea, predominau literele negre, era semn de rău,
de nenorocire, de moarte; dacă predominau literele roşii sau verzi, era semn
bun, de speranţă, de însănătoşire, de izbândă etc. Nu ştiau ce scrie acolo şi,
de fapt, nici nu aveau nevoie să citească, importantă era culoarea, aspectul paginii
şi al literelor. Acesta era „ghicitul” sau „deschiderea” cărţii. Să fim
serioşi!
Şi eu deschid cartea şi cărţile. În fiecare zi. Dacă
nu fac asta o zi, mi-e „foame” de carte. Citesc literele, cuvintele, paginile,
capitolele, cărţile, scriu cărţi, dar nu m-am gândit niciodată şi nici nu pot
să… ghicesc în carte sau în cărţi. Dacă aş fi putut să fac asta, aş fi ghicit
pentru mine în primul rând(….)! Păi nu?
Aşadar, dacă mai auziţi pe cineva că un preot sau altul ,,deschide”
cartea şi ghiceşte în schimbul unor sume
de bani sau altor bunuri, să afirmaţi cu putere că e o excrocherie. Dacă
vă contrazice cineva, spuneţi-i că aşa v-a spus preotul dumneavoastră.
*
Sărbători uitate. În părţile Olteniei şi mai ales ale
Severinului există cel puţin trei zile în an, care nu sunt considerate
sărbători bisericeşti propriu-zise, dar poporul le respectă cu sfinţenie de
când se ştie. Este vorba de 11 Iunie( Sfântul Apostol Vartolomeu), 17
Iulie(Sfânta Muceniţă Marina) şi 23 Iulie(Sfântul Mucenic Foca). Lucrul în aceste zile este considerat
aducător de mari pagube, iar sfinţii menţionaţi
sunt socotiţi că au mare influenţă asupra ploilor, furtunilor,
trăsnetelor. Circulă şi multe povestiri în popor cu privire la pedepsirea
exemplară a celor ce-au lucrat în astfel de zile. Am putea spune că aceşti
sfinţi sunt consideraţi la fel de importanţi sau chiar mai importanţi decât
Sfântul Prooroc Ilie(20 Iulie) sau Sfântul Pantelimon(,,Sfântul Ilie cel
Şchiop”)(27 Iulie).
Propunem Preasfinţitului Episcop Nicodim să analizeze
posibilitatea instituirii acestor zile ca sărbători bisericeşti locale şi
înscrierea lor în calendar ca sărbători ,,cu cruce roşie”, ca zile în care să
se oficieze slujbă la biserică. Într-o zonă în care agricultura constituie încă
sursa principală de existenţă pentru majoritatea populaţiei, este bine ca să se
ia seamă la astfel de tradiţii intrate
adânc în viaţa poporului român şi respectate după cuviinţă, cu atât mai mult cu
nu încalcă învăţătura dogmatică şi rânduiala liturgică a Bisericii noastre.
Potrivit canoanelor, ierarhul are dreptul să instituie sau să suspende
sărbători în eparhia sa.
*
Publicații. În această perioadă, parohia noastră a
publicat câteva materiale, astfel: Biruind prin Înviere și Înălțare, în
,,Națiunea”, București, 26 mai 2024, ed. și on-line
(https://ziarulnatiunea.ro/category/religiespiritualitate); ,,Scrisoare pastorală”
– 518, în ,,Armonii Culturale”, Adjud, 17 iun., ediție și
on-line(https://armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia
Mare, 2024, 18 iun., ediție și on-line(https://
ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în ,,Moara lui Gelu”, Baia Mare,
2024, iun. (https://moaraluigelu.blogspot.com); Cina Împăratului(I-II), în
,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXVI(2024), nr. 1234(20 iun.), p. 12;
nr. 1235(17 iun.), p. 12;
*
Ajutoare și donații. În această perioadă am primit
câteva ajutoare și donații, astfel: Domnul Mihai Dragomir din Baia de Aramă,
fiu al satului Bârda, Doamna Dragomir Iulia din Timișoara, fiică a satului
Bârda: câte 150 lei; Doamna Plăcintă Constanța din Tr. Severin: 50 lei
Domnul Zamfir Viorel din Malovăț a achitat 100 lei
pentru contribuția de cult.
Le mulțumim tuturor! Dumnezeu să le ajute!
*
Într-o zi pe care n-am stabilit-o până acum, vom merge
la al doilea azil de la Gura Văii și vom duce 50 cearșafuri de pat, 50
cearșafuri de plapumă, 50 porții de mâncare. Am făcut comandă la Magazinul
,,Dedeman” pentru cearșafuri. Un enoriaș care nu vrea să i se știe numele
suportă costul cearșafurilor. Dacă între
enoriașii parohiei noastre mai sunt unii care mai au prin casă haine vechi,
lenjerie veche, papuci de casă vechi, sunt rugați să le aducă la biserică. Le
vom duce și pe acestea la acel azil.
*
Zâmbete.
☺Anunț: Vând costum de ginere, purtat o singură dată, și atunci din
greșeală…! ☺,,La mulți ani tuturor
femeilor și mii de mulțumiri pentru tot ceea ce faceți pentru noi!” Semnează:
Tinichigii auto din România. ☺Sfatul zilei: Încercați să fiți fericiți… de
slăbit este prea complicat! ☺ Eram curios! Bărbaților, ăstora care nu sunt
căsătoriți, cine le spune ce să facă, cu ce să se îmbrace și că nu au dreptate? ☺Psihologul: ,,– Alcoolul nu o să te ducă
nicăieri!” Pacientul: ,,– Nimeni nu-l bea ca mijloc de transport!” ☺ Fasolea
bună se aude din depărtare! ☺ Sunt oameni care nu ar recunoaște niciodată că au
defecte. Eu, dacă aș avea, aș recunoaște…! ☺,,– Ce dimineață grea! Am avut timp
să aspir, să fac curat în baie, să ud florile de pe terasă…!” ,,– Dar nu ai
făcut nimic!” – Nu, dar am avut timp!” ☺,,- Cică norocul e ca o roată,
se-nvârte, se-nvârte ș-odată ajunge și la tine!” ,, - Cred că a mea s-a oprit
la vulcanizare!” ☺,,- Atunci când o ușă se închide, o alta ți se deschide!” ,,- Știu, că am avut și eu Dacie!” ☺ Dacă de
ziua îndrăgostiților nu ești îndrăgostit, nu dispera. Păi ce, de sâmbăta
morților ești mort? ☺ Țuica din Oltenia a apărut când și-au spălat
maramureșenii paharele de palincă!
*
Excursii-pelerinaje. În data de 2 iulie vom efectua
excursia amânată. Vom merge pe următorul traseu: Bârda – Malovăț - Tr. Severin
– Orșova – Caransebeș – Hațeg - Hunedoara(probabil) – Aiud - Alba Iulia -
Mănăstirea Oașa - Mănăstirea Cozia - Rm. Vâlcea - Tg. Jiu – Malovăț – Bârda -
Tr. Severin. S-ar putea să mai introducem în program unele mănăstiri, în
funcție de timpul disponibil, traseul fiind foarte mare și munții… au
pretențiile lor de munți! Costul este de 100 lei/persoană.
*
Înmormântări. În ziua de 13 iunie am oficiat
înmormântarea lui Borcilă Vasile(80 ani) și soției sale Borcilă Doina(70 ani).
Dumnezeu să-i ierte!
*
Program. În cursul lunii Iulie avem următorul program
de slujbe: 6 Iulie(Malovăț – Bârda); 7 Iulie(Malovăț); 13 Iulie(Malovăț-Bârda);
14 Iulie(Bârda); 20 Iulie(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 21
Iulie(Malovăț); 27 Iulie(Malovăț – Bârda); 28 Iulie(Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte,
preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe
adresa: stanciulescubarda@gmail.com.
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu