Lirismul
fascinant al cosmogoniei eminesciene
Mihai
Caba
16
Iunie 2024
„Porni luceafărul. Creşteau/ În cer a lui aripe,/ Şi
căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.// Un cer de stele dedesupt,/
Deasupra-i cer de stele -/ Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele”. (M.
Eminescu, Luceafărul)
Omul, ca supremă fiinţă trăitoare pe acest Pământ,
înzestrat cu simţurile ascuţite ale observaţiei, cunoaşterii şi înţelepciunii
sale, de-a lungul învălmăşitelor milenii ale existenţei şi-a pus dintotdeauna
numeroase întrebări asupra provenienţei sale, asupra locului pe care-l ocupă în
acest Univers reprezentat de imensitatea stelară a Cerului spre care şi-a
aţintit tot mai sus privirea, fiind impresionat de ciclicitatea luminii răspândită de cei doi
mari aştri, Soarele şi Luna, care străjuiesc zi şi noapte cursul vieţii
pământene.
Şi tot aşa, dintr-o curiozitate debordantă mereu
împinsă de-a lungul nesfârşirii veacurilor înspre aflarea unor răspunsuri cât
de cât credibile, omul, pe măsura perfecţionării mijloacelor sale de
observaţie, a putut afla că Soarele, astrul dătător de lumină şi căldură în
jurul căruia se tot învârte Pământul, este în fapt una dintre miliardele de
stele ale Căii Lactee, dar şi aceasta este una dintre miliardele de galaxii ale
Universului, în timp ce Luna nu este altceva decât un satelit al Pământului, ce
se tot roteşte în jurul lui. Şi, astfel, treptat, încă din antichitate, a
apărut Astronomia, ca ştiinţă ce se ocupă cu studiul corpurilor cereşti, a
aştrilor, a galaxiilor, a Universului, cu legile mişcării lor, iar Astrologia,
pretinsă ştiinţă care poate prezice destinul omului în funcţie de poziţia şi
mersul aştrilor. Evolutiv, cu noile, uriaşele şi sofisticatele telescoape
realizate, omenirea a putut identifica şi sistematiza componenţa planetară
expansivă a sistemului solar, a galaxiilor, chiar şi a micilor planete aflate
la mii şi mii de ani-lumină.
Şi. totuşi, la întrebările de genul: Cum a apărul
Universul?, Cum a apărut Viaţa?, Cum a apărut Omul?, răspunsurile încă se lasă
aşteptate. Pentru formularea lor a apărut, ca o necesitate stringentă,
Cosmogonia, o ramură a Astronomiei ce se ocupă cu studiul originii şi evoluţiei
Universului. Abordarea acestui studiu de mare interes a fost pornită încă din
vechime de mari teologi, filosofi şi gânditori ştiinţifici ai lumii care au
conceput şi susţinut importante teorii
de natură religioasă, filosofică şi mitică,
prin care se încearcă explicitări cu argumente solide asupra formării
Lumii, a Universului existenţial.
Într-o anumită cronologie, se pare că cele mai vechi
texte religioase, cunoscute până astăzi, ar fi Rig Veda, compuse în limba
sanscrită şi „plasate între 1700 şi 1100 îHr”, cuprinzând „o colecţie de patru
imnuri religioase din India antică, dedicată zeităţilor arhaice”, între care şi
Imnul creaţiei, tradus de „profesorul de sanscriă”, astrologul Jules Oppert, care rezumă Creaţia: „La
început nu era nimica, nici fiinţă, nici nefiinţă, nici cer, nici orizont. Ce
învăluia deci totul? Ce cuprindea acel tot? Fu apă? Fu prăpastie adâncă? Nu era
nici moarte, nici nemurire. Numai el singur respira fără suflare şi nimica nu
era în afară de dânsul. Întunericul domnea acoperind totul ca un ocean
întunecos. Sâmburele ascuns în adâncurile întunericului a răsărit singur prin
puterea căldurii”.
Întru acelaşi context, să notăm că după a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, doi mari gânditori ai culturii universale,
Immanuel Kant (1724-1804), filosof german şi Pierre-Simon de Laplace
(1749-1827), matematician, astronom şi fizician francez, prin excepţionalele
lor lucrări privind evoluţia Universului, au emis teoria cosmogonică, conform
căreia „Sistemul Solar s-a născut dintr-o nebuloasă în mişcare” şi astfel
„teoria cosmogonică Kant-Laplace” a devenit predominantă în secolul al XIX-lea,
râmânând şi în zilele noastre una dintre ipotezele cele mai plauzibile; aceasta
fiind şi un punct de plecare în formularea teoriilor contemporane a „oului
cosmic” şi a „Big Bang”- ului.
Nu mai vorbesc de diversitatea miturilor arhaice şi a
legendelor tradiţionale legate de originile lumii, sedimentate în creaţiile
folclorice ale diferitelor culturi sau popoare care au vieţuit şi încă mai
vieţuiesc pe Pământ, ce pot fi considerate „surse” inepuizabile de introspecţie
şi cercetare cosmogonică.
Cu acest „preambul” absolut necesar, se poate trece
acum la tematica propusă, cea a identificării în opera eminesciană a ideilor
cosmogonice care o străbat în toate etapele actului ei de creaţie, prezentate
într-o individualizată fascinaţie lirică.
Aşadar, să explorăm, dară, cu interesul preconizat şi
înţelegerea aşteptată acele lucrări eminesciene, în care „tema cosmogonică”
devine una predilectă şi să ne oprim
spre receptare şi meditaţie de îndată ce le identificăm apartenenţa lor
ideatică.
Urmând „foaia de parcurs” prestabilită, prima „zăbavă”
o facem la Scrisoarea I.
Pentru un cititor, cât de cât iniţiat în cosmologie,
surpriza poemului Scrisoarea I este una uluitoare; acesta fiind o romantică
transpunere în versuri a „Imnului creaţiei” din arhaica Rig Veda; similitudinea
fiind cât se poate de izbitoare:
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă./ Pe
când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot
era ascuns,/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie?
Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o
priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu
fuse şi nici ochi care s-o vază./ Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface/
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!
Fără îndoială, Eminescu realizează o genială
versificaţie a „Imnului creaţiei”. În faţa acesteia întrebarea cititorului pică
la moment: Cunoştea Mihai Eminescu sanscrita Veda sau măcar prozaica sa
traducere a astrologului francez Oppert?
Pentru răspunsuri corecte să apelăm cu încredere la
biografi şi exegeţi, care afirmă fără reticenţă: „Da, Eminescu l-a citit pe
Oppert şi pe mulţi învăţaţi care căutau adevărul în tâlcuri de stele şi suluri
chaldeene din timpul frumoasei şi glorioasei Semiramide, ca să ne dea nouă
într-o limbă încă necultivată cea mai bogată şi mai strălucitoare imagine a
zidirii lumii” , precum stipula convingător, în 2003, şi exegeta Viorica
Gheorghean. Afirmaţia domniei sale face „trimitere de gând” spre perioada de tinereţe
a lui Mihai Eminescu, pe vremea când se
afla la Viena, ca student, auditor-extraordinar, al Facultăţii de Filosofie şi
Drept. În această postură benefică, nefiind încorsetat de incomoda susţinere a
vreunui examen semestrial impusă de către regulamentul universitar, Mihai
Eminescu se bucura din plin de libertatea audierii selective a acelor
cursuri de înalt nivel ştiinţific, pe
măsura vastului său apetit cultural. Ori
cosmogonia, ca ştiinţă deschizătoare de noi orizonturi existenţiale, era una
preferată. Cititor pasionat al Bibliotecii Imperiale, auditor şi al altor
cursuri ce nu aparţineau facultăţii expuse de mari magiştri ai vremii, în
scurtă vreme Mihai Eminescu a reuşit să aprofuneze cunoştinţe esenţiale din
toate ştiinţele, inclusiv pe cele recente
prezentate în lucrările
filozofului german, Arthur Schopenhauer. Cei dintre „bibliofilii eminescologi”
care s-au aplecat şi peste volumul X, Fragmentarium, al Integralei „Mihai
Eminescu – Opere”, Ed. Naţional, 2011, elaborată cu o consecventă minuţie sub
prestigioasa coordonare a academicianului
D. Vatamaniuc, au găsit în conţinutul acestuia o dovadă certă a
interesului cu care Mihai Eminescu a citit, a tradus, a studiat şi a comentat
textele mai vechi sau mai noi ale unor ilustre personalităţi ştiinţifice, între
care : G.W.Fr.Hegel (M 2280), Fr.
Schleiermacher (M 2287), Fr.W.J.Schelling (M 2288), numele lui I.Kant apare în
nenumărate pagini ale acestuia, precum şi alţii.
Spunea, Slavici, şi el student la Viena: „Eminescu a
trăit mai mult cu sufletul decât cu trupul.”
Starea lui avidă de lectură şi culturalitate o găsim exprimată în poezia
„Floare albastră”: „-Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri
nalte?/.../..În zadar roiuri de soare / Grămădeşti-n a ta gândire / Şi câmpiile
asire / Şi întunecata mare // Piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor
mare”, compusă după momentul magic al întâlnirii de la Viena cu „îngerul
blond”, Veronica Micle, în primăvara lui 1872.
Da! Tot în Scrisoarea I, cunoscător al noii teorii
cosmogonice Kant-Laplace, Eminescu ne va prezenta începutul vieţii
macrocosmosului într-o inegalabilă formă versificată, trecută prin
„filtrul” propriei gândiri şi a liricii
sale dezinvolte:
Dar deodat-un punct se mişcă, cel întâi şi singur.
Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el
devine Tatăl!.../ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E
stăpânul fără margini peste marginile lumii./ De-atunci negura eternă se
desface în făşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii,/ De atunci şi
până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări
necunoscute/ Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit/ Sunt atrase în viaţă
de un dor nemărginit.
Iniţiaţi sau profani în poetică, trebuie să
recunoaştem că versificaţiile despre geneza şi evoluţia Universului de până la
Eminescu şi de la el încoace, n-au atins vreodată fascinanta receptare lirică
eminesciană. Fără să se abată de la conceptele cosmogonice mai vechi sau mai
noi, Eminescu reuşeşte să ne copleşească mintea şi sufletul cu imaginea
mişcării acelui prim „punct, mult mai
slab ca boaba spumii”, care dă naştere vieţii sub influenţa uriaşei forţe de
atracţie a Universului, căreia poetul îi dă o nuanţare folclorică pur
românească prin acel inspirat „dor
nemărginit”, recunoscut de către
renumiţi astrologi şi teologi drept „temelie a iubirii universale”.
De la ideea globală a „genezei”, poetul Mihai Eminescu
merge mai departe şi adânceşte în cadrul aceluiaşi poem şi ideea „expansiunii şi a evoluţiei omului” în acest
Univers nou creat din care face parte şi lumea noastră: „Iar în lumea asta
mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;/
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi/ Ne succedem generaţii şi ne
credem minunaţi;/ Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/ În acea
nemărginire ne ‘nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta ‘ntreagă e o clipă
suspendată,/ Că 'ndărătu-i şi 'nainte-i întuneric se arată./ Precum pulberea se joacă în imperiul unei
raze,/ Mii de fire viorie ce cu raza încetează/ Astfel, într’a veciniciei
noapte pururea adâncă,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă.../ Cum s’o stinge, totul piere, ca o umbră ‘n
întuneric,/ Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric...”.
Viziunea cosmogonică a „lumii noastre”, prinsă veridic
în măiastrele stihuri eminesciene, capătă dimensiuni micro şi macro uimitoare
de o fascinantă receptare: „cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată /
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată”.
Şi, în adevăr, cugetătorul Eminescu
cunoscător versat al teoriei cosmogonice, va medita tot aici şi în
aceeaşi veritabilă formă poetică, ideea „stingerii universale”, când, „peste mii de veacuri înainte, totul
piere ca o umbră-n întuneric”: „Timpul mort şi ‘ntinde trupul şi devine
vecinicie,/ Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,/ Şi în noaptea
nefiinţii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep’ eterna pace..
Să conchidem, dară, că în elaborarea ideilor
cosmogonice ale Scrisorii I Eminescu nu s-a limitat doar la un singur text
arhaic sau al unuia mai nou şi nici la un anumit curs audiat întâmplător, ci
aceasta este, fără tăgadă, rezultatul unei vaste aprofundări filozofice asupra
căreia poetul, aplecându-se ani de-a
rândul, i-a dat o formă inegalabilă.
O altă dezvoltare a fascinaţiei cosmogonice
eminesciene o vom găsi lesne şi în
poemul, intitulat aşa deloc întâmplător, Rugăciunea unui dac, în a cărei primă
strofă poetul intră direct în „timpul mitic” sau „illo tempore”, cum avea să-l
denumească ulterior filozoful religios Mircea Eliade:
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sămburul
luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna./
Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul,
lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu
singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre
inemi?”.
Abordând temeinic, atât Geneza, cât şi Apocalipsa
Bibliei, asemeni multor gânditori ştiinţifici şi teologi ai lumii, Eminescu îşi
dă singur răspunsul întrebării puse: „El
este-al omenimei izvor de mântuire /.../ El este moartea morţii şi învierea
vieţii!”, atribuind cu bună credinţă supremaţia absolută a puterii lui
Dumnezeu, în faţa căruia „bătrânul dac” îşi înalţă rugăciunea sa de mulţumire
... „că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”, dar şi a celei de pe urmă
cerinţe: „Să simt că de suflarea-ţi suflarea
mea se curmă / Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”
Dacă ne vom
referi şi la grandiosul poem „Memento mori”, vom avea imaginea incursiunii
temerare pe care o face poetul Mihai Eminescu de-a lungul istoriei, pornită de
la geneza Universului cosmic şi a Lumii noastre şi până în actualitatea
trăitoare, reieşită după ce „Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele /
Uriaşa roată-a vremii înapoi eu o întorc”. Astfel, într-o versificaţie de
profundă semnificaţie, sub ochii cititorului se derulează de-a lungul celor
peste două sute de strofe ale poemului un amplu tablou al naşterii şi
morţii civilizaţiilor lumii, altfel zis,
un fel de „panoramă a deşertăciunilor” în care poetul „amestecă la nesfârşit
realul cu imaginarul”. În acelaşi timp, poemul eminescian „Memento mori” înfăţişează
antiteza dintre o realitate degradantă, supusă eroziunii timpului şi o lume a
închipuirii, în care gândirea liberă, lipsită de orice formă a constrângerii,
îşi are propriul său univers: „Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,/
Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite/ Te încerci a scoate lapte din
a stâncei coaste seci;/ Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur,/
Alta unde cerci viața s-o-ntocmești, precum un faur/ Cearc-a da fierului aspru
forma cugetării reci”.
Sfârşitul poemului este unul de o profundă cugetare
asupra morţii şi a condiţiei ommului, ca fiinţă a universului, aceea de
a fi muritor: „La nimic reduce
moartea cifra vieții cea obscură/ În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor
măsură,/ Căci gândirile-s fantome, când viața este vis”.
Parcurgându-i geniala sa operă, vom recepta, cu o
aceeaşi uşurinţă şi în alte creaţii
eminesciene suficiente referiri şi idei cosmogonice, precum în Mortua est! , în
care apariţia omului este întrevăzută ca „o rază fugită din chaos lumesc” ,
însă fără a o explicita lămuritor, în poezia
Numai poetul , cu referire la efemeritatea lumii: „Lumea toată-i
trecătoare, / Oamenii se trec şi mor/ Ca şi miile de unde / Ce un suflet le pătrunde,
/ Tremurând necontenit / Sânul mărei infinit. // Numai poetul, / Ca păsări ce
zboară / Deasupra valurilor, / Trece peste nemărginirea timpului...”, în poezia
Trecut-au anii, despre trecerea ireversibilă a timpului: „Pierdut e totu-n
zarea tinereţii / Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, / Iar timpul creşte-n
urma mea...mă-ntunec!”.
O cugetare cu totul aparte asupra timpului imaterial
al existenţei şi evoluţiei trecătoare a Universului o vom afla în poezia La
steaua, în care poetul îi atribuie luminii „stelei răsărite” o cale străbătută
de „mii de ani” până la apariţia ei în văzul cerului nostru terestru: „La
steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i.au trebuit/
Luminii să ne-ajungă”. Susţinându-şi cu
acelaşi aplomb imagistic ideea relativitîţii temporale a „razei de lumină” ,
Mihai Eminescu nu pregetă în închipuirea sa romantică să afirne: „Poate demult
s-a stins în drum / În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii
noastre”. Asocierea întrevăzută a
„stelei stinse” în Universul cosmic cu „dorul pierit în noaptea adâncă” pe
cerul îndrăgostiţilor pământeni, reprezină un tulburător mesaj poetic al
aceluiaşi destin, stea – dor: „Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în
noaptea-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă”.
Să nu uităm că ideea relativităţii, avansată de Mihai
Eminescu la timpul său, avea să fie pe deplin confirmată de către ştiinţă după
aproape un veac de atunci!
Înscris, ca o ultimă „zăbavă” în „foaia de parcurs” a
operei cosmogonice eminesciene, poemul Luceafărul, capodopera geniului său
poetic, la care Mihai Eminescu a lucrat mai bine de zece ani, făcându-i zeci de
variante şi peste trei mii de corecturi, considerat recent de către
academicianul Mihai Cimpoi „punctul de vârf al întregii creaţii erotice şi
filozofice”, oferă o amplă viziune cosmologică şi cosmogonică asupra drumului
„de mii de ani” parcurs de Luceafăr „în tot atâtea clipe, ca un fulger neîntrerupt” până la Creator, întru obţinerea dezlegării
de la nemurire. În parcursul prin „a
chaosului văi” el vede „cum izvorau lumine”, exact aşa cum şi Dumnezeu în cel
dintâi act al Creaţiei Sale, a separat lumina de întuneric. Zborul luceferian,
ca sugerată imagine cosmogonică, este „gând purtat de dor”, propulsat de forţa
spirituală a iubirii pentru Cătălina, care întrece cu mult puternicia
imaterială a forţei cosmice. Aflat în apropierea Demiurgului - Creator, unde
„nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte”, Hyperion – luceafărul, transfigurat
în „tânăr voevod”, îşi motivează ruga: „... Reie-mi al nemuririi nimb/ Şi focul
din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”. Refuzul Creatorului este unul fără echivoc: „Şi
pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ
rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă”. Resemnat de cele adeverite, ultima strofă a
poemului este revelatoare, reflectând, precum şi în ciclul Scrisorilor,
condiţia omului de geniu într-o societate strămtorată, strâmbă şi bolnavă: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă
petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”.
Vorbind despre poemul Luceafărul, scriitorul Alexandru
Vlahuţă, admirator şi prieten apropiat, după sfârşitul poetului avea să noteze
memorabil: „Dacă dintr-o nefastă întâmplare s-ar fi pierdut întreaga operă
eminesciană şi ar fi rămas doar poemul Luceafărul, Eminescu ar fi fost tot atât
de genial, fiindcă acest poem sintetizează toate temele şi motivele abordate în
întreaga sa creaţie”.
Poate de aceea şi pictorul Sabin Balaşa, în centrul
tripticului frescei eminesciene de pe Sala paşilor pierduţi a Universităţii
ieşene, l-a întruchipat pe Mihai Eminescu în
tânărul Luceafăr care se înalţă
din apele mării înspre bolta cerească, iradiind în jur fascinanta sa lumină
luciferiană: „Din sfera mea venii cu greu/ Ca să-ţi urmez chemarea,/ Iar cerul
este tatăl meu/ Şi muma mea e marea”.
Apreciindu-i cosmologia şi cosmogonia liricii sale
fascinante, nici NASA nu s-a lăsat mai prejos şi, astfel, un crater nou
descoperit pe planeta Mercur a primit numele de Eminescu, iar în catalogul
planetelor mici „Minor Planet Names - alphabetical list”, la poziţia 9495, vom
găsi şi Planeta Eminescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu