Seniorii
militari între demnitate și umilință
General-locotenent
(r) Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu
12
Iunie 2024
Multe, foarte multe sunt evenimentele din istoria atât
de zbuciumată a acestui minunat și excesiv de tolerant popor, în care armata
română s-a manifestat cu o tenacitate și un eroism de toată admirația. Imediat,
după punerea bazelor moderne ale acesteia, de către marele domnitor Alexandru
Ioan Cuza[1]: în războiul de independență a României (1877-1878); apoi,
succesiv, în al doilea război balcanic (1913), în Marele Război de Întregire a
Neamului Românesc (1916-1919) și în Al Doilea Război Mondial (1941-1945).
Aceasta, ca să nu mai socotim toate momentele de grea cumpănă, în care
populația scanda: „Armata este cu noi” ori „Să vină Armata!”: la marile
cutremure sau la inundațiile catastrofale, precum și contribuția efectivă a
militarilor la realizarea importantelor edifici, chiar în plină „epocă de aur”:
Transfăgărășanul, Canalul Dunăre-București, Metroul bucureștean, Casa Poporului
etc.
Indiferent de grad ori de funcție, militarii români
s-au implicat, fără de nicio ezitare, în soluționarea unor inconveniente de
ordin strategic, prilej cu care și-au probat neprecupețitul efort și au
conferit siguranță patriei și poporului, în slujba cărora s-au pus, cu atâta
devotament.
În august 1968, când cinci state din vecinătatea
imediată au invadat Cehoslovacia ori în decembrie 1989, când era plănuită
dezmembrarea României, valorosul corp de cadre militare (indiferent de
ministerul aparținător), potrivit doctrinei de apărare (care niciodată nu
trebuie identificată cu persoana cuiva) a dovedit înțelepciunea și diplomația
corespunzătoare pentru a nu implica țara în incidente regretabile. Iar, dacă
atunci - în acel decembrie sângeros și rece - când forțe ostile românimii,
organe de informații special pregătite în operațiuni de destabilizare a ordinii
de drept nu au reușit să-și pună în aplicare planurile diabolice de distrugere
a României, aceasta s-a datorat aceluiași corp de cadre (adesea nevăzute), care
au știut cum să le contracareze intențiile și să prevină declanșarea unui
război civil. Aspecte reale, puțin cunoscute, care la acel moment au fost
devansate de seria de emisiuni mediatice dușmănoase și manipulatorii, de
scenarii anume regizate și de apariții editoriale speculative, categoric,
menite să discrediteze toate categoriile militare, în ideea declanșării unui
conflict între armată și securitate (în sarcina cărora s-a inventat peste
măsură). Nu s-a putut, în principal din considerentele sus-menționate, și
totul, absolut totul, s-a datorat seniorilor noștri de astăzi (insist:
indiferent de structura, din care au făcut parte), care la acea vreme aveau
comanda respectivelor compartimente operative, pe care le-au mânuit (fie și din
umbră) cu o pricepere demnă de toată recunoștința.
Din nefericire, spolierea indusă și exagerată a unora
dintre aspectele de suprafață, asupra cărora s-a plusat cu o îndârjire
antiromânească, a înăbușit adevărata realitate și a deturnat atenția
majorității înspre aspecte de „interes imediat”. Iar, cu sprijinul acelorași
alogeni - extrem de frustrați de nereușita inițială - în fruntea instituțiilor,
inclusiv a armatei și a compartimentelor de interne, au fost ajuns indivizi
care, în folos propriu, au călcat în picioare idealuri naționale sfinte, pe
care - așa, ca pentru o „acoperire” - le-au pus pe seama acelui regim de
„tristă amintire”. Asta a fost situația atunci și, cel mai probabil, aceasta
(am în vedere ce a urmat) a reprezentat „varianta B” a celor care, întotdeauna,
ne-au râvnit teritoriul și bogățiile.
Da, cândva, armata țării, poliția, organele de
informații și celelalte elemente înregimentate în structuri de tip militar
constituiau fala națiunii și reprezentau un serios impediment pentru cei care
ar fi atentat la suveranitatea, independența și integritatea teritorială a
României. Atunci, când armata era obligatorie și constituia o adevărată forță
de temut, iar numărul celor aflați în serviciu militar activ depășea 300.000
(orice comparație cu efectivele din prezent, chiar dacă unele statistici le ridică
la peste 100.000, fiind superfluă). Desigur, cu toate neajunsurile
supralicitate de neromâni, care încă sunt puse pe seama militarilor, de
către „analiști”, care nu au executat
nicio zi de armată.
Da, graba cu care s-a acționat pentru epurarea
cadrelor valoroase, ca și tăcerea care, intenționat, s-a așternut asupra
meritelor lor, este pe cât de condamnabilă, pe atât de nemeritată, pentru că -
la fel de nemeritat - aruncă o pată pe obrazul poporului, care și astăzi, în
sondajele privind încrederea în instituțiile statului, o situează armata pe
locul fruntaș.
Acei bravi ostași, sunt seniorii care, în prezent,
suportă o umilință gravă, doar pentru că și-au iubit țara - mai presus decât
familia, decât propria lor viață - și pentru că, întotdeauna, au avut
îndrăzneala să le fie alături românilor în demersul lor justificat pentru un
trai mai bun, pentru liniște și pace, într-o lume mai dreaptă.
Pentru eforturile acestora, conducerea acelor vremuri,
indiferent de natura politică, în virtutea înaltelor atribuții încredințate de
organismele legiuitoare și în asentimentul poporului, conștient de rolul și
necesitatea lor în societate, le-au conferit militarilor, pe bază de contract,
o serie de drepturi, ca o contraprestație la suita de obligații și privațiuni
la care au fost supuși. Drepturi, pe care, guvernele de după anii 1990 - odată
cu reducerea efectivelor și distrugerea tehnicii de luptă de proveniență
românească - le-au diminuat considerabil. Adesea, fără de nicio noimă, chiar în
dauna legii, aservind țara unor interese străine de cel național și
întreținând, adesea fără asentimentul poporului, unitățile altora, care se
grăbesc să-și apere propriile interese, chiar și pe teritoriu românesc. Fără de
nicio remușcare ori considerație, ca și când Grădina Maicii Domnului le-ar fi
fost pusă la dispoziție prin nu știu ce fel de pronie.
Concomitent, prin nepermise mistificări, pentru a-și
justifica noua manifestare, atitudinea și obediența - prin acea parte a
mass-mediei aservită străinătății - s-a promovat o intensă campanie de
denigrare a corpului militar, lovind, deopotrivă, atât partea activă, cât și pe
cea în rezervă. Acțiuni care, sub atenta încurajare și alimentare din exterior,
s-au extins treptat asupra întregului sistem de siguranță și de ordine publică,
încât astăzi profesia de militar este pusă într-un cântar, care arar mai deservește
și interesele națiunii. Pentru că eroii noștri
de azi - sau, mai exact, ai lor - se afirmă pe teatre de operațiuni
care, adesea, nu au nicio legătură cu dispozițiile constituționale românești.
De aici, și desconsiderarea, pe care, din nefericire, cei în activitate o
resimt cu totul altfel; ori, dacă o resimt, se ascund, precum lașii, sub
paravanul „ocrotitor” al altor doctrine. Așa s-a ajuns la acea gravă
nerecunoștință din partea unora, care nu vor sau nu pot gândi dincolo de
aprecierea de moment, desconsiderându-i pe foștii lor comandanți ori pe
camarazii trecuți, potrivit unui alt fel de statut, în rezervă sau în
retragere. Iar de aici, și aberațiile care inundă spațiul virtual, prin care se
induc fel de fel de idei menite să producă o ruptură între categoriile sociale,
îndeosebi față de militari. Poveștile despre „pensiile nesimțite” sunt
promovate cu atâta nerușinare și cu atât dispreț, încât până și între cei în
rezervă și în retragere au apărut contrarietăți. Pentru că nimeni nu se mai preocupă
să le demonstreze că, în prezent, prestația unora dintre cei care conduc (hai
să zicem: cei care au condus) - de la cel mai înalt nivel - sistemul militar,
este deplorabilă; fapt, ce se repercutează negativ asupra tuturor
contingentelor active, în rezervă ori în retragere.
