Eminescului mărire
7-8
~*~
În
sclipirea unui vers
În
sclipirea unui vers
Ai
cuprins un univers
Şi-apoi
datu-te-ai ca vamă
Să te
punem leac pe rană,
Să ne
stâperi cu-al tău dor
Visele
ce-odată mor.
Noi ,
Luceafăr te vom face
Licărind
în nopţi de pace
Peste
lumea adormită,
Peste
doruri de ispită,
Peste
ape tremurânde
Vălurite-n
large unde.
Peste
visele celeste,
Tu,
venit-ai fără veste
Şi ni-i
duce fim cu tine
Până
unde lumea ţine,
Să-ţi
fim astre călătoare
Prin
vecii rătăcitoare.
Tu,
ne-arătă ce-i prin stele,
Unde-s
lumile rebele,
Cât
departe-i nesfârşitul,
Cât de
lung şi de lăţitu-i
Universul
în mişcare,
Unde-s
marginile sale.
Taine
fără de-nţelesuri,
Legi ce
parcă nu au sensuri
Ce-ncâlcesc
a noastră minte
Mult
prea slabă şi cuminte,
Să
vedem că-n astă lume
Suntem
nimeni, doar cu-n nume.
Ne adu
apoi acasă
Pe
ţărâna păcătoasă
Şi-n
nemernicii ne lasă
Să fim
clipă trecătoare
Undeva,
într-o uitare,
Neştiuţi,
în lumea mare.
Doar
atunci vom şti ce mare
Fost-ai
lumii trecătoare,
Cât
avut-au din cea minte
Ne-nţelesele-ţi
cuvinte,
Ce
ne-au fermecat simţirea
Şi
ne-a-nfiorat iubirea.
Cere-i-om
de-acum iertare
Sufletului
dumitale,
Că prea
mici suntem, mărite,
Într-o
lume ce ne minte
Şi-unde
ştiu acuma bine,
N-am
fost vrednici noi de tine.
***
Gândind
la tine
Din
cerul tău aş vrea să vii
Pe-o
rază te coboară,
În
lumea noastr-a celor vii
Să ne
vorbim o seară.
Să-ţi
spun că-i tot cum ne-ai lăsat
Când
te-ai ’nălţat la stele,
Şi-n
nemurire ai luat
Clipita-ţi
de durere.
Cum
bine ştii noi am rămas
Hotarului
robie,
Chiar aur de avem sub pas
Trăim
în sărăcie,
Şi-n
mari nevoi şi-n beteşug
Ne
ducem zile grele,
Tot
vite care trag la plug
La alţi
făcând avere.
Nimic
nu s-a schimbat pe-aici
Doar
timpuri mai trecură,
Pe-afară
suntem slabi şi mici
Ne
scuipă mulţi, ne-njură.
Prea
iertători ne fură toţi
Ce
linguşesc minciuna,
În
capul ţării-s iarăşi hoţi
La fel
ca-ntotdeauna.
Ne-am
risipit în patru zări
Golindu-ne
cuibarul,
Să fim
la alţii salahori
Şi-amar
s-avem cu carul.
Azi
suntem trişti, la suflet goi,
Cu
gândul dus la tine,
Speranţe
mici purtăm în noi
C-o fi
cândva mai bine.
Tu, ce
trăieşti prin ‘nalte lumi
Îl
roagă pe Măritul,
Ne facă
anii noştri buni
Sfârşească-ne
robitul.
***
El,
ascultă îngândurat
A
noastră plânsă rugă
La
PreaMăritul a plecat
Durerea
să-l ajungă.
O mie
ceruri dedesubt
De-asupra
iar o mie,
Trecea-n
clipite ne-ntrerupt
Pe drum
de veşnicie.
Când a
ajuns într-un sfârşit
În faţă
la Măritul,
Din al
său suflet chinuit
În rugi
şi-a spus cuvântul:
-Eu vin
din neamul de demult
Pe care
Tu, Mărite,
L-ai
pus în raiul de-nceput
Aici,
cu toate sfinte,
Şi-n
bunătate Tu ne-ai dat
Comori
ce-s nevisate,
Pământ
întins în lung şi-n lat
Şi câte
încă toate,
Şi legi
să fie omul bun,
Curat
şi-n preamărire
Să
meargă pe-nsfinţitul drum
În
scurta-i vieţuire.
Iar cu
vecinii dumnealui
Trăiască-n
bună pace,
Nicicând
râvnească la ce nu-i
Al său,
chiar dacă-i place.
Pe
Tine, te slăvească-n veci
Smeriţi
şi preacucernici,
Ca
viaţa-n bune să le-o treci
De Tine
fie vrednici.
Din
câte toate Tu le-ai dat
Le fie
ca avere,
Prea
mulţi din jur s-au înfruptat
Din
greu, şi-n lungă vreme.
Şi-n
loc le fie viaţa rai
Slăvindu-te
pe Tine,
Doar de
necaz, de chin şi vai
Au
parte în neştire.
De-aceea
el, poporul meu
Trimisu-m-a
pe mine,
Să vin
la Tine, Domnul meu,
C-o
rugă de iubire.
Să-ţi
spun că tare-i oropsit
Şi
toate îl apasă,
Iar
viaţa lui de chinuit
I-amară
, şi-i întoarsă.
Şi-i
plină toată de păcat,
De ură
şi sudalmă,
De câte
toate l-au călcat,
De cât
plătit-a vamă.
Mai
iartă-l Doamne, că-i al Tău,
Şi-l
ţine-n ocrotire,
Tu
fă-mi-l bun, din ce-a fost rău,
Dă-i
strop de bucurie.
*
Măritul
stă, şi întristat
Pe
gânduri cade iară,
Apoi,
de-acolo, din înalt
Poruncă
dă spre seară:
-De
mîine fie cum zici tu,
Poete
fără seamă,
Ia tot
ce vrei şi-apoi te du
Fă-ţi
neamul urce-n slavă.
Speranţe
dă-i şi bucurii,
Credinţă,
bunătate,
Şi-a
tale încă poezii
Înveţe-le
pe toate.
***
Cât
încă....
Cât
încă tei mai sunt în țară
Și
lacuri scânteind prundiș,
Cât
luna din înalt coboară
Făcându-și
cuib în rămuriș,
Cât un
luceafăr priveghează
Vecia
din înaltul cer,
Și cât
o astră săgetează
A
bolții-nnegurat mister,
Cât
fi-vor mări cu țărmuri large
Și-un
val îzbindu-se de-o stâncă,
Și-n
porturi odihnind catarge
Cărăușind
pe valuri încă,
Și-un
codru veșnic legănat
De-un
vântișor alintător,
Și
stâni la margine de sat
Înveșnicind
un delușor,
Și
plopi răriți și fără soț
Păzind
o margine de drum
Și încă
descuiate porți
La cei
români cu suflet bun,
Și-un
șipot susurând clipite
Și o
codană cu-n ulcior
Visând
dorinți neîmplinite
În
arsul clipelor de dor,
Tu
fi-vei mierea din cuvinte
Și
leacul sufletului nost’,
În
mersul neamului ‘nainte
Să nu
uităm, cine am fost.
*
Ne-om
înșira pe a ta urmă,
Și-n
umbra sufletului tău,
Ne-om
veșnicii în astă humă,
În
lacrimi de păreri de rău.
Tu, în
rotirile-ți prin ceruri
Dintr-un
apus în răsărit,
Vecia
picur-o cu doruri,
Din
pământescul tău iubit.
Ce ar
fi fost....
Oare
ce-ar fi fost Mărite, de murea de bătrîneţe
Înălţat
în fala lumii, înţeleptul Eminesc?
Câte
taine neştiute ar fi vrut să ne înveţe
Ca să
ştim ce legi nescrise guvernează prin ceresc.
Cum îmi
cresc lactee spaţii, cum se strâng într-o nimica
Şi-apoi
mor în strălucire luminând un univers,
Cum
prin goluri fără margini, unde cuib îşi are frica
Îmi
sunt lumi nenumărate, pentru noi fără-nţeles.
Cum să
trecem universuri în săgeată de lumină,
Cum să
facă păcătosul să ajungă l-al Tău tron,
Cum
acel, neştiutorul, ce-a ieşit mai ieri
din tină
Cunoscut
să fie-n juru-i, ca purtând nume de om.
Cum în
boaba unei lacrimi dintr-o geană tremurată
S-adunăm
durerea lumii, dintr-un suflet chinuit,
Cum să
punem taina vieţii într-o slovă încifrată
Pentru
timpuri ce-or să vină, dacă fi-vom iar nimic.
Cum
smeritul şi iubirea îmbuna-vor soarta lumii,
Cum o
dragoste curată schimbă totu-n univers,
Cum
sărutul unei fete mi-i înmoaie pe nebunii
Care
fac, cum vor acuma, trecătorul lumii
mers.
*
El a
fost o strălumină ce ne-a pus în mare fală
Ştie
alţii că pe-aicea şi românii vieţuiesc,
Ne-a
unit cu moşi-strămoşii, ca prin dragostea de ţară
Să ne
spună că oriunde, cei mărunţii biruiesc.
L-ai
luat, Mărite Doamne, mult prea iute dintre noi
Să îl
ţii pe lângă Tine şi cu el mi te mândreşti,
Nouă
ne-ai lăsat durutul şi necazul şi nevoi,
Şi-o
speranţă pusă-n rugă către bolţile cereşti.
Fă-ţi-l
Doamne Veghetorul peste suflet românesc,
Dă-i
putere să îndrepte ale noastre vechi păcate,
Şi-i
vedea cum dup-o vreme, coborî-s-a din cresc
Raiul
fost aici odată, îmbuibat cu câte toate.
***
Mergător
Mergător
prin ceruri ’nalte,
Colindând
prin nesfârşituri,
Călcând
lumi însingurate,
Semănând
genuni cu mituri,
S-a
oprit în întuneric
Sus pe
bolta înstelată,
Zburătorul
cel eteric
Având
inima-ntristată.
Că
umblând prin cea vecie
Pe
cărări necunoscute,
A-ndrăgit
fiinţă vie
Cu
iubiri neîncepute.
Şi
de-atunci în miez de noapte
Pe
pământ la ea coboară
Şi-ndulcind
a sale şoapte
Pe
fecioară mi-o-nfioară.
Ochii
minţii mii-I închide
Şi în
vrajă de cuvinte,
Cald
fior cel trup cuprinde
Să
mi-ombete, să mi-o-alinte.
Ea
aproape adormită
Parc-aude-a
lui chemare
Şi în
şoapta-I linguşită
Cade-n
dulce desfătare.
-Fată
dragă şi cuminte
Lumea
ta înşelătoare,
Rău te mbra
şi te minte
Şi te
ţine-corsetare.
Las-o
dară că-I păgână,
Hai în
cerurile mele
Şi-am
să-ţi pun cu a mea mână
La
urechi cercei de stele,
Şi-am
să-ţi cern le nimereală
De cu
seară până-n zori,
Vii
luceferi în beteală
Iar în
păr, un roi de sori.
Şi-ntr-o
pulbere de aur
Tot
rotindu-ne-n urcare
Înhăma-voi
un Centaur
Să ne
plimbe-n Carul Mare.
Şi-apoi
cuib în infinituri
Colo-n mbra
ne vom face
Şi-om
trăi în nesfârşituri
De
iubire vremi în pace.
Ne-or
părea că sunt clipite
Trecătoare
şi-n uitare,
Ce s-or
trece nesfârşite
Pe a
timpului cărare.
Ce-o să
laşi aici veciei
Nu te mbra,
rău nu-ţi pară,
Că e
doar dulcegărie,
Colorată
apă chioară,
Nici
mărire, nici lucire,
Nici
vecie, nici mişcare,
Scurtă
clipă de trăire
Mincinoasă,
pieritoare.
-Lumea
ta e o nălucă,
Zise
fata, temătoare,
Care
mintea mi-o încurcă
În
clipita de visare.
Colo
sus îs vremi nebune
Ce mă
lasă buimăcită,
Jos,
aici, e a mea lume
Ce m-o
face fericită.
De-mi
găsesc a mea iubire,
Chiar
de-o fi înşelătoare,
Am
să-mi fac din fericire
Raiul
meu de muritoare.
Tu vei
sta în veşnicire
Rece
umbră călătoare,
Tot
tânjind dup-o iubire
Şi o
caldă-mbrăţişare.
***
Lumi
veni-vor, lumi vor trece
În
mişcare şi-n rotire,
El
rămas-a umbră rece,
Căutând
mereu iubire.
***
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu