Geneza
statalității ucrainene (4) Nașterea naționalismului ultra-xenofob ucrainean
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
26
Iunie 2024
Preliminariile conflictului ucraineano-polon
Originea naționalismului xenofob ucrainean nu se află
în teritoriul actualului război ruso-ucrainean, ci în colțul opus, de
nord-vest, al Ucrainei de azi, și nu își are motivația istorică în conflictul
ucraineano-rus, ci în conflictul ucraineano-polon.
După înfrângerea Puterilor Centrale și dezintegrarea
Imperiului Austro-Ungar, în noiembrie 1918, ucrainenii au înființat o Republică
(Populară a Ucrainei Occidentale) la Lwov, pentru controlul Galiției de Est și
Nordului Bucovinei. Galiția de Est era un teritoriu conlocuit de ruteni cu
polonezi și evrei și disputat cu polonezii. Centrele urbane, precum Lwovul,
erau locuite covârșitor de polonezi și evrei, dar la Lwov erau încartiruite
două regimente ucrainene sub protecția arhiducelui Wilhelm de Austria, un
disident Habsburgic („prințul roșu”), entuziast pro-ucrainean. Luptele de
stradă de la Lwov, au fost declanșate de aceste regimente, la 1 noiembrie, prin
ocuparea instituțiilor și arborarea drapelului ucrainean. Pe 11 noiembrie
Polonia și-a proclamat independența și a trimis trupe regulate la Lwov, după
care luptele de gherilă urbană au degenerat în războiul polono-ucrainean
(noiembrie 1918 - martie 1919), câștigat de polonezi. La 22 ianuarie 1919
R.P.U.O. a fuzionat cu Republica Populară (Naționalistă) Ucraineană și, în
aprilie 1920, ucrainenii s-au aliat cu foștii adversari, polonezii, care erau
în război cu sovieticii.
Războiul polono-sovietic a durat doi ani (februarie
1919-martie 1921), timp în care Aliații au transmis părților beligerante
propuneri de încheiere a ostilităților și fixare a granițelor pe o linie „etnic
rezonabilă”. Cea mai cunoscută dintre acestea a fost linia propusă de către ministrul de Externe
britanic, lordul Curzon. În vestul Liniei Curzon polonezii formau o masă
compactă, iar în estul ei (Galiția de Est) ucrainenii, polonezii și evreii
formau un mozaic imposibil de separat teritorial. Atât polonezii cât și
sovieticii au refuzat Linia Curzon, continuând războiul și trecând teritoriile,
printre care și Galiția de Est, dintr-o mână într-alta. După o ofensivă
polono-ucraineană spre est, trupele sovietice au ocupat Lwovul, apoi Kievul,
guvernul efemerei R.P.U. s-a refugiat în Polonia, sovieticii au ajuns la
porțile Varșoviei. A urmat „miracolul de pe Vistula” și contraofensiva
Pilsudski, recucerirea Kievului, a Lwovului, armistițiul cerut de sovietici și
Pacea de la Riga.
Sunt notabile aprecierile mareșalului Pilsudski în
acest context: „Tot ce putem obține în partea de vest depinde de Antanta - de măsura în care aceasta ar putea dori să
constrângă Germania”, în timp ce în est „există uși care se deschid și se
închid, și depinde de cine le forțează deschiderea și cât de departe.”
Continuarea luptelor, în pofida presiunii Aliaților
pentru încetarea lor, a depășit cu mult simpla dispută teritorială. Ea a avut,
de fapt, ample motivații strategice și ideologice. Pe de o parte tandemul
Lenin-Troțki urmărea joncțiunea ̶ în vederea extinderii „revoluției mondiale”-
cu socialiștii și comuniștii germani care formaseră deja, în 1918, Republica Sovietelor
(Sfaturilor-Räterepublik). Pe de alta, Pilsudski urmărea blocarea
velicorusismului și a bolșevismului în ascensiune, prin proiectul său Intermarium,
care viza crearea unei uniuni statale multinaționale de la Baltica la Marea
Neagră.
Prin Tratatul de Pace de la Riga din 18 martie 1921,
care a încheiat războiul polono-sovietic, granița de est a Poloniei, renăscute
după Primul Război Mondial, a fost împinsă spre est în medie cu 250 kilometri
față de linia Curzon. Aliații au acceptat, în 1923, această graniță între
Polonia și U.R.S.S., prin care, pe de o parte peste un milion de polonezi
rămâneau în R.S.S. Ucraineană și, pe de alta, Galiția de Est, Lwovul, cu o
largă populație ucraineană (și evreiască, desigur) a rămas la polonezi. Volînia
a fost împărțită între sovietici și polonezi.
Masacrele din Volînia și Galiția. Nașterea
Banderismului
Galiția și Volînia pot fi considerate ținuturi de
obârșie a ucrainenilor (rutenii), care trăiau în ele într-un mozaic etnic
inextricabil cu polonezii și evreii, mai întâi sub dominația polono-lituaniană,
pe urmă sub cea Habsburgică. De acolo a avut loc coborârea lor treptată spre
sud, atât în nordul Novorossiei cât și în Bucovina și Basarabia.
Între cele două războaie mondiale, guvernul polonez a
încercat să schimbe compoziția etnică a acestor regiuni, printr-o colonizare
masivă cu polonezi, suprimarea învățământului în limba ucraineană, trecerea
forțată a bisericilor ucrainene la ritul romano-catolic sau chiar distrugerea
lor.
În 1929 s-a
constituit la Viena Organizația Naționaliștilor Ucraineni[1]. În
februarie 1941 Stepan Bandera a devenit liderul aripii radicale a OUN,
cunoscută ca OUN-Bandera. Notorietatea lui se datora participării la asasinarea
ministrului de interne polonez (1934), în urma căreia Bandera a fost condamnat
la moarte, pedeapsă comutată în detenție pe viață. A fost eliberat din
închisoare în septembrie 1939, la invadarea Poloniei de către germani. La 30
iunie 1941, o săptămână după declanșarea operațiunii „Barbarossa”, OUN-Bandera
a proclamat, la Lwov, înființarea unui stat ucrainean independent. Cu toate că
punctele 3 și 4 ale Proclamației prevedeau „colaborarea strânsă cu Marea
Germanie Național-Socialistă”[2], germanii, care la data aceea înaintau vertiginos,
nu aveau nevoie de o Ucraină independentă, au respins proclamația și, după
refuzul lui Bandera de a o anula, la 5 iulie l-au arestat pe și l-au trimis la
Berlin. În ianuarie 1942 a fost transferat în lagărul de concentrare
Sachsenhausen, într-un regim de detenție lejer, corespunzător prizonierilor
speciali, inclusiv vizite ale soției care îi facilitau controlul OUN-B.
În octombrie 1942 O.U.N.-Bandera a format, în Volînia,
Armata Insurecțională Ucraineană (UPA), care, în 1943, a declanșat masacrele
din Volînia și Galiția [3], ([4], pp. 165-172), teritorii care ieșeau treptat
de sub ocupația germană, cu scopul declarat al epurării etnice a polonezilor
din aceste regiuni. O.U.N.-Bandera considera că „nemții și rușii vin și pleacă,
dar polonezii trebuie eliminați de pe «pământurile ucrainene», cu forța”.
Masacrarea s-a făcut cu arme albe, cuțite, topoare, seceri, furci, fierăstraie.
După masacre, satele poloneze erau incendiate. Un preot romano-catolic a fost
tăiat în două cu fierăstrăul, alți doi răstigniți Ferocitatea este similară cu
cea a masacrelor hortiste din 1940 de la Ip și Treznea: în Volînia femei
gravide au fost ucise cu cuțitul înfipt în abdomen; la Ip un dement maghiar
hortist a scos copilul din pântecele mamei cu baioneta. Termenul de naționalism
ultra-xenofob rămâne încă palid pentru definirea unei ideologii care stă la
baza unei astfel de demențe colective. Istoricul american Tymothy Snyder, cea
mai citată sursă pentru această perioadă, folosește sintagma „o formă
totalitară de naționalism integral” ([4], p.168). Numai în intervalul de vârf
al acestor acțiuni, din iulie 1943, au fost masacrate peste 150 de sate
poloneze. Culorile drapelului U.P.A. și siglei O.U.N.-B.: roșu și negru - sânge și moarte.
Bandera nu a participat direct la aceste masacre. El a
fost, însă, ideologul de necontestat al epurării polonezilor din Volînia și
Galiția prin exterminare. Caracterizarea lui Bandera ca nazist este
superficială. El este liderul ideologic și idolul naționalismului ultra-xenofob
ucrainean, care își are propriile rădăcini. În 1945 germanii l-au readus în
Ucraina, unde a pus bazele mișcării de partizani antisovietice și împotriva
comuniștilor polonezi. O.U.N.-B. a considerat că el trebuie să conducă protejat,
din afara granițelor, mișcarea de rezistență. A fost asasinat la München, în
1959, de K.G.B. la ordinul direct al lui Hrușciov. În ianuarie 2010,
președintele Victor Iușcenko i-a acordat titlul de erou al Ucrainei[5].
Memoriale ale lui Bandera există pe tot teritoriul Galiției de Est. În cele
trei orașe principale galițiene, Lwov, Ternopil, Ivano-Frankivsk i-au fost
ridicate monumente. Ziua lui de naștere este aniversată în fiecare an prin
marșuri cu torțe.
Depolonizarea RSS Ucrainene de către Stalin și
Hrușciov
După Al Doilea Război Mondial, conform înțelegerilor
Stalin-Roosevelt-Churchill de la Ialta și Teheran, reconfirmate la Potsdam,
granița sovieto-poloneză a fost stabilită aproximativ pe linia Curzon, estul
Galiției și Volîniei intrând de data aceasta în componența R.S.S. Ucrainene.
Churchill a acordat o atenție deosebită trasării granițelor Poloniei
post-belice [5]. Când, la Ialta, a încercat să le păstreze mai aproape de linia
Tratatului de la Riga din 1921 (cu Lwovul la Polonia), Stalin a replicat: „Vreți
să îi spun poporului rus că sunt mai puțin rus decât Lordul Curzon?”. În cursul
unei discuții cu Stalin, Churchill a tranșat problema poloneză (în aceeași
manieră cu „acordul de procentaj”) cu modelul celor trei bețe de chibrit: a
luat chibritul din dreapta și l-a trecut, peste cel central, în stânga. Polonia
ceda Uniunii Sovietice Galiția de Est și Volînia, până la linia Curzon, și
primea în compensație teritorii interbelice ale Germaniei învinse, până la
linia Oder-Neisse. Strămutarea corespunzătoare a populațiilor a fost hotărâtă
la Conferința de la Potsdam.
Ceea ce nu au reușit banderiștii prin exterminare, au
realizat sovieticii prin strămutare. Începută în perioada ocupației sovietice a
estului Poloniei din septembrie 1939 - iunie 1941, politica sovietică oficială
de depolonizare a RSS Ucrainene, a constat în strămutarea a peste un milion de
polonezi din Galiția și Volînia de est în Polonia sovietică. Un prim val
(1945-1946) a fost ordonat de către Stalin, dar semnat de către Hrușciov
(prim-secretar al PC Ucrainean din 1938 până în 1949); un al doilea val (1955-1959)
a fost ordonat de către Hrușciov (de data aceasta ca prim-secretar al
P.C.U.S.). Teritoriul Galiției de Est (Lwov, Ternopil, Ivano-Frankivsk), astfel
purificat etnic, va deveni peste ani fieful neo-banerismului ucrainean și va
influența decisiv, începând cu Revoluția Portocalie din 2004, orientarea
Ucrainei de Est spre confruntare cu Federația Rusă. Strămutarea germanilor
dincolo de linia Oder-Neisse a fost mult mai amplă.
„Dacă nu
citești ziarele ești neinformat, dacă le citești ești dezinformat” (Mark Twain)
Dificultățile reconcilierii polono-ucrainene.
Judecând după informațiile zilnice ale mass-mediei din
România am rămâne cu impresia că relațiile polono-ucrainene sunt impecabile
(tot așa după cum publicul care ascultă zilnic informații despre susținerea
conducerii României, până în pânzele albe, pentru Kiev poate rămâne cu impresia
subliminală că Teritoriile Românești Ocupate ar fi în Federația Rusă și nu în
Republica Ucraina).
Polonia a fost, până de curând cel mai vocal
susținător al Kievului. Acest aspect se leagă nu de o dragoste
polono-ucraineană, ci de dorința Varșoviei de a apărea ca principal jucător
politic est-european, într-o reactualizare a marelui proiect Intermarium al lui
Pilsudski. Numai că Washingtonul are
̶ și a implementat ̶
propriul proiect Intermarium (pe teritoriul nostru urmând să fie
constituită, spre extazul unora, cea mai mare bază militară N.A.T.O., de facto
U.S.A., din Europa).
Masacrele din Galiția și Volînia au lăsat urme adânci
în mentalul colectiv polonez și în cel ucrainean. După largi dezbateri publice,
în 2015 (în timpul mandatului prezidențial al lui Petro Poroșenko), Rada
Supremă de la Kiev a adoptat o lege prin care glorifică O.U.N. și U.P.A. În
replică, Seimul (Parlamentul) polonez, a dat o rezoluție prin care acuză O.U.N.
și U.P.A. de epurare etnică, iar în 2016 a instituit ziua de 16 iulie ca Zi
Națională de Comemorare a Victimelor Genocidului naționaliștilor ucraineni
asupra populației civile a celei de-a doua Republici Poloneze.
La comemorarea a 75 de ani de la masacre (2018)
președintele Poloniei, Andrzej Duda, depunând o coroană de flori în lanul de
grâu care acoperă locul, acum în Ucraina, unde a fost unul dintre satele
poloneze (Kolonia Pokuta) masacrate și incendiate de către ucrainenii U.P.A. a
spus: „Fiecare polonez ucis și ars aflat în acest pământ trebuie să-și recapete
numele și prenumele”. [7], Oficialități poloneze s-au exprimat: „E greu de
admis ca Ucraina să se alăture U.E. fără să permită deshumări la locurile unde
au avut loc masacrele”[8].
În ianuarie 2023, când parlamentul de la Kiev l-a
omagiat pe Bandera, premierul polonez,
Mateusz Morawiecki și-a exprimat dezavuarea: “a avut loc un genocid în care
între 100.000 și 200.000 de polonezi au murit în mâinile naționaliștilor
ucraineni în zonele de frontieră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
și vom lupta întotdeauna pentru a menține vie memoria lor”[8].
Tensiunea polono-ucraineană mocnită a abandonat
eufemismele diplomatice în timpul crizei cerealelor din 2023. În discursul său
din 20 septembrie de la tribuna Adunării Generale a O.N.U., Zelenski a acuzat Polonia că (împreună cu Ungaria și
Slovacia) „face jocul Rusiei” refuzând, la 15 septembrie, să redeschidă
granițele pentru importul cerealelor ucrainene. Reacțiile liderilor polonezi au
venit în aceeași zi. Andrzej Duda a afirmat că „Ucraina este ca o persoană care
se îneacă…extrem de periculoasă și care își poate trage salvatorul sub apă”,
iar Morawiecki a afirmat că Polonia nu va mai livra arme Ucrainei și l-a
avertizat pe Zelenski „să nu mai jignească vreodată Polonia”[9].
Dacă obiectivul O.U.N.-Bandera și al brațului ei
înarmat, U.P.A., în 1943, era crearea unui stat național ucrainean pe
teritoriul Galiției și Volîniei, prin exterminarea tuturor polonezilor din
acele teritorii, obiectivul neo-banderismului de la Kiev de după 2004 a devenit
purificarea etnică prin asimilare lingvistică și culturală, legiferată, în
imensul teritoriu pe care sovieticii
l-au creat Ucrainei, în egală măsură a rușilor din Donbass și a
românilor din Teritoriile Românești Ocupate de Ucraina.
Asupra naționalismului ultra-xenofob ucrainean, vom
reveni, în 2014, când el s-a îngemănat cu Doctrina Wolfowitz a
neo-conservatorilor de la Washington, ignorând celebrul avertisment al lui
Kissinger: „Ar putea să fie periculos să fii dușmanul Americii, dar să fii
prietenul ei este fatal” (formulat pe vremea retragerii americanilor din
Vietnam și ilustrat spectaculos la retragerea din Afganistan). Este problema
naționaliștilor de la Kiev că s-au lansat într-o aventură sinucigașă. Este
problema noastră, a românilor, că, în locul unei politici externe echilibrate,
înțelepte și preventive, ne lăsăm antrenați, pas cu pas, într-una sinucigașă,
dictată de interese străine.
-----------------------------------------------------
[1]
site-ul actual al OUN este: https://oun.org.ua/
[2]
https://en.wikipedia.org/wiki/Act_of_restoration_of_the_Ukrainian_state
[3]
https://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrarea_polonezilor_din_Vol%C3%A2nia
[4]
Timothy Snyder, The Reconstruction of Nations. Poland, Ucraine, Lithuania,
Belarus, 1569-1999, Yale University Press, London, New Haven & London,
2003.
https://shron1.chtyvo.org.ua/Timothy_David_Snyder/The_Reconstruction_of_Nations_Poland_Ukraine_Lithuania_Belarus_1569-1999_nhl.pdf
[5] R.
Goncharenko „Stepan Bandera: Ukrainian hero or Nazi collaborator?”. „Deutsche
Welle”, 22 May 2022.
https://www.dw.com/en/stepan-bandera-ukrainian-hero-or-nazi-collaborator/a-61842720
[6]
Winston Churchill, Al Doilea Război Mondial-Memorii, vol II, Paul Editions,
2019.
[7]https://www.president.pl/news/polish-president-on-volhynia-massacre-anniversary-observances,36756
[8]https://bucpress.eu/polonia-cere-ucrainei-exhumari-si-procese-adecvate-in-cazul-masacrului-de-la-volinia/
[9]Jacek
Lepiraz- corespondent Deutsche Welle la Varșovia
https://www.dw.com/ro/polonia-%C8%99i-ucraina-devin-cei-mai-buni-prieteni-de-acum-inamici/a-66897829
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu