Câteva
cuvinte despre Alexandrina Cernov și despre Bucovina ei natală
Prof.
univ. dr. Viorica Moisuc
09
Iunie 2024
Războiul ruso-ucrainean a atins grav și Bucovina
noastră care n-are nimic de a face cu ceea ce își impută unii de la alții cei
doi beligeranți și acoliții lor. Ea este pământ străin și pentru ruși și pentru
ucraineni, cu o istorie comună doar cu vechea Moldovă românească. Vândută de
Otomani Austriei, cu asentimentul Rusiei, în 1774-1775, pe aur, pietre
prețioase, oglinzi venețiene și alte bunuri de preț, prin crime săvârșite de
cei trei competitori (decapitarea voievodului Moldovei Grigore Ghica - care a
luptat împotriva acestor tranzacții), această parte de Miază-Noapte a Moldovei
botezată de Maria Tereza - Bucovina -, a revenit cu greu la Patria -mamă în
noiembrie 1918, împotriva politicii de forță și dictat a Austriei muribunde, a
Rusiei bolșevice imperialiste dar și a unui pseudo-stat ucrainean cu pretenții
nationalist-șovine imperiale, toate trei disputându-și acest teritoriu
românesc.
După doar 22 de ani, Stalin a cerut-o drept
„despăgubire” pentru așa zisa `exploatare” de către români a Basarabiei
(jumătatea dintre Prut și Nistru a Moldovei istorice cedată de Otomani Rusiei țariste în 1812 și
reunite cu Țara la 27 martie 1918).
Armata Roșie a ocupat mai mult decât era prevăzut în înțelgerea
Hitler-Stalin din 23 august 1939.
Românii din aceste două zone ale Moldovei revendicate
de U.R.S.S., au fugit din fața cotropitorilor în condiții de coșmar, căutând
refugiu în Țară. Familia Alexandrinei,
ca atâtea altele din Bucovina și Basarabia,
a încuiat casa și, așa cum se găseau, fără bani, fără bagaje, s-au
grăbit spre gară să prindă un tren spre
frontieră.
Alexandrina povestea că a urmat și ea exemplul
părinților, a plecat spre frontieră cu cheia casei în buzunar, fără bagaje,
fără nimic, dar cu băiatul ei. A trecut
cu greu frontiera ucraineană. La Suceava, unde a ajuns, a tras la Mănăstirea
Putna, ocrotitorea din totdeauna a românilor bucovineni. Cu mari eforturi a
reușit să-i adune și pe ceilalți membri
ai familiei ei la Suceava. A trecut prin multe, foarte multe încercări, pericole
grave au amenințat-o în toată această vreme. Ducea, cu mult curaj , vechi și
grele suferințe, netratate în condițiile războiului, agravate până la ultima
limită. Totuși, preocuparea sa prioritară era editarea revistei cu istorie
îndelungată, „Glasul Bucovinei”, a altor lucrări începute sau proiectate la
Cernăuți dar a căror publicare depindea de bani ce nu-i putea procura. Nădejdea
era la Mănăstirea Putna care
înțelegea prioritatea publicării acestor
lucrări despre Bucovina, mai ales în
condițiile în care manualele școlare escamotează adevărul istoric, ascund
părțile cele mai grave din istoria românilor aflați și azi sub stăpânire
străină. Câți români știu, de exemplu, ce a fost la „Fântâna Albă” ?
Alexandrina Cernov . împreună cu soțul ei, Ilie
Luceac, (cu lucrări valoroase în istoricul luptei de afirmare națională a
bucovinenilor sub dominația austriacă), împreună cu colaboratorii lor, au
investigat problema masacrului de la
Fântâna Albă sâvârșit de Armata Roșie când mii de români care voiau să treacă
granița în Țară, au fost uciși și aruncați în gropi comune. Mănăstirea Putna a
publicat această carte-document, a ridicat un mare Portal la intrarea în curtea
Mănăstirii în comemorarea veșnică a victimelor teroarei bolșevice.
Poate am uitat eu, dar nu-mi aduc aminte ca vreo
instituție oarecare, vreun O.N.G., care se ocupă de atâtea treburi importante
în țara asta, vreo „Casă” mai mult sau mai puțin princiară, vreo academie de
știință sau altceva, să-și fi găsit timp să vorbeasă poporului român, cu glas
tare, despre tragedia românilor din Bucovina ocupată, din Basarabia ocupată,
din Ardealul ocupat! Cine știe, poate se va gândi cineva de pe la noi sau de
prin alte părți (tot avem o mica Românie în afara Țării) să inițieze ,pe bază
de documente ( nu să fabrice ) vreun
„Memorial” al tragediei neamului românesc de-a lungul vremurilor! Chiar dacă
l-ar transmite, pe unul dintre canalele TV , ce apar ca cupercile, chiar și la
ore foarte târzii din noapte!
Nu știu câte vagoane s-ar fi umplut cu miile de cărți
cărate cu spatele de Alexandrina pentru școlile și puținii studenți ai Universitătății din Cernăuți! Dacă
întrebai : „De ce ai avea nevoie să aduc la Cernăuți?”, răspunsul era,
invariabil : „Cărți, de literatură, istorie, geografie , adu tot ce
poți!”. Realitatea este că nu prea
puteai să aduci, pentru că controlul vamal era atent mai ales la cărți! Când am
avut câțiva ani pașaport diplomatic, am
dus cât am putut de multe cărți. Dar, totul era ca o picătură într-un ocean!
Totuși, Alexandrina înjghebase o frumoasă bibliotecă la sediul „Glasului
Bucovinei”. Știu că, datorită evenimentelor actuale, biblioteca a fost pusă la
adăpost, Până când?
Puțini știu cum trăiau și trăiesc (acum, poate, și mai
rău) românii noștri în Bucovina ocupată. Mai ales cei implicați trup și suflet
în lupta pentru drepturi și libertăți elementare. Am participat la diferite manifestări științifice ce au avut loc la Cernăuți organizate de Alexandrina Cernov și
colaboratorii ei din „Asociația Mihai Eminescu”, „Glasul Bucovinei” și altele;
am ținut o serie de lecții de istorie la Universitate, în cadrul micuței secții
de limbă și literatură română; am vizitat sate românești din jurul Cernăuților;
am fost de două ori la Cimitirul-muzeu (pentru noi) din Cernăuți unde
odihnesc cei mai de seamă oameni care
și-au înscris numele în Carta de Aur a Unirii
Bucovinei cu Țara . Cu ce să încep ?
Am adus din Țară lumânări, candele, flori, multe
pachete cu de-mâncare și m-am dus la
Cimitir. Impresionant. Monumente funerare a căror venerație ar trebui să fie
trecută în calendar: Dimitrie Onciul, familia Sbiera, Sextil Pușcariu dar,
poate, cel mai impresionant - pentru mine, cel puțin - monumentul ridicat
cândva în memoria lui Ciprian Porumbescu și a tinerilor luptători pentru
libertate din Bucovina: acoperit de buruieni, loc de depozitat gunoaie. Abia
l-am dibuit. În capela micuță a cimitirului am întâlnit un preot român, mic de
statură, îmbrăcat nici civil, nici preoțește. Am aflat că slujește acolo, la
capelă, dar nu mai are acest drept. Ne-a blagoslovit, dar altceva n-a vorbit.
Nici nu era nevoie. Am văzut. Lespezile funerare cu înscrisuri românești vechi
și foarte vechi, erau martelate și gravate nou, cu nume ucrainene. Nu câteva ci
foarte multe. Mi se pare că asta se chiamă „profanare de morminte”, sau în
Ucraina s-o fi numind altfel?
Am făcut ce mi-am propus : am aprins lumânări la
mormintele cu nume românești, am pus flori am împărțit celor ce se aflau prin
preajmă pachetele cu de-mâncare și am plecat. Se pare că vizita mea acolo a
supărat, pentru că după un timp, în țară fiind, mi s-a atras atenția să nu mai
repet acele vizite și să mă duc mai rar pe acolo. Ceea ce n-am făcut, cu toate
riscurile.
Am vorbit mult despre asta cu Alexandrina și cu Ilie -
care m-au găzduit în timpul acela .Mi-au
spus că oamenii nu se duc la cimitir „de frică”, nu îngrijesc mormintele „de frică”: în adevăr, sentimentul avut ori de câte ori m-am dus la Cernăuți, a
fost acela că mă aflu într-un oraș sub ocupație străină. Nu eram departe de
adevăr. Se vorbea nu numai pe stradă, dar și în casă, în șoaptă sau cu sotto
voce. Se schimbau parole chiar pentru chestiuni curente, anodine; dacă foloseau un taxi, se dădea o adresă de
destinație inexactă, dar apropiată de cea exactă. Am auzit noaptea zgomote
neobișnuite pe scara blocului, nimeni n-a ieșit însă din casă, am aflat a doua zi că X a
fost „ridicat”!
Când am ajuns prima oară la Alexandrina acasă, Ilie
lipsea. Mi-a spus că a plecat până la „mămuța” (într-un sat apropiat). Am
înțeles a doua zi despre ce era vorba. A
adus de la mămuța o găină, niște ouă și altele. Frigiderul lor era scos
din priză din lipsă de oarece alimente. Ilie primise drept „leafă” în luna
aceea, cărămizi, după cum mai devreme primise tot materiale de construcții.
Peste un timp, pentru că n-a mai vrut să primească leafa în acest fel i s-a înscenat un proces și sentința l-a
privat de libertate un timp. În vremea asta, Alexandrina n-a abdicat de la
îndatoririle ei. S-a zbătut pentru amplasarea statuii lui Eminescu într-un loc
convenabil din centrul orașului, a editat cărți, calendare românești. „Glasul
Bucovinei”, cu sau fără sprijinul I.C.R.-ului, și-a onorat istoria și
cititorii.
Un episod pe care n-aș vrea să-l trec cu vederea este
tulburarea pe care a stârnit-o în
Bucovina ocupată faimosul „tratat de bază” Constantinescu-Severin, cu Ucraina.
Se știe câte valuri a făcut și în țară problema aceasta. Când mai apăreau - pe
atunci - ziare în România, mulți dintre istorici, politologi, chiar oameni
politici au demonstrat greșeala enormă a
unui astfel de act[1]. Totul a fost zadarnic. Mirajul acceptării României în
N.A.T.O. orbise - voit sau nu - Cotrocenii dar luase și forme grotești[2]. S-a
semnat cu surle și tobe acest tratat trădător al intereselor vitale ale
României . După un timp, văzând cei vânduți - a câta oară ? - străinilor, că
nimic din promisiunile înscrise în numitul tratat cu privire la învățământul în
limba română, la „revoluționarele” transformări privind Universitatea din
Cernăuți și altele asemenea nu numai că
nu s-au realizat dar că n-au nici o șansă, au întocmit un lung și foarte
argumentat Memoriu adresat președintelui
E. Constantinescu, pe care l-au adus in corpore
la București dar… stupoare,
președintele nu era disponibil… L-au
înmânat doamnei consilier pe probleme de politică externă (de meserie arheolog)
Zoe Petre, plecând cu promisiunea că „fără îndoială domnul Președinte îl va
studia”!
Din cale afară de prins cu treburile țării și ale
partidelor care osteneau pentru ca „tot românul să prospere”, dl Președinte ori
n-a primit Memoriul, ori l-a pus la păstrare la arhiva personală. Rezultatul a
fost același: bucovinenii și-au pierdut răbdarea și au pornit la drum. La
Cotroceni sunt primiți de dl Președinte în persoană care ascultă cu mare
atenție jelania delegaților veniți de departe și cu mari speranțe la „frații ”
din Țara-mamă. După ce s-a lămurit cum
stăteau lucrurile, dl Președinte - îmi povestea cu mult umor negru Alexandrina
- „s-a răsucit cu spatele la noi și cu fața în dosul fotoliului prezidențial,
căutând, parcă, ceva…”. După ce s-a
lămurit, E.M. a grăit cu o față foarte nedumerită : „Am crezut că am un sac cu bani la spate, dar nu
e! Atunci de unde să iau bani pentru ce vreți Dvs?”. Cam asta a fost tot. Cam tot așa se
întâmplase și cu delegația memorandiștilor ardeleni la drăguțul de împărat
Franz-Iosif! Proces bucovinenilor nu li
s-a intentat dar nici bine nu le-a fost!
Multe întâmplări care au arătat „marea” bunăvoință a
instituțiilor din România „abilitate” să sprijine nemijlocit cultura românească
în Bucovina (mai exact în străinătate)
mi-a povestit de-a lungul anilor Alexandrina; nu le-am notat nicăieri pe hârtie
,nu din neglijență sau pentru că le socoteam fără importanță, ci pentru că
deveniseră cotidianul care nu mai era ceva neobișnuit.
Alexandrina, acum mă adresez ție. Știu că de undeva mă
vezi și mă auzi. Te așteptam, cu mi-ai promis, aici, la Curtea de Argeș, în
iulie, în grădină, la colțișorul unde îți plăcea să stai, și sporovăiam verzi
și uscate până ne goneau țânțarii în casă. Îți goleai sacul pentru că nu te mai
auzea nimeni decât păsările cerului. Erai plină de proiecte, gata să mai faci
ceva în plus, gata să pleci la drum, la Suceava, la Mănăstirea Putna unde
trebuia „numaidecât” să vorbești cu părintele stareț. Peste toate erai preocupată
de soarta fiului tău în acest nenorocit război, te temeai să nu-l ia poliția
militară de pe stradă. Te-am întrebat ce poți să faci dacă se va întâmpla asta?
Ai început să plângi, spuneai că n-ai nici o putere.
Alexandrina , ai avut o forță de uriaș, i-ai adunat pe
toți pe lângă tine. Dar erai la capătul puterilor.
Cred că justiția divină ți-a oferit șansa unei binemeritate odihne acum, după ce
i-ai adus la mal pe toți cei dragi ai tăi. Bucovina ta și a noastră va
supraviețui și, dacă speranța nu moare niciodată, o vom revedea iarăși acolo
unde îi este dat să fie.
Am scris toate cele de mai sus în dimineața
înmormântării tale la Putna; lumina unei lumânări lângă iconița Maicii Domnului
la mine pe birou mi-a călăuzit gândurile. Odihnește-te în pace !
Viorica Moisuc
Curtea de Argeș, 7 iunie 2024
Nota redacției - Alexandrina Cernov (n. 24 noiembrie
1943, Hotin, România - d. 5 iunie 2024, Mânăstirea Putna, Suceava, România. A
fost un critic și istoric literar, profesor la Universitatea din cernăuți,
membru de onoare al Academiei Române (din1992). A fost membru fondator al
Societății pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți, membru
fondator și director executiv al Editurii „Alexandru cel Bun” și redactor-șef
la revista trimestrială de istorie și cultură „Glasul Bucovinei”[2].
---------------------------------------------
[1] Acad. Dan Berindei a publicat un amplu
articol în „Jurnalul Național” demonstrând cu documente că proiectul de tratat
atinge grav suveranitatea și independența României ( noțiuni despre care atunci încă se mai putea
vorbi). Au fost multe luări de poziție în presa vremii; o dezbatere la „Lumea” la care am fost invitată, a reunit
lideri ai partidelor zise ”istorice” , ziariști politologi la modă atunci. Nci
un fel de argument n-a clintit de pe
pozițiile „pro-tratat” pe vreunul
dintre politicienii prezenți.
De reținut că în momentul când s-au
împlinit 10 ani de la semnarea actului (eram senator în Senatul României), s-a
emis un proiect de lege prin care se denunța Tratatul cu Ucraina, în baza unor
argumente pe care nimeni nu le-a putut infirma (am fost semnatar al acestui
proiect). Pus la vot, proiectul a căzut prin voința de neclintit a alianței
„DA”.
[2] A făcut valuri în societatea
românească tortul de nuntă a fiicei
generalului Degeratu, tort pe care era inscripționat cuvântul N.A.T.O…
[3]
https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandrina_Cernov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu