Mircea Dorin Istrate
10 episoade-n,10 zile-n,10 poezii
Eminescului
mărire
4
~*~
O clipă
doar gândind la tine
Într-un
rând de poezie, tu, mărite Eminesc,
Ale
noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,
Să
gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,
Să-nfiori
un suflet care, trecător e pe pământ.
Ale
tale fost-au toate în a ta copilărie:
Cea
pădure arămită, frunza galbenă din vie,
Șipotul
cu apa-i rece, crângul cela înflorat
Și
poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.
Tu
ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput
Când
strămoșii noști jertfelnici erau vetrei noastre scut,
Când
iubirea de moșie era viața dată vamă,
Când
sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.
Toate
tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers
Ce
cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,
Bolta
noapți înstelate cu luceferii în roi
Și
iubirea unei fete, pământene ca și noi.
Nimeni
n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,
Cât
divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,
Ce-i
genunea care naște universul din nimic,
Și cum
el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.
*
Har
ți-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc
Să fii
steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,
Să ne
pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,
Și din
ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.
Noi,
întinători în toate, într-o rugă lăcrimată
La
Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,
Să
rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,
Câtă
viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.
***
Tu,
mare domn al Limbii Românești
Tu MARE
DOMN al Limbii Româneşti
Ce-n
noi ai pus fior şi nostalgie,
Cu-n
vers ne-ai dus prin lumile cereşti
De la
izvorul lor, spre veşnicie.
Să ştim
că pe acol’, prin nesfârşituri
Sunt
alte legi ce-s greu de înţeles,
Pe care
noi le-am întrupat în mituri
Ce
minţii noastre dau adesea ghes.
Tu
ne-ai întors trăirea în pruncie
Să mai
simţim cum fost-am la-nceput,
Să ştim
că-n puritate-a fost să fie
Curatul
vieţii-n care-am încăput.
Apoi ca
taină, tu ne-ai dat iubirea
Să
ne-nfioare simţul omenesc,
Divinul
să ne-mbete fericirea
Şi să
ne-nalţe sufletu-n ceresc.
Şi
ne-ai purtat prin crânguri şi pădure
Să
ne-ndulcim simţirea cu senin,
Să ştim
că frumuseţea-n veci purure
Îmi stă
şi-n firul ierbii, de-l privim.
De
suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea
Purtându-ne
în lupte cu-a mei Buni,
Ca-n
mari Columne să ne spunem vrerea
Cum au
făcut vitejii mei, străbuni.
În vers
ţi-ai pus din suflet lăcrimare
Să-i picuri
pe acei ce pătimesc,
Să mi-i
înalţi pe rând, pe fiecare,
Din
păcătoasa tină, spre ceresc.
*
Tu MARE
DOMN al Limbii Româneşti
În
suflet te vom face veşnicie,
Că tu
de-apururi, Eminesc ce-mi eşti
Vei fi
în viaţa mea, jertfelnicie.
***
Veghetorii
Cu Vieru, stă alături bunul nostru
Eminesc
Și-amândoi, unul la altul, versurile
își citesc,
Cum le vin din a lor suflet, ori din
inimă și gând,
’Nălțătoare-nfiorate, curgătoare,
rând la rând.
Ele cântă neamul, țara și piciorul
ăst de plai,
Tot ce pus-aicea Domnul fie gura cea
de rai
A cuibarului în care lumea noastră
a-ncăput,
Din a negurelor vreme și din timpul
de-nceput.
Versul lor e miere-lapte, e sămânță
de divin,
Șoaptă parcă pus-a Domnul în
cuvântul lor sublim
Să-nfiore-a noastre simțuri, să ne urce
în visare,
Ca citindu-le să ardem, ca o sfântă
lumânare.
Doamne, ține-i lângă tine candele
mereu arzânde
Să vegheze-n veșnicie sufletele
noastre blânde,
Să ne-nflăcăre iubirea și curaj ne
de-a mereu
Când ajungem, ca acuma, să ne fie
drumul greu.
Să ne spună cine fost-am ca să
pună-n noi putere,
Să răzbim prin aste timpuri, să ne
facem sfânta vrere,
Și uniți să ținem neamul, țara mai
presus de toate
Că-n nevolnicele timpuri doar așa
pe-aici se poate.
Să fim iar ce-am fost odată, fala
lumi-n vrednicie,
Nu stăpâni mereu vremelnici
peste-ntinsa cea moșie
Ce din tată-n fiu lăsată-i ca avere
moștenită,
Nouă fie-ne de-a pururi, chiar de
Domnul sorocită.
Și să fim, ca și odată, buni cu
ceilalți, iertători,
Nu mereu din veac în veacuri, cap
plecat și răbdători,
Să ne știe-mprejurimea că aici
suntem stăpâni
Și că locul ăsta nu e, sat pustiu și
fără câini.
De-asta ține-mi-i Mărite pe cei doi
împreunați,
Veghetori de neam și țară și
de-apururea buni frați,
Că de ei îmi e nevoie în aceste
timpuri grele,
Când suntem iar la strâmtoare,
păcătoși cu multe rele.
***
Mulțumire
Cum de
oare încăput-au în scurtimea unui vers
Câte
taine tu cuprins-ai din adânc de univers,
Câte
doruri, cât simțire, cât nălțare spre ceresc,
Pusu-ți-ai
în al tău suflet, nemurite Eminesc.
Tu le
știi ca nimeni altul, fiindcă toate le-ai simțit
Și-n
căușul minții tale, puse-n slove, rânduit,
Ni
le-ai dat să ne-nfioare vremi ce fi-vor nemurire,
Iar în
ele Domnul pus-a, boabă de dumnezeire.
Gândul
tău a fost n-aintea câtor multe n-am știut,
Simțul
tău a fost simțirea lumi-n care-am încăput,
Că tu
har primit-ai încă din înaltul ăst ceresc,
Să-nfiori
cu a ta slovă, păcătosul omenesc.
Tu ai
ars făclie vie, în scurtimea vieții tale
Să
ne-arăți cum doar iubirea e a lumii veșnic cale,
Și că-n
cerurile vaste sunt minuni dumnezeiești,
Iar
aici, prin tina noastră, păcătoase firi lumești.
Pentru
Sine, Iertătorul, te-a luat să-i fii o liră,
Să-i
încânți a Sale gânduri privegheați de o feștilă,
Să-i
fii iară Zburătorul coborând din înălțimi,
Să-nfioare-n
nopți de taină‚ preacuratele iubiri.
*
Mintea
mea n-are cuvinte ca în gând să-ți mulțumescă
Pentru
toate cât făcut-ai în trăire-ți cea lumească,
Așa-dară,
te voi pune într-un bob de lăcrimare
Când
citind a tale versuri, tu mă urcă în visare.
***
Judecată
Pe
Eminescu-n lanţuri de robie
L-au
dus să-i facă aspră judecată,
Ca
numele să-i facă pomenire
La
viaţa ce-au găşit-o vinovată.
C-a
instigat să ţinem la moşie
Că-n ea
ni rădăcina sănătoasă,
De-acol
veni-va încă bărbăţie
De la
străbunii cei căzuţi sub coasă.
Că
ne-andemnat ne fie dor de ţară
De
multe pustiite, dar întreagă,
În
jalea doinei s-o cântăm în vară
Şi mult
ne fie încă nouă dragă.
Apoi că
ne-a purtat prin ceruri’nalte
Ca să
gustăm din fructul nemuririi,
Să ştim
şi alte taine numărate
Ca
să-nţelegem jocul nepieirii.
Că a
furat săruturi şi iubire,
Şi-arama
la pădurea de stejar,
Să-mi
facă poeziei dăinuire
Topindu-le
pe toate-n dor şi jar.
Că
fost-a vrăjitor şi că-n magie
Copil
nevinovat mi s-antrupat,
Preumblător
prin câmpuri c-an pruncie
De
nimenea acolo tulburat.
Iar
jurii nemiloşi i-au dat sentinţă
Ulei
să-mi fie-n candela visării,
Să ardă
ne-ncetat în cea fiinţă
Pâ-n
s-o topii în moartea învierii
***
Iubindu-te-ndrăgindu-te
Tu
steaua mărilor,
Luceafăru-nserărilor,
Lumina
veacurilor
Care-au
trecut,
Făne-nceput
Citindu-ți
gândurile,
Iubindu-ți
cânturile,
Simțindu-ți
dorurile
Ce
le-ai avut
Și
ți-au trecut,
Înfiorându-te,
Smerindu-te,
Căindu-te,
Că n-ai
putut
Să fi
avut,
Toate
pământurile,
Cu
toate cerurile,
Și
toate mările
Să le
păzești,
Să
le-mblânzești,
Să
le-ndulcești,
Cu
dragostea ta.
Seca-vor
mările,
S-or
stinge zorile,
Veni-vor
uitările
Peste
pământ.
Da-n al
nost’ gând,
Mereu
tu stând
Ne
fi-vei sfânt,
De
închinat,
De
lăudat,
De
neuitat
Vecii
la rând.
***
Reîntorsul
Motto
Din
teiul neuitării înflorit
Înmiresmată
ploaie mi se cerne,
Să
plângem cel Luceafăr nemurit
Plecat
în amitire, prea devreme.
Rătăcitor
prin Căile Lactee
Spre
stele ce se văd ori au apus,
O clipă
s-a oprit din drum să-mi steie
De
vorbă cu Măritul, colo sus.
Să-i
spuie câte multe îl apasă,
Şi ce
bolnavă-i lumea părăsită,
Ce dor
i-o fi de-acum de sfânta-i casă,
De cel
izvor, de iarba înverzită,
De fata
ce i-a dat o sărutare
Făcându-i
fericirea înmiită,
De
marea necuprinsă-n legănare,
De
lacul din pădurea adormită,
De
viaţa lui trăită în durere,
De cei
străbuni din mituri care-l cheamă,
De
Doina noastră veche, unsă-n miere,
De
luncile-n florite fără seamă.
Măritul
îl ascultă, şi îl doare
Că mi
l-a pus devreme-n veşnicie,
Porunci
a dat, din ceruri să coboare
Şi-n
noi sălaş să-şi cate, vremi o mie.
***
Hoț de
vise
Pe lângă
plopii fără soţ
Trecut-a
Eminescu ieri
Şi pe
furiş, dibaciul hoţ
S-a dus
să fure primăveri
Şi-o
floare-albastră din grădină
Şi-arama
codrilor de fag
Şi un
Luceafăr de lumină
Şi-o
fată ce-l aşteaptă-n prag
Şi-un
vers din doina întristată
Şi o crăiasă
din poveşti
Atât de
fragedă luată
De
Cupidon, cel îndrăzneţ.
Şi
viaţa sa, cea scurtă clipă
Şi
doruri ce s-au risipit
Şi mari
iubiri trăite-n pripă
Într-o
clepsidră de argint.
Şi anii
săi de fericire
Şi
timpu-acela necuprins
Şi un
crâmpei de nemurire
Şi-un
colţ de rai, trăit în vis.
Şi un
sărut cât o vecie
Şi-o
lacrimă de dulce rouă
Şi-o
clipă-amară de iubire
Trăită-n
doi, sub lună nouă.
Cu
toate astea ce-a furat
S-a dus
purtat de dor în vânt,
Mi le-a
topit în gând curat
Şi le-a
turnat într-un cuvânt.
Tu,
Eminescu, hoţ pribeag,
Mai
vin’ la noapte de mă fură,
Te-oi
aştepta cu dor şi drag
S-aud
un vers din a ta gură.
Voi
spune la vecinii mei
Că stai
ascuns în amintire
Şi
parfumat cu flori de tei
Te-ai
dus pe valuri de iubire.
***
Eminescu
e cu noi
După
sfințirea bustului Eminescului
de la
Mănăstirea din orașul Sărmaș
Jud.Mureș
Acum,
că suntem singuri, veniți puțin aproape
Ca să
vă spun că-n voie am petrecut în noapte
La
sfânta mănăstire cu toții împreună
Și
cântece cânta-am ținându-ne de mână.
Și
îmbiat de gazde, așa cum e firesc,
La masa
noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc
A
cobort din soclu de ziua dumnealui
Lăsându-și
cea scurteică-n chilie, într-un cui.
Și cu-n
pahar în față, din vinul bun, popesc,
Am
povestit de toate ce încă-s în lumesc.
Apoi,
când cel luceafăr a scânteiat în noapte,
Când
vinul ne făcut-a ca să vorbim în șoapte,
El
dusu-s-a-n rotire spre lumile de vis,
Luceafăr
să se-aprindă, pe cer de necuprins
***
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu