Mircea Dorin Istrate - Eminescului mărire 5

 

Mircea Dorin Istrate

10 episoade-n,10 zile-n,10 poezii

 

Eminescului mărire

5

 

 

~*~

 

În sclipirea unui vers

 

În sclipirea unui vers

Ai cuprins un univers

Şi-apoi datu-te-ai ca vamă

Să te punem leac pe rană,

Să ne stâperi cu-al tău dor

Visele ce-odată mor.

 

Noi , Luceafăr te vom face

Licărind în nopţi de pace

Peste lumea adormită,

Peste doruri de ispită,

Peste ape tremurânde

Vălurite-n large unde.

 

Peste visele celeste,

Tu, venit-ai fără veste

Şi ni-i duce fim cu tine

Până unde lumea ţine,

Să-ţi fim astre călătoare

Prin vecii rătăcitoare.

 

Tu, ne-arătă ce-i prin stele,

Unde-s lumile rebele,

Cât departe-i nesfârşitul,

Cât de lung şi de lăţitu-i

Universul în mişcare,

Unde-s marginile sale.

 

Taine fără de-nţelesuri,

Legi ce parcă nu au sensuri

Ce-ncâlcesc a noastră minte

Mult prea slabă şi cuminte,

Să vedem că-n astă lume

Suntem nimeni, doar cu-n nume.

 

Ne adu apoi acasă

Pe ţărâna păcătoasă

Şi-n nemernicii ne lasă

Să fim clipă trecătoare

Undeva, într-o uitare,

Neştiuţi, în lumea mare.

 

Doar atunci vom şti ce mare

Fost-ai lumii trecătoare,

Cât avut-au din cea minte

Ne-nţelesele-ţi cuvinte,

Ce ne-au fermecat simţirea

Şi ne-a-nfiorat iubirea.

 

Cere-i-om de-acum iertare

Sufletului dumitale,

Că prea mici suntem, mărite,

Într-o lume ce ne minte

Şi-unde ştiu acuma bine,

N-am fost vrednici noi de tine.

 

***

 

 

 

Gândind la tine

 

Din cerul tău aş vrea să vii

Pe-o rază te coboară,

În lumea noastr-a celor vii

Să ne vorbim o seară.

 

Să-ţi spun că-i tot cum ne-ai lăsat

Când te-ai ’nălţat la stele,

Şi-n nemurire ai luat

Clipita-ţi de durere.

 

Cum bine ştii noi am rămas

Hotarului robie,

Chiar aur de avem sub pas

Trăim în sărăcie,

 

Şi-n mari nevoi şi-n beteşug

Ne ducem zile grele,

Tot vite care trag la plug

La alţi făcând avere.

 

 

Nimic nu s-a schimbat pe-aici

Doar timpuri mai trecură,

Pe-afară suntem slabi şi mici

Ne scuipă mulţi, ne-njură.

 

Prea iertători ne fură toţi

Ce linguşesc minciuna,

În capul ţării-s iarăşi hoţi

La fel ca-ntotdeauna.

 

 

Ne-am risipit în patru zări

Golindu-ne cuibarul,

Să fim la alţii salahori

Şi-amar s-avem cu carul.

 

Azi suntem trişti, la suflet goi,

Cu gândul dus la tine,

Speranţe mici purtăm în noi

C-o fi cândva mai bine.

 

Tu, ce trăieşti prin ‘nalte lumi

Îl roagă pe Măritul,

Ne facă anii noştri buni

Sfârşească-ne robitul.

***

El, ascultă îngândurat

A noastră plânsă rugă

La PreaMăritul a plecat

Durerea să-l ajungă.

 

O mie ceruri dedesubt

De-asupra iar o mie,

Trecea-n clipite ne-ntrerupt

Pe drum de veşnicie.

 

Când a ajuns într-un sfârşit

În faţă la Măritul,

Din al său suflet chinuit

În rugi şi-a spus cuvântul:

 

-Eu vin din neamul de demult

Pe care Tu, Mărite,

L-ai pus în raiul de-nceput

Aici, cu toate sfinte,

 

Şi-n bunătate Tu ne-ai dat

Comori ce-s nevisate,

Pământ întins în lung şi-n lat

Şi câte încă toate,

 

Şi legi să fie omul bun,

Curat şi-n preamărire

Să meargă pe-nsfinţitul drum

În scurta-i vieţuire.

 

Iar cu vecinii dumnealui

Trăiască-n bună pace,

Nicicând râvnească la ce nu-i

Al său, chiar dacă-i place.

 

Pe Tine, te slăvească-n veci

Smeriţi şi preacucernici,

Ca viaţa-n bune să le-o treci

De Tine fie vrednici.

 

Din câte toate Tu le-ai dat

Le fie ca avere,

Prea mulţi din jur s-au înfruptat

Din greu, şi-n lungă vreme.

 

Şi-n loc le fie viaţa rai

Slăvindu-te pe Tine,

Doar de necaz, de chin şi vai

Au parte în neştire.

 

De-aceea el, poporul meu

Trimisu-m-a pe mine,

Să vin la Tine, Domnul meu,

C-o rugă de iubire.

 

Să-ţi spun că tare-i oropsit

Şi toate îl apasă,

Iar viaţa lui de chinuit

I-amară , şi-i întoarsă.

 

Şi-i plină toată de păcat,

De ură şi sudalmă,

De câte toate l-au călcat,

De cât plătit-a vamă.

 

Mai iartă-l Doamne, că-i al Tău,

Şi-l ţine-n ocrotire,

Tu fă-mi-l bun, din ce-a fost rău,

Dă-i strop de bucurie.

*

Măritul stă, şi întristat

Pe gânduri  cade iară,

Apoi, de-acolo, din înalt

Poruncă dă spre seară:

 

-De mîine fie cum zici tu,

Poete fără seamă,

Ia tot ce vrei şi-apoi te du

Fă-ţi neamul urce-n slavă.

 

Speranţe dă-i şi bucurii,

Credinţă, bunătate,

Şi-a tale încă poezii

Înveţe-le pe toate.

 

***

 

 

 

Cât încă....

 

Cât încă tei mai sunt în țară

Și lacuri scânteind prundiș,

Cât luna din înalt coboară

Făcându-și cuib în rămuriș,

 

Cât un luceafăr priveghează

Vecia din înaltul cer,

Și cât o astră săgetează

A bolții-nnegurat mister,

 

Cât fi-vor mări cu țărmuri large

Și-un val îzbindu-se de-o stâncă,

Și-n porturi odihnind catarge

Cărăușind pe valuri încă,

 

Și-un codru veșnic legănat

De-un vântișor alintător,

Și stâni la margine de sat

Înveșnicind un delușor,

 

Și plopi răriți și fără soț

Păzind o margine de drum

Și încă descuiate porți

La cei români cu suflet bun,

 

Și-un șipot susurând clipite

Și o codană cu-n ulcior

Visând dorinți neîmplinite

În arsul clipelor de dor,

 

Tu fi-vei mierea din cuvinte

Și leacul sufletului nost’,

În mersul neamului ‘nainte

Să nu uităm, cine am fost.

*

Ne-om înșira pe a ta urmă,

Și-n umbra sufletului tău,

Ne-om veșnicii în astă humă,

În lacrimi de păreri de rău.

 

Tu, în rotirile-ți prin ceruri

Dintr-un apus în răsărit,

Vecia picur-o cu doruri,

Din pământescul tău iubit.

 

***

 

 

 

Ce ar fi fost....

 

Oare ce-ar fi fost Mărite, de murea de bătrîneţe

Înălţat în fala lumii, înţeleptul Eminesc?

Câte taine neştiute ar fi vrut să ne înveţe

Ca să ştim ce legi nescrise guvernează prin ceresc.

 

Cum îmi cresc lactee spaţii, cum se strâng într-o nimica

Şi-apoi mor în strălucire luminând un univers,

Cum prin goluri fără margini, unde cuib îşi are frica

Îmi sunt lumi nenumărate, pentru noi fără-nţeles.

 

Cum să trecem universuri în săgeată de lumină,

Cum să facă păcătosul să ajungă l-al Tău tron,

Cum acel, neştiutorul, ce-a ieşit mai ieri  din tină

Cunoscut să fie-n juru-i, ca purtând nume de om.

 

Cum în boaba unei lacrimi dintr-o geană tremurată

S-adunăm durerea lumii, dintr-un suflet chinuit,

Cum să punem taina vieţii într-o slovă încifrată

Pentru timpuri ce-or să vină, dacă fi-vom iar nimic.

 

Cum smeritul şi iubirea îmbuna-vor soarta lumii,

Cum o dragoste curată schimbă totu-n  univers,

Cum sărutul unei fete mi-i înmoaie pe nebunii

Care fac, cum vor acuma,  trecătorul lumii mers.

*

El a fost o strălumină ce ne-a pus în mare fală

Ştie alţii că pe-aicea şi românii vieţuiesc,

Ne-a unit cu moşi-strămoşii, ca prin dragostea de ţară

Să ne spună că oriunde, cei mărunţii biruiesc.

 

L-ai luat, Mărite Doamne, mult prea iute dintre noi

Să îl ţii pe lângă Tine şi cu el mi te mândreşti,

Nouă ne-ai lăsat durutul şi necazul şi nevoi,

Şi-o speranţă pusă-n rugă către bolţile cereşti.

 

Fă-ţi-l Doamne Veghetorul peste suflet românesc,

Dă-i putere să îndrepte ale noastre vechi păcate,

Şi-i vedea cum dup-o vreme, coborî-s-a din cresc

Raiul fost aici odată, îmbuibat cu câte toate.

 

***

 

 

 

Mergător

Mergător prin ceruri ’nalte,

Colindând prin nesfârşituri,

Călcând lumi însingurate,

Semănând genuni cu mituri,

 

S-a oprit în întuneric

Sus pe bolta înstelată,

Zburătorul cel eteric

Având inima-ntristată.

 

Că umblând prin cea vecie

Pe cărări necunoscute,

A-ndrăgit fiinţă vie

Cu iubiri neîncepute.

Şi de-atunci în miez de noapte

Pe pământ la ea coboară

Şi-ndulcind a sale şoapte

Pe fecioară mi-o-nfioară.

 

Ochii minţii mii-i închide

Şi în vrajă de cuvinte,

Cald fior cel trup cuprinde

Să mi-ombete, să mi-o-alinte.

 

Ea aproape adormită

Parc-aude-a lui chemare

Şi în şoapta-i linguşită

Cade-n dulce desfătare.

 

-Fată dragă şi cuminte

Lumea ta înşelătoare,

Rău te strânge şi te minte

Şi te ţine-corsetare.

 

Las-o dară că-i păgână,

Hai în cerurile mele

Şi-am să-ţi pun cu a mea mână

La urechi cercei de stele,

 

Şi-am să-ţi cern le nimereală

De cu seară până-n zori,

Vii luceferi în beteală

Iar în păr, un roi de sori.

 

Şi-ntr-o pulbere de aur

Tot rotindu-ne-n urcare

Înhăma-voi un Centaur

Să ne plimbe-n Carul Mare.

 

Şi-apoi cuib în infinituri

Colo-n astre ne vom face

Şi-om trăi în nesfârşituri

De iubire vremi în pace.

 

Ne-or părea că sunt clipite

Trecătoare şi-n uitare,

Ce s-or trece nesfârşite

Pe a timpului cărare.

 

Ce-o să laşi aici veciei

Nu te mustre, rău nu-ţi pară,

Că e doar dulcegărie,

Colorată apă chioară,

 

Nici mărire, nici lucire,

Nici vecie, nici mişcare,

Scurtă clipă de trăire

Mincinoasă, pieritoare.

 

-Lumea ta e o nălucă,

Zise fata, temătoare,

Care mintea mi-o încurcă

În clipita de visare.

 

Colo sus îs vremi nebune

Ce mă lasă buimăcită,

Jos, aici, e a mea lume

Ce m-o face fericită.

 

De-mi găsesc a mea iubire,

Chiar de-o fi înşelătoare,

Am să-mi fac din fericire

Raiul meu de muritoare.

 

Tu vei sta în veşnicire

Rece umbră călătoare,

Tot tânjind dup-o iubire

Şi o caldă-mbrăţişare.

***

Lumi veni-vor, lumi vor trece

În mişcare şi-n rotire,

El rămas-a umbră rece,

Căutând mereu iubire.

 

***

 

 

 

L-am visat pe Eminescu

 

L-am visat pe Emisescu într-o mantie de aur,

Serafim, purtând pe frunte-ai, scânteind coroană-n laur,

Fulgerând prin căi lactee, în întorsul către casă,

Să vedem, de neamul nostru, cum Domniei Sale-i pasă.

 

S-a oprit întâi din mersu-i, la a codrului umbrare,

Și c-o rugă de iertare s-a-nchinat, Măriei Sale,

Că pe-aici copilăria pașii l-au purtat odată

Prin hățiș de dulce zmeur și de mură neagră, coaptă.

 

Iar apoi, a vrut să vadă, cum izvorul susurând

Stâmpăra cu apa-i rece malurile-i rând pe rând,

Și-apoi lacul plin de nuferi, privegheat de vechea salcă,

În prundișul plin de stele, cum îmi tremura o barcă.

 

În palatul de mărgeane, vălurit  în unduire,

Vrea să vadă ce-a codană îmbătată de iubire

Și  Luceafărul cum noaptea cobora din naltul cer ,

În odaia-n care juna, l-aștepta-ntr-un ungher.

 

Și în tremuratul frunzei, plopilor cei fără soț,

Să ne-mpartă-a sa iubire, răspândindu-se în toți,

Să simțim dumnezeirea cum ne umple de divin

Și ne-mbată ca tăria, unui vechi pahar cu vin.

 

Și-n poiana numai floare, păsărele ciripind

Și-n cuibare de pe ramuri puișorii piuind,

Să-i trezească amintirea raiului din astă lume,

Ca-n simțirea unor versuri, mai pe toate să le-adune.

 

Și în urmă la mai toate, la o margine de mare

Vrea să-și vadă nemuritul cum se trece-n neuitare

Și-ngânat de valul mării, din a sa vremelnicie,

Să ne lase-a lui simțire, într-un rând, de poezie.

*

Noi, să-l punem ca icoană, în altarul celui suflet

Și-nspre-acol’ ne ducă pași într-o lacrimă de plânset,

Că s-a dus din astă lume ce-a trăit-o-n chin și foc,

Și-am rămas ca noi să-i plângem, urma lui, de nenoroc.

 

***

 

 

 

Închinare

 

Tu, mărite Eminesc, hărăzit ai fost de soartă

Să îmi vii pe astă lume, într-o ziuă de Gerar,

Ca s-aduni, la tine-n sufle, nevoiala lumii toată

Și-n cuvânt s-o pui degrabă cu ce Domnul ți-a dat har.

 

Tu ai spus ca nimeni altul în a versului măsură

Tot ce are omu-n suflet, boaba lui de vis, speranță,

Dor nespus și-nfiorare, înțeles și-vățătură,

Tot ce dă și ce primește de la cer și de la viață.

 

Drag de cea copilărie, de cel neam, de sfânta țară,

De istoria bătrână și de moșii cei strămoși,

De țăranul ce de veacuri huma lui mereu și-o ară

Și și-o seamănă cu lacrimi, cu luceferi scânteioși.

 

De a sa copilărie sub a codrului frunzare,

De cel Dor, de ceea Doină ce în noi sălășluiesc,

De cum încă el plecat-a pentr-o clipă-n larga zare

Să colinde Universuri, ce din haos se-nnoiesc.

 

Să ne spună cum că viața și iubirea moarte n-are,

Cum frumosul e în toate, dacă știi cumva să-l vezi,

Cum gustat-a el divinul într-o lungă-mbrățișare

Și-un sărut cum mi te ’nalță la cerescuri, să mi-l crezi.

 

Cum în cele nesfârșituri sunt a lumii începuturi,

Cum trăirea noastră toată e-o clipită ne-nsemnată,

Cum aici e Raiul nostru, în aceste negre luturi,

Și de-aici și noi roi-vom într-o vreme, altădată.

 

Cum de-apururi tinerețea e trăire în văpaie,

Ce îmi arde ca o torță într-un dor și-o lăcrimare,

Cum cea moarte viață naște din a sale măruntaie

Să înoade-n nesfârșituri, începuta Lui lucrare.

*

Azi, de-l cauți e pe-acolo, prin tăriile cerești,

Ptriveghind din cele ’nalturi lumea noastră trecătoare,

A plecat să cărărească prin vecii dumnezeiești,

Ca de-acolo să se cearnă peste noi....străluminare

 

 

***

 

 

 

Visându-mă-ntrebându-te

 

Te-aș întreba iubite Eminesc,

Ce faci acum pe-acolo, prin ceresc?

Văzutu-te-ai cu-al nostru zeu străbun

ZALMOLZE, MOȘUL nostru mare, bun,

Ce datu-ne-a a sale Legi Frumoase

Ne fie-n viață-ndemnuri norocoase?

 

Cu BUREBISTA-nchegător de neam

Ce ne-adunat pe toți pe-un singur ram?

Pe DECEBALUL nostru cel iubit

Ce îl purtăm în inimi nemurit,

Că de-n Columne dușmanii ne-nnalță

Ne nemuresc pe noi, întreaga viață.

Ne mai îndeamnă el ca altădată

Să nu lăsăm moșia sfâșiată

De lacomii ce mișună prin jur

Ca lupii cei colțoși cu părul sur?

 

Bătrânul MIRCEA, înțeleptul nostru,

Poveți mai dă, ca să ne ținem rostul

La vechea moștenire ce-i lăsată

La fii și la nepoți din tată-n tată,

Că dragostea de țară dă putere

Chiar și la cela care mâine piere?

Și că ea-i zid de stâncă neclintit

Furtunilor de-ori unde au venit.

 

Cu ȘTEFAN întâlnitu-te-ai poete

Să-ți de-a Măritul Vodă, cu pecete,

Depeșă cu slăvită mulțumire

Că-n versul tău l-ai pus în pomenire?

Mai lăcrimează el, aminte când și-aduce

De-a lui Moldovă cea cu limbă dulce

Ce-acuma-i despicată iar în două

De crudul cel muscal, ce veșnic nouă

Ne caută pricină să ne-arate

Că el se vrea stăpân pe-aici, pe toate?

De-l vezi să-i faci cuvânt de mulțumire

Și-n versul tău să-i pui în nemurire,

 

Că și acum la ani trecuți cinci sute,

Pentru a sale toate ce-s făcute,

În inimă ca sfânt îl preamărim

Atâta cât pe lume mai trăim.

 

Și-apoi mi-l cată încă pe ,,MIHAI,,

Și mulțumiri din sufletu-ți să-i dai

Și spunei că cea ,,POHTA CE-A POHTIT,,

Și care pentr-o clipă s-a-mplinit,

Mai peste ani, isteața tinerime

Într-u hotar al limbii cea române

A adunat pământuri vechi, străbune.

Și că la ALBA ceea împărată

Mulțimea românească adunată

De el mai toți adusu-șe-au aminte

Și într-un glas cerutu-mi-au mărite

Cea vrere ce nestinsă e ca para,

NOI VREM CU TOȚI, SĂ NE UNIM CU ȚARA!

 

Pe CUZA, domnul nostru tu mi-l cată

Și roagă-te de dânsul: Hai ne iartă,

De necredința noastră trădătoare,

C-așa-i românul nostru până moare,

Cînd, după ce ne-a dat mai cele vrute

S-avem de-acum noi legi binefăcute,

O mână de boieri, nemernicie,

L-au scos tâlharii iute din domnie.

 

Și nu uita mărite Eminesc,

De-l întâlnești acolo, prin ceresc,

Pe AVRĂMUȚUL nostru, CRĂIȘOR

Al moților, de care ne e dor,

Să-i spui c-aici, în mândrul lui Ardeal

Un bucium tânguiește deal cu deal,

Să știe toți că nu îmi e uitat

Și-n gând cu el trăim, neîncetat.

 

Și cât pe-acolo stai, de-i întâlnești

În calea ta prin căile cerești,

Pe cei ce-au pus dulceață în cuvinte

Din vremuri vechi de-i ținem încă minte,

Pe-un Neacșu, pe-un Macarie, Coresi,

Pe Micu Klain, pe Șincai, Petru Maior,

Pe un Papiu, pe Budai.Deleanu,

Le mulțumește dar că înc-au șlefuit

A limbii suflet drag ce l-au iubit,

Să poată ține slova românească

Pe-ogorul vieții, veșnic să-nflorească.

 

Tu încă stai acol’ și ne vegheacă

Cu-a ta privire care-i veșnic trează,

Să nu uităm cât încă vom trăii

A Maicii limbă încă s-o vorbim,

Că numa-n ea mai încă ne-nfioară

O ,,DOINĂ,, veche, lacrimă ușoară,

Un ,,MEȘTERUL MANOLE,, ,,MIORIȚA,,

Un ,,FĂT FRUMOS,,,,TREI IEZI și cu CĂPRIȚA,,

Un ,,HARAP ALB,, Setilă, Flămânzilă

Cu frații lor, Gerilă, Păsărilă,

Divinul nostru cântec ,,CIOCÂRLIE,,

,,BALADA,, nepereche veșnic vie,

Ce parcă-s porți de raiuri din ceresc,

Înmiresmate cu....dumnezeiesc.

 

Tu, dară domnul nostru Eminesc

Așteaptă-ne pe cei ce te iubesc

Să-ți fim cohorte lungi, nenumărate,

Și plimbă-ne prin bolțile înalte

Ca să ne-arăți că visul ce-ai visat

I-acolo încă fapt adevărat.

***

Dar pâ-n atunci, adânc ne închinăm

La versul tău pe care-l venerăm,

Că el mereu ni-i lacrimă curată

La cea simțire-adânc, adevărată,

Iar până când găta-s-or veșnicii,

În sufletele noastre, Luceafăr tu vei fi.

 

 

***

 

 

 

Eminescului mărire

Motto

Tu, făcut-ai din cuvinte

Giuvaeruri și porire

 

Ochiul meu când mi se-mchide

Peste-a dumitale carte,

Unuversul v-oi cuprinde

Și pe tine, dus departe.

 

Te-oi căta prin ceruri vaste

Să mă-nclin că te-am văzut,

Tu, Luceafăr între astre,

Vis divin, și-al nost’ durut.

 

Că, înconjurat de iele

Din clipita-ți de-nceput,

Fost-ai îndrăgit de ele,

Pământean, cu chip de lut.

 

Cu-a ta limbă îndulcită

Mărgelată într-un vers,

Mi-ești icoană drumuită

Pe cărări de univers.

 

Fală pentru timp ce vine,

Liniște mângâietoare,

Sterpi am fi fără de tine,

Limbă făr’ de-nfiorare.

*

Acum seara stă să vină

Peste noi și lumea toată,

Eu, căta-te-oi după cină

Sus pe bolta înstelată

 

Și când m-o cuprinde somnul,

Și-mi va face pleoapa grea,

Cum mereu îmi vrut-a Domnul

Te-o aprinde într-o stea.

 

Tu, mi-i priveghea din ‘nalturi

Huma asta pământească,

Și pe-a noastre toate neamuri,

Ce-s din viță, românească.

 

Azi, un muc de lumânare

Pe altar de pământesc,

Voi aprinde-n lăcrimare,

Pentru tine, din ceresc.

 

***

 

 

Va urma