Din nefericire, odată cu degradarea structurilor și
nesocotirea unor norme legale instituite în timp îndelungat, precum și prin
implantarea în organismul cândva sănătos al armatei, al poliției și al altor
elemente de ordine și siguranță națională a arivismului, obedienței, inculturii
și a mai tuturor racilelor - care niciodată nu au fost caracteristice poporului
român - se riscă afectarea gravă a însăși existenței neamului românesc. Dar,
cine să mai observe și o asemenea stare, când interesele altora capătă
prioritate în fața oricărei tendințe naționale, firești, de redresare și de
revenire grabnică la tradițional și la normalitate.
Pe un asemenea fond, au proliferat atitudinile
antinaționale, alogenii au prins curaj și, cu fiecare zi în adaos, mușcă din
mâna care îi hrănește; în timp ce „aliații” se „mândresc” cu un „întovărășit”,
pe care-l pot manevra și dirija la liberă alegere. Și, toate acestea, din cea
mai simplă motivație: vrem ori nu vrem să acceptăm, armata română, ca și
celelalte elemente - care nu mai sunt reunite în vreun sistem organizat de
apărare - nu mai prezintă importanță, când teritoriul românesc este împânzit de
trupe și tehnică străină. Iată, de ce nu mai trebuie să surprindă pe nimeni că
plaiurile mioritice pot deveni oricând un teatru de război, dincolo de scena
căruia, mai marii lumii se pot desfăta cu un „grandios” spectacol, aducător de
mari profituri.
Între timp, pentru a se șterge orice urmă de
demnitate, în mai toate planurile, se intensifică acțiunile de ponegrire și
îndepărtare a poporului român de sigurul apărător atestat de istorie: armata
activă și rezerva sa, încă validă, în caz de necesitate. Și, ca să se elimine
orice posibilitate de încredere în acestea,
la fel se procedează cu celelalte forțe de interne și cu serviciile de
informații, în sarcina cărora se născocesc năzdrăvănii, în același scop, vădit
denigrator. Chestiuni grave, ce știrbesc autoritatea românească în multiple
planuri și care o înjosesc în fața populației, grabnic predispusă la
interpretări; cu deosebire, a tinerilor, prea puțin avizați în asemenea
escamotări.
Cu doar câteva zile în urmă - în speranța că se va
găsi cineva, dintre potentații puterii, care să le elimine nedreptățile și să
echilibreze cumva balanța care se înclină, din ce în ce mai mult, înspre
inechitate - o masă însemnată de rezerviști (n-are importanță numărul, ci
manifestarea, ca atare), care nicicând n-ar fi trebuit să fie forțată de
realitatea unor fapte îngrijorătoare, se deplasa disciplinat înspre sediul
guvernamental din Piața Victoriei. Scopul era să-și apere cumva drepturile,
respectiv acele stricte obligații de stat, pe care actualii, ca și foștii
responsabili de starea armatei și a rezervei sale, le-au trimis în desuetudine.
În majoritate însă – cum înșiși o afirmau – nu au venit, așa, doar pentru a-și
„rotunji” pensia cum sunt tentați unii
să mai creadă (fără să ia seama că, între cuantumurile reale, pentru aceleași
servicii în slujba țării, decalajul este undeva de la 1/20) - ci și pentru
acele deziderate majore, care privesc nemijlocit soarta țării. Acum, când se
insistă pe implicarea României într-un război, în care se învălmășesc interese
ce presupun apărarea unor drepturi, care niciodată nu vor fi de folos românesc.
Pentru că, înainte de orice avantaj personal, militarii de carieră au pus și
încă mai pun interesele generale la loc de frunte și nu le este deloc
indiferent ce se întâmplă dincolo de cortina, în dosul căreia acestea sunt
scoase la mezat (mare atenție cu ce va ieși în întâmpinarea celor interesați
șeful statului la summitul de la Vilnius, din luna aceasta).
Indiferent de vârstă, persoane cu sănătatea măcinată
adânc de boli profesionale și dezgustate de neîmplinirea idealurilor, prin care
sperau ca evenimentele din decembrie 1989, să le situeze patria printre cele
mai sigure state din Europa, din mai toate punctele de vedere (atunci, când
România nu mai era îndatorată cuiva) suportă azi o dezamăgire de nedescris.
Umilința la care sunt supuși, de peste trei decenii, nu le-a afectat însă acel
simțământ nobil și sfânt, ce se numește onoare, după cum nici angajamentele
asumate în considerarea jurământului militar și a celor depuse sub drapelul
patriei. Și, ca buni patrioți, încă speră în mai bine, dacă nu pentru ei,
atunci pentru urmași, pentru țara aceasta, încă a noastră (așa ne place să
credem), care merită mult mai mult, decât să fie despuiată de tot ce reprezintă
avuție națională.
I-am urmărit atent, cu privirea cunoscătorului, care
le-a împărtășit considerațiile aproape o jumătate de veac, și nu pot spune că
nu m-a încercat un sentiment amar, de inchietudine, când i-am observat cum - în
pofida oricăror afecțiuni fizice, ca și a unei călduri insuportabile - se
străduiau să se deplaseze cu fruntea sus și cu pas ferm. Și, la fel, cum se
salutau voios, camaraderește, și cât se bucurau de revederea celorlalți și cum,
în privirile lor pline de înțelegere, acordau credit unor indivizi, cărora nu
le pasă nicidecum de soarta tuturor. Prea multe sunt cărțile, cu care se
pariază interesul românesc, ca la masa de joc să mai aibă loc și chestiuni atât
de simple și „elementare”, care nu se regăsesc nicicum în doctrina sub umbrela
căreia suntem năpădiți de obligații și prea puțin de avantaje. Unde, ca
parteneri - cum ne considerăm - nu mâncăm toți aceeași pâine, chiar dacă este
dospită în grâu românesc; căci, egalitatea de tratament între cei puternici și
aspiranți rămâne for ever un deziderat.
Dar, cum umilința la care este supus acest popor, în
propria grădină, excede orice apreciere, ce mai contează o rezervă (fie ea și
armată), în condițiile în care țara, de ceva timp, este tributară altora, care
ne oferă asigurări ferme, că atâta timp cât le vom fi de folos - ca forță umană
și, desigur, ca resursă materială - nimic nu ne poate atinge.
Cât despre demnitate, nicio pricopseală: o simplă
calitate, pentru unii și o înaltă autoritate, pentru alții; iar, între cele
două talere ale balanței - așa, ca pentru echilibru - umilința. Umilința
generală, a noastră a tuturor, ca un bonus care, treptat, dar sigur, estompează
orice alt simțământ românesc.
Acolo, pe caldarâmul încins al neputinței din Piața
Victoriei, am avut deosebita onoare să mă întâlnesc cu oameni mari - în
adevăratul înțeles al cuvântului - cu personalități, care au comandat armate,
mari unități și unități, cu stat-majoriști de excepție, cu șefi de
inspectorate, cu polițiști de un înalt profesionalism, cu atâția ofițeri și
subofițeri (inclusiv, de la penitenciare), a căror prestație a colorat atât de
frumos activitatea unor ministere și comandamente. Și, mărturisesc: mi-a fost
atât de greu să accept că, în respectiva ipostază, parcă toți se jenau că au
fost nevoiți să se întâlnească într-o asemenea nefericită împrejurare. Iar,
dacă pentru majoritatea celor care privesc lucrurile dintr-o laterală, fără să
aibă habar de ce urmează să se întâmple, militarii aceștia chiar
conștientizează nevoile țării și, în plus, încă le pot fi de folos celor de la
vârful puterii, pentru că au pregătirea, experiența și înțelepciunea atât de
necesare în contextul în care în apropierea frontierelor scânteiază pericolul
unui război devastator. Dar, nimic din toate acestea, pentru că, în obtuzitatea
minții (nu a tuturor, ca să nu exagerăm), unii mai cred că atâta vreme cât
suntem sub apanajul cuiva, nimic nu ne poate atinge.
Deșarte speranțe! Istoria, care acum nu se prea mai
învață în școli, istoria artei militare, care a fost eradicată definitiv din
spațiul academic, în favoarea unei altfel de „istorie”, ne-ar demonstra cu
totul altceva. Dar, până la urmă, dacă este să fim corecți, nu trebuie multă
strădanie, ca să observăm cam ce s-a întâmplat pe acolo, pe unde ce-i care s-au
erijat în unicii „apărători ai democrației” au intervenit.
Până și Ucraina ne oferă un edificator exemplu și nu
ne rămâne decât să luăm bine aminte. Asta - să se înțeleagă, la fel de bine -
nu înseamnă că repudiem, din start, alianțele militare ori uniunile de tip
economic (care ar trebui să se rezume doar la acest obiectiv „economic”), sub
condiția de a nu se erija cineva, din interiorul „aliat”, deasupra celorlați.
Iată, de ce ne îngrijorează atât de tare afirmația
comandantului suprem al Armatei române, potrivit căruia, summitul de la
Vilnius: „are mize importante, care țin de prioritățile noastre de politică și
de securitate”. Pentru că, adesea, nici noi, militarii, nu reușim să-i
descifrăm intențiile; cu deosebire, atunci când consultarea națională e trecută
în plan secund.
Citeam undeva, într-un editorial, că „România este o
țară care și-a pierdut demnitatea. Și nu a pierdut-o în timpul turcilor, așa
cum nu a pierdut-o nici în timpul fanarioților și nici măcar al comuniștilor”;
iar, „acum, când nu e nicio cizmă vizibilă pe gâtul nostru (aici, am serioase
rețineri - n.n.), când suntem în poziții care să ne permită să facem istorie
(idem - n.n.), trăim cel mai mare declin al demnității noastre din toată
istoria”[2]. Departe de mine achiesarea la etichetarea înfiorătoare, dar pot să
vă asigur că, până și în nedreapta umilință, la care sunt supuși, fără de
niciun respect, majoritatea personalului militar și a celor asimilați acestuia,
în rezervă ori în retragere, încă nu și-a pierdut demnitatea. Educația primită,
nivelul superior de instruire, înaltele comandamente morale și de credință,
dragostea necondiționată față de patrie și popor nu le permit așa ceva,
independent de orice altă considerație.
Față de o asemenea realitate, la rându-mi, mă întreb
și-i întreb și pe cei cu atribuții exprese în referire la apărarea țării și a
poporului român, pe comandanții și șefii actuali, care-și desfid foștii
camarazi, ca și pe comandanții care le-au pus arma în mână, și se umilesc în
fața unor străini, care nicicând nu vor gândi românește:
Domnilor, când și unde ne-am pierdut noi, militarii,
demnitatea?
Iar, dacă veți aștepta răspunsul până când, la
rându-vă, veți ajunge și voi seniori - cu toate decorațiile din teatre de
operații îndepărtate - vă asigur, că atunci va fi prea târziu. Și pentru voi
și, din nefericire, și pentru patria lăsată de izbeliște. Doamne ocrotește-i pe
români!
-----------------------------------------------
[1] Legea
de organizare a armatei din 27 noiembrie/9 decembrie 1864 (începutul fiind
precedat de tabăra de la Florești și manevra generală de la Băicoi din 23
august 1859) .
[2] Dr.
Bogdan Duca, Unde ne-am pierdut demnitatea?, în Qmagazine, articol accesat în 8
iunie a.c.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu