SHAKESPEARE și EMINESCU
– TITANI ai tuturor timpurilor
(partea a III-a)
„De-ași fi trăit când tu trăiai pe lume,
te-ași fi iubit atât cât te iubesc ,
căci tot ce simt, - tot ție-ți mulțumesc:
Tu
mi-ai deschis a ochilor lumină,
m-ai învățat ca lumea s-o citesc...”
(Mihai Eminescu)
Poezia, proza, drama, comedia, tragedia,
permit celui hărăzit Artei, creației spirituale, după modelul nemuritorilor
antici, să transmită semenilor din Patria lor și-a altor popoare tot ceea ce
vede, ceea ce simte, ceea ce gândește, adică: Adevărul în toată goliciunea
plinătății sale!
După ce trec prin oglinda sufletului lor,
celebrele nume aureolate de legendă, caută corespondenți sau aleg personaje cu
asemănări ale anticilor, ale celor hărăziți, îngemănând astfel cuvântul și
sunetul – frați muritori și nemuritori totodată.
Din claritatea deplină a situațiilor, din
descrieri ale naturii, comparații, metafore, din claritatea caracterizării
personajelor, privite sub toate unghiurile de reflecție, reiese ascuțimea
simțului de observație al regalului William în viața oamenilor, în curgerea lor
telurică, sacră, cotidiană.
Viața geniilor, existența lor, flacăra
spiritului lor profetic a fost dată de Sus, aprinsă serafic pentru a arde, a
lumina viața conaționalilor lor întru comuniune cu Dumnezeu și Sfinții cerului.
Numind obiectul, botezându-l, punându-i nume, Omul îl năștea și îl nășea astfel
încât cuvântul făcea cununia între autor (naș) și lucruri, ca o înrudire, ca o
blagoslovenie, ca o iubire.
Iubirea frumoșilor îndrăgostiți ai zeului
Cupidon, Romeo și Julieta seamănă cu pogorârea unei
aurore care le aprinde inimile, contopindu-i într-o singură ființă, într-o
plinire a extazului, într-o străfulgerare a paradisului, încântându-i să-și
jure amorul pe orice existență în cer și pe pământ: pe inimă, pe zi, pe noapte,
pe lună, pe soare, pe chip, pe flori, pe pomi, pe altar, pe suflet...
Romeo:
„Copilă, jur pe sfânta lună care/ Chenar
de-argint pe vârf de pomi brodează...”
Julieta: „O, nu jura pe luna-nșelătoare,/ Ce-și
schimbă discu-n fiecare lună,/ Nu vreau să fii și tu din cei ce mint...”
Romeo:
„Pe ce să jur dar?”
Julieta: „Nu jura de loc!/
Sau jură doar pe nobilul tău suflet!/ Pe sfântul idol din altarul meu,/ Și te
voi crede...”
Romeo: „O, dacă
iubirea...”
Julieta:
„Las-, nu jura! Oricâtă-i fericirea/ Pe
care o simt acuma lângă tine,/ Dar legământul acestei nopți îmi vine/ Prea
iute, nu știu cum, prea fără veste,/ Prea ca un fulger care nu mai este...”(W.
Shakespeare, Regele Ioan, Comedia
Erorilor, Romeo și Julieta, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă,
București-1955, p. 319)
„În
Eminescu nu e dragoste și durere de
dragoste”, cum s-a grăbit să gândească poetul Arghezi.
În Eminescu
este dragoste și iubire de dragoste!
Iubirea lui
cântă! Dragostea lui cheamă! Trăirile lui povestesc și prevestesc!
Înțeleptul nostru Voievod Neagoe Basarab,
de-acum prin grația lui Dumnezeu și purtarea de grijă a Arhiepiscopului Calinic de Argeș, canonizat sfânt,
spunea în tratatul său de filosofie, că, „Dragostea face sufletele să vorbească cu
îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu.” (Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul
său Teodosie, citat de Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas, București-2014)
Eminescu pare o incantație magică.
Copleșește ca un mister plin de farmec. Surprinde ca o taină neînțeleasă. E
poate cântecul menirii sale prin care au încercat odinioară ispititoarele
sirene să-l atragă în mrejele lor pe neînfricatul
get Ulise... Un cântec al dragostei eterne...
Un geniu ca el, și oricare alt geniu-profet
creștin, își jertfește viața pentru a dezvălui oamenilor calea spre adevăr,
drumul spre dreptate, cărarea spre lumină, dezvăluind totodată mirajul artei,
umanizând într-un fel natura ori naturalizând în sensul artei, oamenii
credincioși, binevoitori.
Stăpânind cu ușurință, grație harului:
mitul, poezia, filosofia, religia, cosmogonia și multe alte științe și arte a
țesut cu măiestrie, brodând miraculos în Arta dramatică chipuri nemuritoare de
regi-eroi ori despoți, precum înaintașul său britanic William Shakespeare.
Vatra străbună a Daciei Mari, hărăzită
primordial de Dumnezeu, oamenilor drepți, viteji, harnici, credincioși,
jertfitori, omenoși, înțelepți, iubitori de frumos, de cânt, de datini, de
moșie, de creație, de artă, a avut privilegiul divin, ca în seminția fiilor Ei,
să se născă prințesa geto-dacă Maria, devenită apoi prin Sf.Duh, Maica Domnului
și Crăiasa Cerului și a Pământului.
Totul în Dacia era Armonie, ca o liturghie
sacro-profană: pământ și cer, lumină și cânt, câmpii și păsări, mame și dor,
bătrâni și legende, bărbați și cetăți, moșie și voievozi, codru și ape. Nu
întâmplător genialul Emin a așezat cuvintele drepte, suverane în graiul lui
Mircea cel Mare, ca să se cutremure îngâmfatul și păgânul sultan ce venise să-i
cotropească Moșia - Patria sfântă:
„Eu ? Îmi apăr sărăcia și nevoile și
neamul.../ Și de-aceea tot e mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman
este,/ Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/ N-avem oști,
dară iubirea de moșie e un zid/ Care
nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!” (Eminescu, Poezii, Scrisoarea III, Editura pentru
Literatură, București-1965)
„Că zmeii Daciei/ Ca constelații
sângeros-profetici/
Au strălucit
în fața Romei vechi. O lume-a tremurat la arătare/
Și marea ș-a-ndoit spumații muri/ Naintea
mândrei fulgerări a lor.”
După motto-ul,
dangăt de clopot privind autoritatea marilor regi geto-daci, la paternitatea
Daciei consființită prin Voia Domnului, ca demnitate suverană și legendară,
Eminescu, care avea un cult sacru pentru Dacia, pentru toți mari ei regi, își
zugrăvește pe marele Erou-Martir, regele Decebal în ipostaza lui de apărător al
patriei, al tradiției, de biruință și de jertfă în fața tăvălugului cotropitor
al Romei barbare, ce nu mai contenea să subjuge popoarele și țările lor.
Și pe Decebal Regele-Erou îl găsim una cu Patria
sa: cu cerul și pământul, munții și marea, soarele și aerul, fii și fiicele, cu
trecutul și prezentul, cu jertfa și izbânda. Cu tot și toate ale Ei.
DECEBAL
„Auziți auziți, cum inima d-oțel/ A Daciei se zbate cu
putere.../ Azi oastea noastră a învins iazigii.../ Popoare-ntregi privesc ca la
o stea./ Ieri încă slabi, astăzi se grămădește/ Evul întreg în brațul nostru
fier.../ Eu am fost punctul care-n marea lumei/ Cea liniștită m-am mișcat - și
marea.../ Marea întreagă s-a mișcat cu
mine.-/ Din codri-antici și pustii de gheață/ De sub lumina aurorei
boreale/ Și din dumbrăvi de laur, din pustia/ Egipetului vechi, a Libiei
ruine,/ Porniți de constelații sângeroase/ Cu mintea-aprinsă de preoți
bătrâni,/ Popoarele pornesc în contra Romei...” (Eminescu, Opere
Proză. Teatru. Literatură populară, coord. acad.
Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas, Chișinău,
2008)
Viața geniilor, existența lor, flacăra
spiritului lor profetic a fost dată de Sus, aprinsă serafic pentru a arde, a
lumina viața conaționalilor lor întru comuniune cu Dumnezeu și Sfinții cerului.
Numind obiectul, botezându-l, punându-i
nume, Omul îl nășea, îl năștea noii vieți, astfel încât cuvântul făcea cununia
între autor (naș) și lucruri, ca o înrudire, ca o blagoslovenie, ca o iubire.
Mihail Eminescu prin clarviziunea sa
genială, cu predispoziția lui lirico-filosofică, cu intuițiile lui profetice nu
a plăsmuit o cosmogonie anume, pentru a reconstrui, pentru a ne restitui frământătura,
aluatul, dospirea, rumenirea Neamului nostru pelasgo-traco-geto-dac, fiindcă
tradiția i-a înlesnit țesătura geniului cu vocație metafizico-mistică, unificatoare,
de sinteză.
În curtea penitenciarului Aiud, printre
miile de întemnițați religios, filosoful creștin-ortodox Petre Țuțea, vorbea asistenței în zdrențele vărgate, în lanțuri și
viezurilor atei, despre Hristos, despre Împărăteasa Maria, despre Neamul său eroic-martiric-sfânt,
despre profetul Eminescu:
„D-le
colonel (era vorba de securistul-călău, făcut la apelul de seară al comuniștilor uzurpatori, îndatorați
sovieticilor, cărora le-a predat țara, mare ofițer, Gh. Crăciun n.a.), dacă va trebui ca aici, în lanțuri și-n
haine vărgate să murim, considerăm că nu noi îi facem o cinste neamului
românesc, ci neamul românesc ne-a făcut onoarea de-a muri pentru el.” (Dragoș/
Ioana Ursu, Aiudule, Aiudule, Ed.
Renașterea, Cluj-Napoca, 2011)
Originile,
care întotdeauna chezășuiesc unitatea, asigură dimensiunea continuității, a
dăinuirii! Dochia devine astfel adevăratul geniu tutelar al poporului
traco-geto-daco-român!
În Eminescu s-a mișcat permanent o lume a
esențelor!
În
profetismul lui s-a aprins și a ars continuu spiritul serafic!
În
Luceafărul nostru s-a văzut străfulgerarea grandioasă a Trecutului-Prezent-Viitor!
Pe frontispiciul profetismului lui Emin s-au
cimentat temelia unei filosofii și stâlpul înțelepciunii! Filosofia i-a
înlesnit accesul la înțelepciune, iar aceasta i-a deschis larg porțile
cunoașterii. Orice creație de spirit din lume reprezintă o oglindă pentru
istoria omenirii: legenda unui trecut, devenind gloria unui prezent, care
impune renumele, autoritatea și încântă viitorul.
BOGDAN DRAGOȘ
Personajele:
Dragul, Voievod de țară în Maramureș
Sas
văru-său; Bogdan, fiul lui Dragul...
Bogdan, prințișorul voievodal în urcușul
său către domnie s-a format în datina străbună a geto-dacilor, a
maramureșenilor dârzi, a oșenilor înflăcărați și neîngenuncheați, în cultul
onoarei, moralei, al pregătirii pentru lupta fizică, al vânătorii, al
cunoașteri norodului, în cultul Patriei
cu toate frumusețile, binecuvântările, darurile, dorurile și înfrățirile ei,
vestindu-le tatălui.
BOGDAN (parea I-a)
„Pe când nu erai bolnav mergeam de-a pururi singur/
Adesea rătăcit-am prin munții nalți ai Tissei,/ Pân-unde a lor vârfuri despart
apele-n două/ De curge-apoi o parte spre noi spre soare-apune,/ Pe când o altă
parte se varsă-n răsărit -/ Spre răsărit adesea îmblat-am zile-ntregi/ Urmând
cărarea ceea ce și-au făcut păraie/ Și-am bătut cu ele prin codri vechi și
vecinici/ Cărarea-abia îmblată.
Adesea cu
Siretul, cu Bistrița adesea/ Eu m-am tot dus la vale pe-o luntre ușurică/
Alăturea cu mine având o plasă, arcul.../ Găsii acolo oameni, vorbind aceeași
limbă/ Ca și ai noștri. Aflat-am munți cu piscuri nalte/ Așa fel e pe unul
căruia-i zic Ceahlăul/ În zile după ploaie cuprinzi cu ochii lumea/ Dac-ăi
rotești...Acolo privești în miezul nopții/ Un râu puternic, sprinten curgând
spre miazăzi/ Care apoi departe se varsă-n Marea Albastră./ La gura lui departe,
pierdută-n zarea zilei/ Vezi o cetate mândră ce-i zic Cetatea-Albă.”(Eminescu, Opere, I,
Proză, Teatru, op. cit.)
Marele vizionar al Angliterei, al lumii,
William Shakespeare s-a urcat profetic deasupra vremii sale, pătrunzându-i
realitățile prin geniala intuiție, dând astfel, măsura cugetării sale
înaripate. El a portretizat Viața într-o diversitate de forme, după însușirile
specifice fiecărui personaj care s-a raportat la împrejurările, evenimentele,
momentele, existențele acelor timpuri.
Unii dintre biografii genialului poet au
găsit în Opera dramaturgului peste 800
de personaje îmbrățișate în mirajul creației sale fără seamăn. „O mare conștiință a vremii” – Nicolae Iorga,
cum îl gratula marea eminescolog Zoe
Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, i-a închinat cca 150 de pagini
marelui Shakespeare. (Iorga, Istoria
Literaturilor Romantice în Dezvoltarea și Legăturilor lor. Vol. II, Ed.
pentru Literatură Universală, București – 1968)
Întotdeauna l-am iubit și-l iubesc pe marele
poet-dramaturg, descendent al stirpei traco-celte, prin Opera sa și în mod
expres pentru The Merchant of Venice –
Neguțătorul din Veneția, scrisă între anii 1596-1597. În Gesta
Romanorum (sec. XIII), era deja povestea Neguțătorului din Veneția, care a fost prelucrată un secol mai
târziu de Giovanni Fiorentino în culegerea Il
Pecorone, iar de Cristopher Marlowe, în Evreul
din Malta.
Din vastul material, marele poet a realizat o dramă
tulburătoare prin întretăierea celor două planuri dramatice, ce au creat o
puternică antiteză, cel al iubirii dintre Bessanio și Porția și cel al tragicului
proces dintre Antonio și Shylock
„Basanio,
un negustor fără dare de mână din Veneția, îndrăgostit de bogata moștenitoare
Portia, îl roagă pe prietenul său Antonio să-i împrumute 3000 de ducați.
Întrucât și-a investit banii în corăbii și mărfuri, Antonio apelează la
cămătarul Shylock, care i-i dă cerând o livră din carnea trupului său dacă
nu-și va plăti datoria la timp.
Basanio câștigă
bunăvoința tatălui Portiei (alegând din
trei lacre pe cea unde se afla portretul ei) și nunta are loc. Dar vasele lui Antonio s-au scufundat și evreul își
cere livra. La proces, deghizată ca avocat, Portia îl apără pe Antonio;
recunoaște plângerea lui Shylock, dar îl previne să nu verse nici un strop de
sânge – sub pedeapsa cu moartea.
Ducele Veneției îl iartă
pe Shylock cu condiția să se creștineze și să dea o jumătate din averea sa lui
Lorenzo, un tânăr care a fugit cu Jessica, fiica lui Shylock. Între timp,
sosesc știri despre întoarcerea cu bine a corăbiilor lui Antonio.”(Leon
Levițchi, Istoria Literaturii Engleze și
Americane, Vol.I, Dacia, Cluj-Napoca, 1985)
Antonio
„Bessanio-al
meu, te rog vorbește./ Și dacă lucrul stă – cum însuți stai-/ În aria onoarei,
- sigur fii/ Că punga, brațul meu și tot ce am/ Stă tot deschis – la îndemâna
ta...
Bessanio
O fată cu avere e-n Belmont./ Frumoasă fată!
și, ce-i mai de preț,/ Cu mari virtuți. Din ochii ei, cândva,/ Eu am primit
tăcute, dulci solii...
Shylock știa ce hramul de demnitate al creștinului
Antonio și încearcă să-și justifice cămătăria, invocând afacerea cu oile a lui
Iacob, după sfatul lui Abraham din Biblie.
Antonio
Observi,
Bessanio,/ Că diavolul, când vrea, e scripturist!/ Un suflet rău, citind citate
sfinte,/ E un viclean cu fața zâmbitoare,/ Un măr plăcut, cu miezul viermănos./
O, dulce chip fățărnicia are!...
Shylock
Signor
Antonio, în multe rânduri,/ Și-adesea, pe Rialto, m-ați mustrat/ Că sunt zaraf
și cer la bani dobândă.../ Dar eu am dat din umeri și-am răbdat,/ Căci a răbda
e scrisa lui Israel.../ Și-această bunătate-o dovedesc:/ Poftiți la un notar și
iscăliți/ Sinetul cuvenit - și-această șagă:
De nu veți
răfui, la timp și loc,/ Cutare și cutare sumă, după/ Cuvântul din sinet, atunci
amenda/ Să fie socotită drept un funt/ Din scumpa voastră carne, luat tăiat,/
Din trupu-vă, de unde voi voi...”(William
Shakespeare, Richard II, Neguțătorul din
Veneția, Iuliu Cezar, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București
– 1955)
Viața se mulează după caracterul, după
ipostaza omului, în funcție de raportarea acestuia față de Creator, față de
Neam, față de Patrie, față de Înaintași, față de comunitatea prezentă. Geniul și Opera lui sunt fidelitate și
sălășluire întru frumos, întru sublim, întru dor, întru divin!
Poeții înfiiați harului Duhului Sfânt, sunt
înzestrați, sunt hărăziți să poarte efigia nației lor, ca pe un sacerdoțiul
liric, pentru a le consființi destinul existențial al tradiției, al culturii
spirituale întru continuitate și dăinuire.
În Getica,
marele istoric Vasile Pârvan, privind înspre veacul al VI-lea î.Hr., mărturisea
despre strămoșii noștri geți că, „în
secolul al VI-lea a. Chr. nu aveau o cultură calitativ inferioară, ci doar
formal deosebită de a grecilor (traco-elenilor n.a.).” Tot ce-i deosebea pe anticii frați era că geții noștri trăiau în
patriarhat, în viața Satului,în vreme de traco-grecii savurau Cetatea, patriciatul.
Înzestrați de Atotcreatorul cu toate
darurile, străbunii noștri pelasgo-traco-scito-geto-dacii aveau o cultură
patriarhală, spiritual-religioasă ce cobora din tradiție, deci, din eternitate.
„Când un neam sau o cultură încep să
coboare din eternitate, ele nu mai pot fi oprite...” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Ed.
Humanitas, București-2014, p. 9)
Așadar, Neamul și cultura lui merg în eternitate și rămân
în eternitate. „Neamul nostru rămâne
pentru că și el participă, în felul lui, la eternitatea ființei.” (ibid.,
p. 11)
Așa a rămas Bădița Eminescu în eternitate pentru a ne
aminti de neamul nostru și cultura lui.
BOGDAN (partea a II-a)
„...Iar despre
soare-apune vezi iar un râu puternic/ Pe șapte guri, se zice, vărsându-se în
mare, E Dunărea, aproape de gurile-i Chilia./ Într-aste două râuri și între
munții negri/ Privești o țară-ntreagă de codri și de dealuri;/ Din văi cu râuri
line din codri fără capăt/ Vezi turme fără număr în zare răsărind/ Și buciumele
sună duios și cânt de fluier-/ Sălbateci zboară caii mai iuți decât chiar
vântul/ Și câinii urlă jalnic... Ciobani pe cai călări/ Străbat ca și săgeata
câmpiile întinse...
De-acea frumoasă
țară. Adesea pe Ceahlău/ Făcându-mi ochii roată, am zis ce bine ar fi/ O mână
să cuprindă atât cât vezi cu ochii/ Și nu mai mult...Întinsă ar fi domnia
totuși./ Sunt ici și colo-n țară boieri și capi de neamuri/ În Vrancea și în
Codrii Tigheci, în Câmpulung,/ Cetatea Albă are șoltuz cu multă oaste,/
Bârladul stăpânește olate și pășuni,/ Suceava
are ziduri de poți îmbla călare/ Pe ele...” (Eminescu, Opere Proză,
Teatru, Literatură populară, op. cit.)
Aproape întreaga natură lirică a Marilor
Titani, Shakespeare și Eminescu mustește de licoarea filosofică a înțeleptului.
Aproape fiecare vers se reflectă multicolor în undele muzicii lor astrale, în
care fredonează Patria, Neamul, Tradiția, Tricolorul, Trecutul, Prezentul,
Viitorul.
„Știi, bădiță
Mihai din Ipotești,/ Tot versul tău e muzică astrală!/ Îți mulțumim că te-ai
născut... și ești/ Al neamului mândrie și comoară! (Angela Mândâcanu,
Cronica Timpului, Anul X, 108-109,
Ian-Feb 2024)
Întru pururea cinstirea voastră Regali
înaintași!
13 Iunie 2024 -
ÎNĂLȚAREA DOMNULUI – ZIUA EROILOR
Hristos s-a înălțat!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu