Mircea Dorin Istrate
10 episoade-n,10 zile-n,10 poezii
Eminescului
mărire
6
~*~
Doamne, cum aș vrea să fie
Oare ce-ar fi ca odată,
Într-o ziuă neuitată,
Tu, Mărite Eminesc
Să cobori din cel ceresc
În ținutul românesc,
La o sfântă sărbătoare
Cum de mult n-a fost sub soare?
Și din suflet să ne spui
,,DOINA,, ta cum alta nu-i,
Și-un ,,LUCEAFĂR,, nestemat
Din cel gându-ți preacurat,
Și-o ,,OARE,,-mbărbătată
Cum nu fost-a niciodată,
Și-ncă ,,CE-ȚI DORESC EU ȚIE
DULCEA NOASTRĂ ROMÂNIE,,
Ca din noi să faci bărbați
Luptători adevărați,
Care să putem da vamă
Țării ăstei, dragă mamă,
Jertfitori să fim în toate
Pentru sfânta LIBERTATE.
Și-apoi leac ne fii pe rană
Când visăm la cea codană
Ce ne-amobocit iubirea
Când pierdutu-ne-am cu firea,
Lângă șipotul ce-ngână
Când luatu-ne-am de mână
Într-o zi de primăvară,
Noi copii, fără prihană.
*
Dacă asta ne vei face,
Du-te dară-n sfântă pace
Din străvechiul pământesc
Pe întinsul tău ceresc,
Unde fii Luceafăr blând
Din înaltu-ți priveghind
Peste nația-ți română,
Peste stâna cea bătrână
Veșnicită-n cela deal
Din străbunul meu Ardeal.
***
La
steaua care-a răsărit
Drumuit-ai
Căi Lactee cu-a ta minte visătoare
Să
ne spui ce e pe-acolo, ce e dincolo de soare,
Cât
departe e de-aicea pân’ atingem altă stea,
Și
când dacă ne-om întoarce, pe-aici ce vom vedea?
Fericiți
noi vom pleca-vom pe cărări necunoscute
Fi-vom
învățații lumii, genii care ști-vor multe,
Dar
n-apoi mi s-or întoarce doar nepoți de strănepoții,
Ce
pe-aicea ce vedea-vor, nici gândi-vei tu că poți.
Lasă-mi
dară cei luceferi pironiți pe cerul nopții
Fiincă
ei nu-s cei de-acuma, ci mi-s chipul vag al morții,
Ce
s-au stins prin lumi nebune în mari hăuri de genuni
După
ce au fost o vreme lucitori prin alte lumi.
De-asta
zic, că de pleca-vom spre vre-o stea din depărtare,
Ea
de-acuma-i o himeră, ce s-a stins îl larga zare,
Iar
în locul ei mai alte îmi venit-au rând la rând,
Ce-or
lucii pe cerul nostru, nici nu știm cât de curând.
*
Hai
mai bine și-nfioară sufletele noastre sterpe,
Cu-ale
tale dulci cuvinte ce-s ca strunele de harpe,
Lasă
cerul facă-și rostul dup-asale aspre legi,
Chiar
așa cum tu ne spus-ai: Eși nebun de le-nțelegi!
***
Trăim
sub a ta umbră
Trăim
sub a ta umbră mărite Eminesc,
Tu
veghetorul nostru, de-acolo din ceresc
Unde ne
ești Luceafăr scânteietor în noapte,
Punând
în noi smeritul cuvânt de miere-n
șoapte.
Tu ești
acela care știut-ai să ghicești
Ce
taină-ascund în ele bătrânele povești,
Ce
ne-au făcut divină copilăria noastră,
În gând
mereu s-o ținem, ca lucitoare astră.
Și-apoi,
ca nimeni altul, frumoasa tinerețe
Cu
muguri de iubire ce ne dădeau binețe,
Tu
pusu-ai pe toată în dulcele fior,
De ea
în veci purure ne fie veșnic dor.
Iar pe
străbuni aminte i-ai pus în poezie,
De ei,
preajertfitorii, urmași-n veci să știe
C-au
fost în fala lumii în vremea cea bătrână,
Când
toți eram ca unul, ca pumnul strâns din mână.
Și-n
seri cu lună plină tu ne-ai plimbat prin stele,
Ne-nfioreze
taine din Căile Lactee,
Să știm
unde ni-i locul în cela nesfârșit,
Din ce
Genuni și Haos ne tragem și-am venit.
Apoi,
ne-ai dat Luceafăr, stăpân pe-o lume-ntreagă,
Să
vină-n huma noastră, să vrea o fată dragă,
Boboc
de fetișcană cu buze dulci și moi
Ce își
avea ursitut, de-aicea, dintre noi .
Ea,
tânăra codană, îl vrut-a pe Călin,
Cu
vorba lui mieroasă, amirosind melin,
În
schimb la Universul ce fostu-i-a promis
Cu tot
ce e în dânsul, un tainic, rece vis.
Săgalnic
paj cu plete, nebunul pus pe glume,
Ce mi-o
iubea cu sete, dar se ferea a-i spune,
A vrut
să fugă-n lume cu ea, nimeni să-i știe,
Le
piară-n urmă pașii, vecie de vecie.
Urechii
tale însuși, eu cred că ți-a șoptit
Din
ceruri Preamăritul, cuvântul rostuit
Să-l
pui în poezia-ți divină ce-nfioară
Smerelnicul
nost’ suflet, ca struna de vioară.
**
De tine
de-or rămâne doar câte înc-ai scris,
Pe când
din astă lume noi încă ne-om fi stins,
Cel
ce-o citi vre-odată acestea, mai cândva,
O ști că-n astă lume, noi fost-am ....cineva.
***
E greu
fără de tine aicea-n pământesc,
Dar
știm măcar că meriți să fii în Rai ceresc,
Te simt
în orice seară, că-mi spui tu, ,,Noapte Bună!!,,
C-atale
vise toate, pe pleoape să-mi apună.
În
schimb, eu ți-oi aprinde un muc de lumânare
În
tainiță de suflet, să-l am în lăcrimare
Pe
pleoapa-mi picurată cu pulbere de slele,
Știindu-te
acolo, că veșnicești cu ele.
***
Preasmerită plecăciune
motto
Când citesc cu drag de-acuma rodul gândurilor
tale,
Ce făcutu-le-ai în versuri șiruri de
mărgăritare,
Pleoapa mea îmi lăcrima-va pe a tale file
scrise,
Ce-s un cer cu mii de stele din afunduri
necuprinse.
Eu, mă plec cu-nchinăciune la nestăpânitu-ți
gând,
Drag poet cu plete dalbe și cu sufletu-ți cel
blând,
Preaștiind că Domnul însuși cu-a Lui mână ți-a
deschis,
Ale sale porți de aur să treci pragu-n Paradis,
Ca prin cele necuprinsuri ale Lui să cărărești,
Toate cele ce le scris-ai în poeme și povești.
Ia cu tine cel Luceafăr să străbateți infinituri
Ce cuprisu-le-i odată în eresuri și în mituri,
Să vezi lumi nebănuite din ‘nălțimile cerești
Când în nopți neadormite colindai cărări
lumești,
Să vă soarbă cea fântână de genuni nestăpânite,
Să v-arunce-n hăuri care-s, prinse-n lumi
nemărginite.
*
Și-n vecia unei clipe să vezi tot ce ai trăit
Când erai pe a ta tină, în lumescul nevoit,
Crângul, lunca și pădurea, lacu-n unde tremurat,
Unde dulcea ta codană inima ți-a fulgerat
Și ți-a dat înfiorarea unei clipe neuitate,
Ce în ea cuprins-ai încă, ale tale doruri toate.
**
Când o fi să mi te saturi de atâta hoinărit
Printre mii de Universuri din lărgitul infinit,
Obosit de toate celea, pe o rază îmi coboară,
Și îmi vino ca odată pe-nierbata-ți ulicioră,
Iar de-o fi pe înserate, urcă-n deal la sfânta
stână,
Sună-n bucium de acolo și pe toți tu ne adună,
Să ne spui unde-i mai bine, în cerescul
nesfârșit,
Ori aici, în pănântescul, cel cu toate dăruit.
***
Noi, ruga-l-om pe Măritul să te-nvie mai odată,
Să iei pana ta măiastră în visare înmuiată,
Și din Cronicile lumii puse-n rafturi prăfuite,
Din antice vechi Istorii și Ceasloave mucezite,
Din Homerice poeme, din a noatre Legi Bătrâne
Scrie-o carte adevărată, ce veciile mi-o-ngâne,
Afle lumea ce noi fost-am într-o vreme
de-altădată,
Ce acuma e pierdută, iar de mâine-o fi...uitată.
***
El, al nostru Eminesc
Ce-are-n el poetul nostru de atât îl preamărim?
Harul, vorba-i unsă-n miere, adevărul care-l
știm?
Și pe care el, măritul, veșnicitu-l-a-ntr-un
vers,
Ca tărie pună-n brațe și la inimi, deie-i ghes,
Iar la gând cea libertate, la iubire-nfiorare,
La cel dor de neam și țară, plâns la soarta
care-o are,
La cei hoți, la cele Iude, la-nmulțiți trădători
Un blestem mai rău ca toate, de-l rostești îți
dă fiori,
De-asta el, din toți ce încă rostuiesc o poezie,
E de-asupra lor cu visul, cu-țelesul ce-o să fie
De
pătrundem cele taine din cerescul necuprins,
Ce acum de-abia le naștem în căușul unui vis,
De cum încă soarta lumii e în mîini Dumnezeiești
Ce-s înscrise-n legi și taine, ne-nțelese,
nefirești,
Și la urmă, peste toate, pus de Domnul nostru
sfânt
Veghetor va fila toate, câte-n lumea noastră
sunt.
**
Ei, venitu-mi-a de-acuma timpul cela, dragii
mei,
Când, din cer o să coboare strămoșești noștri
zei,
Moși bătrâni cu IO în frunte, să se plimbe pân’
la cină
Printre oameni de-acuma, din a Maicii cea
Grădină,
Așteptați e EMINESCU, ce cu ei să îmi închine,
Și-apoi până-n miez de noapte, când pe gene
somnul vine,
Să mi-i farmece cu spus-ai rostitoare de
povești,
Poezii înălțătoare, cu parfum, dumnezeești,
Să îmi știe toți ca unul, că al nostru Eminesc,
E poetul care-ncântă, nesfârșitul cel ceresc.
***
Cufărul lui Eminescu
Expus astăzi ,pentru prima data
în incinta Cetății Medievale, din Târgu Mureș
A Luceafăr îmi iroase cufărul lui Eminescu,
Ce-i bătut în loc de cuie, tot cu stele din cerescul
Ce l-au coperit în noapet cu visări fără de grai,
Când scria cu pana minții, poezii la porți de rai.
El, în cufăr îmi purtase, vise, doruri, osteneli,
Mari speranțe și iubire și iertări și poticneli,
Și cărările LA STEAUA ce să-l poarte-n Univers,
Ori cătând la mură coaptă LA MIJLOC DE CODRU DES,
Sau scriind cu dor în suflet RUGĂCIUNEA UNUI DAC,
Ori frumoasa FLOARE-ALBASTRĂ, printre florile de mac,
Sau atunci când vântul toamnei bat cu RAMURILE-N GEAM
Ori când pătimind în vise, se plângea, UN DOR MAI AM.
Gol e cufărul cel care l-a-nsoțit prin larga lume,
Adunând în el de toate necesare, rele, bune,
Eu, cu gândul meu de-acuma, doar visez, ca din-tâmplare
Să găsesc un alt Luceafăr, scris de mâna dumisale.
Mircea Dorin Istrate
***
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu