Ovidiu M. Curea - Salvarea noastră sunt dușmanii

 

Salvarea noastră sunt dușmanii

Ing. Ovidiu M. Curea

09 Iunie 2024

 

Românii ca popor niciodată nu au fost agresivi, nu s-au dus peste nimeni să-i jefuiască, să-i cotropească, să-i subjuge. Și-au văzut de viața lor, de gospodăria lor și mai degrabă s-au dat în lături de la primejdii decât să le înfrunte, așteptând să treacă furtuna. Un popor blând și la locul lui, trăind mulțumit și comod în spațiul său geografic generos în resurse și condiții de viață. Comoditatea sa uneori ori l-a dus la o stare de exagerată îngăduință, exploatată nu o dată de dușmani care au mizat pe lipsa lor de reacție, întinzând coarda peste măsură și jucând țonțoroiul peste răbdarea lui. Ei bine, acestea au fost momentele când românii au ieșit din somnolență, s-au trezit, au pus mâna pe bâtă și au zis „dar până când?”, iar principiul III al mecanicii (acțiunea și reacțiunea) și-a avut ilustrația perfectă. Dacă românul nu a acționat niciodată cu violență, întotdeauna a reacționat însă pe măsură. Cu întârziere, dar cu aceeași forță de magnet cu polii inversați. Această forță de reacțiune întârziată a fost dublată de ambiția și de încrâncenarea dusă până la limitele ei extreme, pornită din orgoliul lor călcat în picioare: Mai bine mor cu ei de gât decât să-i las să mă calce.  Așa s-a întâmplat, de exemplu, la Mărăști, Mărășești și Oituz, când cu capitala ocupată de dușmani, când aliații dăduseră bir cu fugiții, când nu se mai zărea nici o speranță, mii de români au murit de gât cu invadatorii, dând peste cap orice teorie logică a războiului.

 

Întotdeauna după aceste momente de trezire români au avut parte de perioadele lor de renaștere, de conștientizare națională, de creștere în ochii lor și ai adversarilor. Dușmanii îi treziseră, dușmanii îi smulseseră și salvaseră din starea lor de comoditate și de păguboasă indulgență, îi făcuseră să reacționeze.

 

O mână de ajutor le dau astăzi românilor și cei care le contestă istoria, trecutul, originea. Cei care mint sfruntat și penibil, urmărind să se insinueze în mijlocul lor. Poate că sunt crezuți de semidocții de aiurea, dar reușesc cu siguranță să atragă atenția românilor, să îi avertizeze de veninul care se revarsă asupra lor, să îi trezească. Dacă înainte de '90, datorită relațiilor frățești proclamate cu insistență de la catedra partidului, românul trăia cu iluzia inexistenței ideilor revanșarde, astăzi, când vede steaguri străine atârnate la poarta lui, își ia seama și deschide ochii. Dușmanul îl trezește și de data aceasta, îl salvează de somnolență.

 

În vechime romanii se săturaseră să mai plătească tribut dacilor pentru a le păzi frontiera de pe Dunăre de invaziile barbare. Și atunci i-au cucerit, le-au luat aurul, grânele și mierea, dar au stârnit roiul de albine pe care l-au scos din stup, albine întărâtate care, până la urmă, au roit chiar la Roma cu împărații Maximin Tracul, Regalianus, Galerius (Leru-i Ler și n-ai ce-i face), Constantin cel Mare si Iustinian cel Mare, toți de origine traco-geto-dacă. Acțiune și reacțiune, principiul III al mecanicii. Și gândul mă duce la cei 4-5 milioane de români care au roit după '90.

 

Sigur, există pericolul ca principiul III al mecanicii să nu fie întotdeauna respectat în totalitate. Se poate întâmpla ca reacțiunea să fie mai mare decât acțiunea. Se poate, dar nu e vina celui sculat din somn de sperietură. Riscul și-l asumă acțiunea.

 

Dar de valurile de imigranți care invadează Europa, cine ne păzește? Cine a răspândit în lume imaginea monstruoasă a urmașilor lui Dracula care dacă te prind îți beau tot sângele de nu-ți mai lăsă  nici măcar pentru analize? Cine a băgat în ei frica de tiranul Ceaușescu și de succesorii lui ascunși pe de te miri unde și care ies noaptea pe furiș sub protecția nemuritoarei securități? Dar despre sărăcia lucie a românilor care bagă oamenii în pământ de foame și de sete și despre poziționarea lor invariabilă pe ultimul loc la toate capitolele contabilizate de Bruxelles cine vorbește sus și tare peste tot în lume? Cine? Dușmanii noștri. Ei ne păzesc de imigranți. Se zice că unul care voia să o ia prin Serbia, Ungaria și Austria ca să ajungă în Germania, după ce a trecut Dunărea și s-a trezit în România a început să plângă. Lasă, băiatu, nu te speria, lasă că nu te mâncăm, îți arătăm noi drumul. Du-te la Roma secolului nostru, du-te în toate Romele Europei că acolo e de tine.

 

Participasem de curând la un colocviu literar în care se punea problema zgâlțâirii din temelii a statuii lui Eminescu. Ce era de făcut se întrebau participanții. Nu e nimic de făcut. Și de această dată salvarea ne va veni tot de la dușmani. În ciuda denigrărilor, acuzațiilor, contestărilor venite din toate punctele cardinale și din chiar interiorul casei, Eminescu este astăzi mai viu în conștiința românilor cum n-a fost niciodată. De prea multă insistență pe poezia sa patriotică și socială, Eminescu ajunsese înainte de 90 să se cam banalizeze, să fie resimțit ca un dulce turnat prea mult și des pe gât. Tinerii se uitau mai degrabă la un Marin Sorescu, la un Nichita Stănescu, sau Jacques Prévert. Acum, când e scos din manuale, Eminescu s-a mutat cu totul în sufletele și în conștiințele românilor care citesc tot mai puțin, dar știu tot mai mult despre el și tot mai mult îl prețuiesc. De ce Eminescu e mai prezent azi în Basarabia decât în România? Pentru că în Basarabia a fost mai prigonit decât în Romania, a avut dușmani în vremea când în România începea să fie neglijat. Eminescu avea nevoie de mai mulți dușmani ca să fie salvat, să fie readus la dimensiunea sa gigantică și în Romania, iar acum îi are cu prisosință, așa cum îi merită pentru reînvierea lui biblică.

 

Românii au fost întotdeauna singuri pentru că au fost singulari. Singurul popor latin ortodox și nu catolic, singurul popor latin estic înfipt între popoarele slave. Cum au rezistat românii de-a lungul istoriei? Ca o piatră în drumul dușmanilor, dușmani care, în afară de faptul că i-au trezit din când în când, pentru a-i scoate din amorțeală, mai au și beneficul obicei (pentru noi) de a se ciondăni între ei, neînțelegându-se cum și unde să încadreze acest popor surprinzător, care când zici că-i terminat se scoală de jos învârtind ghioaga deasupra capului.