Ioan
Miclău-Gepianu: Mihai Eminescu- Luceafăr și Ram românesc
Motto:
”… Pășiți
încet cu grijă tăcută, feții mei.
Să
nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei
Cel
mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr
Și-a
înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr”
Tudor
Arghezi
~*~
VERONICA
MICLE: LUI EMINESCU
Vârful
nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…
Lâng-acest
colos de piatră vezi tu cât de mică sunt
Astfel
tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al
tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.
Și
dorește a mea iubire… Prin iubire pân-la tine
Să
ajung și a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,
Cum
să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când
măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg.
Geniul
tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții
Și
numai din depărtare când și când să te privesc,
Martora
măririi tale să fiu pân-a pragul morții
Și
ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.
LUI
MIHAI EMINESCU
Tu
ce-n ritmul melancolic al baladei populare
Ai
cântat durerea noastră de la munte pân-la mare
De
la Nistru pân-la Tisa- dormi în pace, în mormânt,
Dormi
în pace, somnul dulce, legănat de teiul sfânt.
Cântăreț
al suferinței, al minunilor trecute,
Într-al
ingerilor lume liniștit acuma du-te,
Căci
necazurilor vieții le-ai adus un sfânt prinos,
Strai
de purpură și aur, versul tău armonios.
În
zadar ceruși în viață o lumină să s-arate
Când
slăveai albastra noapte din privirile-adorate,
Dar
acum, acum te cheamă în iubirea lor dintâi,
Visătoarele
copile ce te țin la căpătâi…
Nu
simți tu în nopți cu lună cum s-adună pe-ndelete
Feți-Frumoși
cu păr de aur, Sburători cu negre plete,
Voievozi,
fecioare albe ce-ți roiesc lângă mormânt?
Nu-ți
aduce glas de bucium blânda batere de vânt?
Ca
un stol de corbi trecură deznădejdiile grele…
Vin
la cuibul tău acuma somnoroase păsărele
Să-și
ascundă sub aripă obositul căpușor…
Ca
și ele, dormi în pace, somnul dulce, somn ușor…
Dormi
în pace! Dulci iluzii vor veni să te-mpresoare
Or
să-ți cânte, de departe, singuratice izvoare
Iar
pădurea murmura-va: ”numai eu știu să te-ascult
O,
rămâi, rămâi la mine, te iubesc atât de mult!”…
Victor
Eftimiu
LUI
EMINESCU
Tot
mai citesc măiastra-ți carte,
Deși
ți-o știu pe dinafară:
Parcă
urmând șirul de slove,
Ce—a
tale gânduri sămănară,
Mă
duc tot mai afund cu mintea
În
lumile de frumuseți,
Ce-au
izvorât, eterni luceferi,
Din
noaptea tristei tale vieți…
Și
te-nțeleg – te simt aproape:
Cu-aceeași
suferinșă-n față,
Cu
ochii gânditori și galeși,
Sătul
de trudnica-ți viață.
A,
nu mă mir că ți se dete
O
zodie atât de tristă,
Că,
zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvnești
pe cei ce nu există.
Și
că potop de negre gânduri
Se
strâng și ți se zbat sub frunte:
Pe
veci întunecații nouri
Sunt
frații vârfului de munte!
O,
dacă geniul, ce scoase,
Ca
din adâncul unei mări,
Din
fundul inimii zdrobite,
Comoara
asta de cântări,
Nu
te-ar fi ars – zvâcnindu-ți tâmpla
De
flăcările năbușite,
Ce-ți
luminau ale gândirii
Împărății
nețărmurite,
Și
de-ar fi fost lăsat prin lume
Să
treci ca orice om de rând,
Ce
lesne-ai fi pus frâu durerii
Și
răzvrătitului tău gând!
Și
cât de fără de păsare
Ai
fi privit atunci la toate
Mizeriile-n
cari lumea
Ursită-i
pururea să-noate!
Dar
ți-a fost dat să fii deasupra
Acestor
inimi seci și strâmbe.
Și
tu să-nduri toată durerea
Pe
care lumea n-o mai simte.
Să
plângi tu plânsul tuturora…
Din
zbuciumul eternei lupte
Să
smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăți
din inima ta rupte…
S-aprinzi
în bolta vremii aștri
Din
zborul tristului tău gând…
Văpaie!
...Ce-o să-i pese lumii
Că
tu te mistui luminând?
A.
Vlahuță
LUCEAFĂR
ETERN
Auziți
foșnete-n codru, melodiile eterne
Ale
codrului ce-n taină un altar duios așterne?
Auziți
clipotul dulce al izvoarelor ce murmur,
Pe
când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?
Da,
simți codru cum învie, văile-s de cânturi pline,
Zarea-i
înmuiată-n farmec și în zboruri de albine,
Râuri
și izvoare picur, creând marea simfonie,
Pregătind
divina scenă pentru astrul ce învie!
Dintre
neguri argintoase Luceafărul se desprinde,
Ca
o Mare peste codrii, el lumina și-o întinde;
De
se plec codrii Moldovei, pare umbra lui Stefan,
Dar
e domnul Poeziei, cântând versuri de alean!
O,
priviți cum pe o rază se coboară spre izvor,
Roșu
și etern Luceafăr, Eminescu-n chip de dor,
Coamele-i
pe umeri scapăr, se desfir să-l învelească
Pe
când geniu-i se coboară în izvor să se privească!
Vuiet
lung purtat pe măguri duc ecourilor vești,
Trezind
munții ce-mpresoară un sătuc la Ipotești,
Apoi
spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan
Ce
domnește-n Duh pe Crișuri și în sângele- Ardelean!
Marea
valurile-și umflă reflectând oglinzi albastre,
Zugrăvea
blândul Luceafăr, geniu poeziei noastre;
Pe
al Crișului mal verde cerul pune-un monument,
Putna-n
clopotul de-aramă îl vestește-ntr-un moment,
Iar
Suceava se trezește l-a ecoului chemare
Presimțind
mărimea clipei ce străfulgera prin zare,
Luna
după brazi și-arata chipu-i drag ca de Fecioară,
Stelele
se-nșiră iarăși ca în vremi de-odinioară!
Văile-și
revarsă ceața și-o întind peste câmpie,
Pregătind-o
pentru geniu, covor de argintărie!
Coborând
se-ndreaptă molcom spre știutul izvor tainic,
Îmbrăcat
așa în raze pare-al lumii rege falnic!
În
sfârșit, Codrul șoptește cu-a lui veșnică mărire:
”Ramuri
dragi, izvoare, păsări, intonați cântăruri dulci,
Căci
altar de rugă este tot cuprinsul astei lunci”.
În
unire Codrul prinde versul românesc să-l spuie!
Iar
Luceafărul pornește al său veșnic drum să-l suie!
~*~
Ioan
Miclău-Gepianu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu