Mircea Dorin Istrate - Vis ferice de codană

 

Vis ferice de codană

Motto

Din cerul țintuit cu mii de astre

Se cern în noapte stele căzătoare,

În locul lor urc visurile noastre

Cărăruind prin lumi fără hotare..

 

 

~*~

 

Pe cerul nopţi-n val trec lin,

Scânteietoare stele,

Dintr-un adânc grăbite vin,

Şi-n altul merg să-mi steie.

 

Se tot rotesc prin infinit

De timpuri ne-ntrerupte,

Umplând cel gol nemărginit

Şi hăurile-abrupte.

 

Nouă ne par că vieţuiesc

Acol’ din totdeauna,

Dar ele-n timpul lor ceresc

Se nasc şi mor într-una.

 

Dar până asta noi s-o ştim,

El, neamul, ni se gată,

Aşa că cerul ce-l privim

Acu-i, ce-a fost odată,

 

Poate în cela început

Când a irupt văpaie,

Și în rotiri neîntrecut,

A curs prin cer pâraie.

 

Acum e altu-n cela loc

Nu cel ce-n cer se coace,

Noi n-om avea acel noroc

Să știm cum se preface.

 

Mai poate peste mii de ani

Lumini de-acol’să vină,

Ne-arate chip de bolovani,

Și globuri reci de tină.

 

Da-n orice loc din infinit

Viața-mi încolțește,

Sortitul facă-și împlinit

Încet, nu se grăbește.

*

Pe pat de flori a înoptat

O tânără codană,

Priveşte cerul înstelat

Cercându-i a lui taină.

 

Ceva o-atrage-n spre ceresc,

Spre bolta înstelată,

Spre cei luceferi ce lucesc

În ochii ei de fată.

 

Şi-un gând îmi suie spre înalt,

Spre adâncimi celeste,

Simţind de-acolo ceva drag

Ce parcă mi-o vestește,

 

Că-n cele large profunzimi

Un ochi mi-o cercetează

Şi din celeste înălţimi

Cu drag o priveghează.

 

Că dar de unde-i cel fior

Ce-n trupu-i i se-ntinde?

Şi-n suflet ea îmi simte-un dor

Ce toată mi-o cuprinde.

**

De undeva, din nesfârşit,

De pe-o departe astră,

Un chip nepământean ivit

Privea spre lumea noastră.

 

Şi ce pe-aicea îmi văzu

Sub luna lucitoare,

Pentr-o clipită-i se păru

Că parcă-i arătare.

 

Ceva ce ştie al său gând

Din vremii de mult uitate,

Ca umbra unei frunze-n vânt,

Ca spus-a unei şoapte.

 

Ce chip frumos, nemaivăzut,

Ce tremurat de pleoape,

Ce trup născut-a cela lut

Cu unduiri de ape,

 

Ce ochi ca perla de mărgean,

Ce buze doritoare,

Ce păr ca-ngălbenitul lan

În veri dogoritoare.

 

Nici când văzu pe-acol’ pe sus

Minune mai frumoasă,

De-aceia-ar vrea, un rob supus

Să-i fie, dacă-l lasă.

 

Cu cerul face legământ

Că de nimic nu-i pasă

Şi că-mi coboară pe pământ

Că vrea să mi-o peţească.

***

Dintr-un afund de infinit,

El săgetând lumina,

Străbate timpu-ntr-un clipit,

Spre sfera cea de tină.

 

Și în scurtime de clipiri

Străbate nesfârșituri,

Înlănțuind fără opriri,

Lungimi de infinituri.

 

Iar când ajunge la iatac

În fața ei se-nclină,

Ea-mbujorată ca un mac

E toată o lumină.

***

-Venit-am la chemarea ta

Codană-mbietoare,

Să-mi leapăd nemurirea mea

La schib pe-o sărutare,

 

Și-aici în globul pământesc

Să-mi fac a mea menire,

Las necuprinsul din ceresc,

Pe-o boabă de iubire.

 

Din lumi ce înroiesc lumini

Eu mor spre-a mă renaşte,

Mă-mpărăţesc cununi de spini

Şi mă jertfesc de Paşte.

 

Să pot gusta dureri şi dor,

Fiorul din iubire,

A trebuit întâi să mor,

Ca să renasc, simţire.

 

Acum, mă-nfăţişez ca-l tău,

Un păcătos, oricare,

Un coborât din cer în hău

Să fiu un oarecare.

 

Că tu-mi vei fi durerea mea,

Fiinţă trecătoare,

Când cupa buzelor ţi-oi bea

Să-mi fie sărbătoare.

 

Tu mă cuprinde-nbrăţişări,

La pieptul tău mă strânge,

Şi-aşa mă ’nalţă în visări

Când sufletu-mi va plânge.

 

Te-oi duce-n ceruri de mărgean

Pludind în unduire,

Avea-voi chip de pământean

De la a ta iubire.

 

Mi-i picura cu cel divin

Să nu mai am scăpare,

Să te doresc şi să revin

Mereu la-ta chemare.

 

Vom trece hăuri de lumini,

Genuni ce-s născătore

Şi în cântări de heruvimi

Prin lumi îmbătătoare,

 

Te duc la cap de infinit,

De timp şi loc, de unde,

Nici gândul încă n-a dorit

Mai jos să se afunde.

 

Vei şti ce n-a ştiut nicicând

Vre-o biată muritoare,

Vei fi visarea unui gând,

Vecie curgătoare.

 

Mai mult nici eu nu pot de-mi ceri

Să fac cu-a mea putere,

Pe tine doar în primăveri

Te-oi ţine cât mi-i cere.

 

Voi fi un sclav de pământean

Și din ce-ai fost odată,

Vei fi regina unui neam

Ce n-a ai fost vre-odată.

****

Ea, îmbătată de lumini

Nimic nu are-a spune,

Dar gândul şi a ei priviri

Sunt către astă lume.

 

Acolo nu-i ce vrut-a ea

Şi-a sale vii dorinţe,

Nu-i zbatere ce i-ar plăcea

Ca plată biruinţei.

 

Nu-s crânguri verzi ca pe la noi,

Nici limpezi, reci, izvoare,

Nu-s fluturi jucăuşi în roi,

Nici păsări cântătoare.

 

Acele lumi văzute-n somn,

Sunt reci în toate cele,

De-aceea el n-o fi cel domn

Stăpân al vieţii mele.

*

Şi el îmi simte că-i despart

Gândire, simţ şi timpuri

Şi lumi ce încă îi împart

Vecii de anotimpuri.

 

Aşa că-n sufletul lui blând

Îşi spune pentru sine

Că lumea lui şi-a ei, nicicând,

Nu s-or uni-n iubire.

***

-Când săturată de amor

Mă vei lăsa durerii,

Chiar de va fi nicicând să mor

Tot mă vei da uitării.

 

C-aşa eşti tu şi sunteţi toţi,

Fiinţe uitătoare,

Furaţi iubiri ca nişte hoţi

Şi-a voastre vieţi uşoare

 

Vi le topiţi în bucurii,

Şi-n clipe de-amăreală,

În schimbătoare, dulci iubiri,

Ce-s toate doar spoială.

 

De-aceea nu trăiţi vecii

Gustând dumnezeire,

Ci picuri scurte de trăiri

Mereu în rennoire.

 

Doi paşi îmi faceţi îndărăt

Şi unul înainte,

Mult prea departe-i până- hăt,

Iar voi nu ţineţi minte,

 

Că-n lumile de-acol’ de sus

De-am fi ca voi de-acuma,

De mult de tot am fi apus

De nu ne-aţi şti nici urma.

 

Că-mi sunteţi umbră la păcat

De el nedezlipiţi,

Nimicuri dulci, de mestecat

Atâta cât trăiţi.

 

N-aveţi în voi simţiri, dorinţi,

Voinţă urcătoare,

Putere de la-voştri sfinţi

Să faceţi o schimbare.

 

Rămaşi sunteţi o rece tină

La fel cum fost-aţi la-nceput,

Nu rază pură de lumină,

Nu foc divin cum s-a tot vrut.

 

Îmi staţi în cuibul vostru strâmt

Cu clipa ce vă trece,

Nicicând nu fi-ve-ţi chip de sfânt

Ci doar o umbră rece.

 

Vâ-mbăt prea des dulcegării,

Cuvinte-mbietoare,

Dulceţi de vis, copilării,

Şi-n urmă totul moare.

 

În lumea mea, cu dreptul meu

V-aş pustii-ntr-o clipă,

Noroc aveţi, că Dumnezeu

Vă ţine sub aripă.

 

Și ca o pânză fluturând

Pe-a cerului cărare,

El mi s-a dus tot așternând

În urma lui, uitare.

 

De-atuncea-i pironit pe cer

Răpus de-o amintire,

Jelind într-un ascuns ungher

Cea taină de iubire.

 

 Cu ea se-mbată uneori

În zi de sărbătoare,

Și-atunci trimite către noi

Mici stele căzătoare,

 

Aminte să ne-aducă el

C-a fost pe-aici odată,

Să-i dea Codanei un inel

Când a-ndrăgit-o toată.

***

                                            Cui faci codană ochii dulci

Dezmierdători de patimi,

Iar vrei pe vre-unul să-l apuci

Şi să mi-l laşi în lacrimi?

 

Iar însetată de amor

Stârnești în urmă-ți lacrimi

Înfiorând cu chin și dor,

Plăceri, dureri și patimi?.

 

Nu mi te saturi, nu-i de-ajuns

Cât suflete rănit-ai?

Şi câtă jale ai adus,

Cât rău mai rânduit-ai?

 

-E timpul meu şi-n acest loc

În toate mi-a mers bine,

Trăiesc sub umbră de noroc,

Încearcă-te cu mine!

 

Aicea fac a mele legi

Cât stiu că sunt frumoasă,

Tu n-ai să poţi să le dezlegi

Că eşti la mine-acasă.

 

În lumea ta îmi eşti un zeu,

Aici, un oarecare,

La noi e banu-i Dumnezeu

Slăvit de fiecare.

 

Aici trăiesc, şi-acum sunt stea

În clipa-mi trecătoare,

Şi până când voi fi ca ea

M-oi măreţii sub soare.

 

Aicea-i dulcele păcat

Ce nu-l vei ştii vre-odată,

Aicea toate-s de gustat

Cât eşti frumoasă fată.

 

Decât nimic în lumea ta

Cea bună şi curată,

Mai bine fi-voi cineva

În lumea-mi deochiată.

 

Că lumile de-acol’ de sus

Au stele căzătoare,

Aici visăm cu gândul dus

Ce-i dincolo de soare.

***

Nu jinduiţi nebuni frumoşi

La lumea toată vrută,

Săraci mai bine, dar voioşi

Că viaţa voastă-i, scurtă.

 

Lăsați Luceferii din cer

Să lumineze-n noapte,

Voi, doritorii de mister

Chemați iubiri în șoapte,

 

Trăindu-mi clipe de iubiri

Ca arsa lumânare,

Uitați nevoi, nenorociri

Și-n bob de lăcrimare,

 

Îmi puneți doar păreri de rău

Că viața nu-i mai lungă

Să-mi țină pân’ la cap de hău,

Vecii să nu ne-ajungă.

***

Suntem copii cu nenoroc,

Cu viață mult scurtată,

Iubirii-i facem iute loc

Când o-ntâlnim vre-odată.

 

Păcatului suntem dedați,

Sorbind a lui plăcere,

Mereu cu dor înveșmântați,

Gustăm amar și miere.

 

Cu ochii noștri visători

Privim la cer în noapte

Și auzim adeseori

Cum îndulcite șoapte

 

Ne cheamă-mbietor mereu

Spre lumi ce-s tăinuite,

Acol’ să fim, precum un zeu

Pe-ntinderi nesfârșite.

 

Noi, cu iuțeala ăstui gând

Ne-om duce într-o clipă,

Spre lumi de piatră ce gemând

Pier și renasc în pripă.

 

Dar ele nu vor fi nicicând

Cum noi am vrea să fie,

Gură de rai împreunând.

Vecie cu vecie.

 

Aici ni-i locul de-nceput

Și însfințita tină,

Din care Domnul ne-a făcut,

Curați și fără vină.

 

Ne-a pus în raiul pământesc,

Ce-avut în el de toate,

Noi am tânjit spre cel ceresc

Și încă mai departe.

 

De-atunci visăm mereu în gând

Că de acol’ vom merge,

L-om întâlni pe Domnul sfânt

Ce peste lumi e rege,

 

Și vom vedea cel rai ceresc

Cu-Adamul de-nceputuri,

Pe cei plecați din pământesc,

Ce-s pulberi de trecuturi.

 

Iar fetele în visul lor

Tânjesc spre lumi de vis,

De-acol le vină cel cu dor

Le ducă-n paradis.

***

Din timpul vechi ce mi-e uitat,

N-ați învățat voi oare,

C-aici e raiul căutat

Nu sus în cea vâltoare.

 

Numai că voi tot rând la rând

V-ați înfrățit cu ura,

Și mii păcate-aveți  în gând,

De-mi întinați Scriptura.

 

Așa din raiul cel primit

Făcut-a-ți iad, genune,

Că-n traiul vost’ nenorocit

N-ați pus înțelepciune.

 

De-aceea alt tărâm ați vrea

Al vost’ prin cer să fie,

Și fiecare dintr-o stea

Să-și fac-o-mpărăție.

 

Iar tu codană, bine-ai zis

Și ai ales cuminte,

Pământu-n locul unui vis,

Dar ține bine minte,

 

Că frumusețea de acum

E veșnic trecătoare,

Iar tu ca mâine, cum-necum,

Vei fi o oarecare.

 

Acu-ți trăiești viață de vis,

Pe brațe legănată,

Da-n legea firii îmi stă scris

Că te-i sfârși odată.

 

Și-atunci, în nopți privind la cer

Cu ochi-n lăcrimare,

Tu vei căta prin cel eter

Un chip făcut uitare.

 

Și-l vei ruga-n cuvinte dulci

Mai înc-odat să vie,

Ca-n cerul său să mi te duci

Să mi te faci vecie.

 

Iar tu, cel domn prin cel ceresc

 Lucefere de seară,

Îmi uită dar de pământesc

Și-mi urcă-n ceruri iară.

 

Unde vei fi cum ai mai fost

Pe tot ce te-nconjoară,

Stăpân ce-acol’ avea-vei rost

Pe lumi ce n-or să piară.

 

Nu mai cerca cum tu îmi vrei

Iubiri de-o lungă vară,

Punându-i stele drept cercei

La incă vre-o codană.

 

Mi-o lasă dar în lumea ei

Plăcerii de o clipă

Să facă cum vrea dumneaiei

Păcatului risipă.

 

Măcar avea-va amintiri

La vremuri întomnate,

Când doar cu ele în trăiri,

În nopți ce-s lăcrimate,

 

Va soarbe iar divinul gust

Al vremii de iubire,

Ce-a fost cândva un dulce must

Ce n-are-asemuire.

 

 

***

Nu mai coboră din ceresc

Lucesfărul de seară,

Să-ncerce fete din lumesc

În seri lungite-n vară.

 

 E dus în ceruri ’nalte-n sus

Aflate în rotire,

Dar încă-mi e cu gândul dus

La dulcea lui iubire.

 

De-aceea el spre înserat

E primul ce răsare,

Să știm cu toți că n-a uitat

Iubirea care-l doare.

 

Și-așa mereu spre dimineți

Adoarme în visare,

Stingându-se apoi încet

Ca sfânta lumânare.

 

***

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Zburătorul

 

Zburător trecând prin ceruri cu aripile-ți de vis

Prin Lactee Căi de stele din cuprinsul necuprins,

Tu nu vezi că-n pământescul, rece glob de neagră tină

O codană stă în noapte visătoare și suspină?

 

Doamne cum o stoarce dorul și cum inima îi bate

Când pe perini pune capul și cea geană i se zbate,

Că ceva din ’nalte sfere ca o umbră se întinde

Și-n molatică căldură, trupul gingaș mi-l cuprinde.

 

Tu ești oare ceea umbră, cea sințire arzătoare

Ce îmi tulbură copila și mi-o face visătoare?

Ia mai lasă-mi-o în pace c-ai mai fost pe-aici odată

Să furi inima-n văpaie, la o altă crudă fată.

 

N-ai tu lumea la picioare și-apoi cerurile toate,

Nesfârșite lumi de-asupra ce scânteie viu în noapte?

N-ai tu timp pentru iubire, Nesfârșitul, cum ți-l vrei?

Lasă-mi fata asta-n pace, să-i mai treacă două veri.

 

Lasă-mi să-și găsească partea printre ceilalți muritori,

Că și-așa vor fi pe-aice încă roi de doritori

Să mi-o ducă la altare și s-o facă a lor soață

Fericittă și iubită, pentru-ntreaga astă viață.

 

Tu ce-i dai? O nemurire într-o lume mare, rece,

Unde viața-i nesfârșită zi de zi la fel i-o trece?

Lasă-mi-o mai bine-aicea, în păcatul pământesc,

Fie soață iubitoare, nu în sterpul tău ceresc

*

Așadară, du-te numai prin a tale galaxii,

Lasă-mi fetele în pace când pe-aici o să mai vii,

Ia-ți cu tine Universul și îți fă din el plăcere,

Nouă, lasă-ne ce este și cum inima ne-o cere.

 

Tu, rămâi prin ’nalte ceruri ca sămânța unui vis

Cuibărit în inimi crude, ce se vor în paradis,

Și din licărul de-asupra când încerci câte-o copilă,

Tu gândește că pe-aicea-i, doar un glob de rece tină.

 

 

      ***

Mircea Dorin Istrate