Poezia creștin-ortodoxă - Artă pură (1)
Jurnalistică
Gheorghe
Constantin Nistoroiu
Art-emis
12 Mai 2026
„Dumnezeul geniului
m-a sorbit din popor, precum soarele soarbe un nour din marea de azur”(Mihai Eminescu)
Poezia creștin-ortodoxă
dacoromână este artă pură prin excelență Poezia ca artă pură, de esență
religioasă, respectiv creștin ortodoxă are o dimensiune pancosmică și
pancalică, astfel că, frumusețea creației lirice tinde către o destinație
liturgică. Poezia pură, cea religioasă, creștin-ortodoxă are Muntele, Marea,
Fluviul, Râul, Soarele, Cerul, Stelele, Pământul, Iarba, Codrul, trilurile
suave ale Ciocârliei, Privighetorii, Mierlei, Rândunicii, Turturelei, Cucului,
Calofirului, are mireasma Florilor, înțelepciunea Albinelor, are Curcubeul
Păunului și Aurora boreală, are deci, toate evidențele ca podoabe regale ale
ei!
Geniul poeziei religioase,
creștin-ortodoxe dacoromâne consființește pe marele Sacerdot al graiului
străbun, care purifică lumina diafană a creației sale cu strălucirile gândului
său patristic. „Gândul patristic este înmiresmat de florile, plaiurile,
de gurile de rai și de foșnetul codrilor țării sale, este purtat de zumzetul
albinelor harnice, prin ciripitul păsărilor cerului, „de care nimeni nu se
îngrijește”, spre a sădi în suflete adevăruri nemuritoare: încredere, bucurie,
pace, statornicie în muncă, în adevăr, în frumos, în iubire și săvârșirea a
toată fapta cea bună” (Mihail Diaconescu, Discursuri, Ed. Magic Print,
Onești-2018, p. 99). Poezia pură este chip, crez, icoană, mărturisire, jertfă,
mesaj, manifest, omagiu, evocare!
Iarna cuvintelor
„Mi-e frig de
cuvintele tale/ ca de-o iarnă a trupului meu./ Anotimpul polar, troienit de
vocale,/ îl simt dureros de mereu.// Vorbești - și mi-e ger de consoane,/ ca-n
zăpezi mă cufund, înlemnit./ De tăcerile tale virane/ mi-e gol ca de-un șes
viscolit.// Și-n marele-ngheț din cuvinte/ pătruns de iernaticul vid,/ aștept o
silabă fierbinte/ s-o beau ca pe-un sânge torid” (Andrei Ciurunga, Vinovat pentru aceste cuvinte,
Ed. Cartea Românească, 1972)
Poezia pură prin viziunea sa
lirico-filosofico-teologică este o admirabilă Călătorie spre zei! Cuvintele
trebuiesc alese cu grijă scerdotală și potrivite graiului viu al frumuseții
vieții lor! Cuvintele sunt Altarul în care gândurile se aduc jertfă curată
slujind și slăvind cuvântulL! Poezia pură este un zbor diafan în cuprinderea
arhitecturii cerului ei simplu și profund!
Arhitectură
„Vrând clipelor, să pui parâmă/ și umbrelor să pui odgon/ din vremea care se
fărâmă/ faci, noaptea, lespezi de beton.// Și trupul gol al umbrei tale/
l-îngropi în zidul tău nocturn,/ din piatra-acestei catedrale/ să nu se surpe
nici un turn.// În zori îți scapă-n hău mistria/ și-adormi pe-un hârb de
curcubeu/ visând c-ai tencuit vecia/ pe sângele lui Dumnezeu” (Radu
Ștefan Demetrescu Gyr, Ultimele Poeme, Ed. Vremea, București-1994).
Arta creației în poezia pură
trebuie să facă din scris o profesie, o vocație, o artă, o misiune, un cult,
dar toate împreună să purceadă dintr-un mod de viață – model de creștin
mărturisitor! Arta pură - Icoana ortodoxă a poeziei dacoromâne trebuie să reveleze
întotdeauna frumosul ca spirit, ce se pogoară serific pe chipul sublim al
poetului religios!
Poetul
„De mic, o, tată,
m-ai crescut cu dorul/ De-a tălmăci a firii largă carte,/ Mi-ai revărsat în
inimă fiorul/ Cîmpiilor desțelenite-n Marte.// M-ai dus în fața zărilor
deschise/ Și soarelui i-am îndurat arsura,/ În sufletu-mi buchetele de vise/ Au
înflorit cînd înflorea răsura.// Cînd tu arai c-un tril de doină-n gură/ Sub
arcul cerurilor unduiate,/ Am învățat a versului măsură/ Din simetria brazdelor
arate.// Din sborul ce-l grăbește ciocîrlia/ Am învățat aprinsele avînturi/ Și
ritmul, care naște armonia,/ Din legănarea grînelor în vînturi.// Tu scrii
și-acum cu plugul, primăvara,/ A țarinii mănoasă poezie;/ Eu, grea dar dulce,
mi-am primit povara/ De-a zugrăvi divina-i măreție.// Și-n vis, cînd noaptea
își resfiră-n slavă/ Luciosul păr gătit cu flori de aur,/ Prielnicele zîne din
dumbravă/ Mi-aduc zîmbind ghirlande verzi de laur” (Nichifor Crainic, Poezii alese 1914-1944, Ed. Roza
Vînturilor, București-1990).
Lumea se înfrumusețează și se
spiritualizează prin poetul creștin ca Sacerdot liric!
Poetul, Artistul, Sacerdotul liric ortodox dacoromân se substitue poporului,
nației, neamului său, fiindcă misiunea sa este chemarea Patriei, iar alegerea
aparține proniei divine! Profetul spiritualității dacoromâne, Mihail Eminescu,
și-a ridicat limba sacră, limba dulce și frumoasă la rangul desăvârșirii
poetico-filosofico-teologice.
„Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existența unui popor...
Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile a croi un drum nou în literatura
românilor. Niciodată nu s-a văzut la noi un temparament de artist complet de o
cultură atât de vastă și de puternică” (Alexandru Vlahuță, Revista
nouă, 1989).
„Cu spiritul său vast
nutrit cu neliniște romantică, la diverse și profunde izvoare de cultură
universală, dar în primul rând implicat în totalitatea manifestărilor geniului
autohton cu elemente preexistente în orizontul obârșiilor noastre, al
dacismului văzut ca tărâm mitic sacral, în „trecutul nostru cel mai vechi”,
Eminescu s-a dovedit, între marii Români ai secolului XIX, acela care a reușit
în mod excepțional să ridice pe culmi inegalabile vocația creatore a nației și
s-o pună de acord în chip plenar cu exigențele universale ale timpului” (Mihai Drăgan, Centenar Eminescu 1889-1989,
București, 1989)
Dumnezeu și om
„Cărții vechi, roase
de molii, cu păreții afumați,/ I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere
bătrâne/ Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine,/ Triste ca aerul bolnav
de sub murii afundați.// Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,/ Te-am
văzut născut în paie, fața mică, dogorâtă,/ Tu, Christoase, - o ieroglifă stai
cu fruntea amărâtă/ Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!//... Fi-va
oare dezlegarea celora nedezlegate?/ Fi-va visul omenirii grămădit într-o
ființă?/ Fi-va brațul care șterge-a omenirii neputință/ Ori izvorul cel de
taină a luminii-adevărate?// Va putea să risipească cea neliniște eternă,/ Cea
durere ce-i născută din puterea mărginită/ Și dorința făr-de margini?... Lăsați
vorba-vă pripită,/ Mergeți regi spre închinare la Născutul în tavernă.// În
tavernă?... -n umilință s-a născut dar Adevărul?/ Și în fașe d-înjosire
e-nfășat eternul Rege?/ Din durerea unui secol, din martirul lumii-ntrege/
Răsări o Stea de pace, luminând lumea și cerul...//... Azi artistul te concepe ca pe-n Rege-n tronul său,/
Dară inima-i deșartă mâna fină n-o urmează.../ De a veacului suflare a lui
inimă e trează/ Și în ochiul lui cuminte Tu ești Om și Dumnezeu!” (Mihai
Eminescu, Poezii, Vol.II, Cartea de acasă, Ed. Erc Press, București-2009)
Poetul creștin ortodox se însumă
și se asumă misionarismului și profetismului dacoromân! „Adevăratul
artist nu vorbește niciodată doar despre el. Exprimându-se el ne exprimă pe noi
toți” (Mihail Diaconescu, c.f. Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu,
Fundamentele Teologice ale Fenomenologiei Narative, Ed. Arhiepiscopiei
Tomisului, Constanța-2005, p. 101). Poezia pură este o Lumină cerească și un
cântec sublim al pământului ce se pogoară peste viața creștină a poetului, care
apoi se răsfrânge serafic peste sufletul nației în care pulsează sacra sa
Patrie, prin crezul ei misionar al naționalismului întru armonia unității în
diversitate.
„O țară nu e numai o legitimitate etnică..., o țară nu e numai o instituție
pe baza unor tratative internaționale; o țară e o conștiință cetățenească de
luptă permanentă pentru a-și impune valorile poporului ei” (Octavian
Goga, Lumina și cîntul..., Ed. Transilvania-Sibiu, 1981).
„...Le zic supus: „Veniți de-acuma,/Străbuni din lunga vremii cale,/Și
dați-mi cîntecul și gluma/Și nesfîrșita voastră jale./Veniți, căci glasul
vostru-nvie/Un nou zorit de dimineață,/voi ce-ați murit o veșnicie/Sunteți
fșămînzi azi de viață// Ei vin cu suflete-nnoptate,/De-aceea sfarmă lanțuri
grele,/De-aceea urlă și se zbate/Durerea-n cîntecele mele./Doar din al
veacurilor caier /Mi-am împletit eu biciul urii,/nestinsul vremurilor
vaier/Mi-a scris blestemu-n ceriul gurii” /( Octavian Goga- Strămoșii-
fragment, Poezii, Ed. Tineretului, 1968).
Apologetul, artistul, scriitorul
creștin ortodox, Mihail Diaconescu vede în Arta creației pure, de orice gen, o
misiune sacerdotală, o diaconie în care frumosul creat înfrumusețeză
admiratorii. Arta pură, urcă așadar, de la dialog la comuniune și cuminecare cu
cei care o contemplă. „Arta este diaconie doar în măsura în care
instituie și realizează comuniunea și comunicarea dintre autor și public” (Mihail
Diaconescu, c.f. Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 102).
Arta pură poate fi și omul, care în toate împlinirile sale spirituale atinge
plenitudinea de Om!
O, om!...
„O, om!... ce mari
răspunderi ai/ de tot ce faci pe lume,/ de tot ce pui în scris sau grai,/ de
pilda ce la alții-o dai,/ căci ea mereu spre iad sau rai/ pe mulți o să-i
îndrume!// Ce grijă trebuie să pui/ în viața ta, în toată!/ Căci gândul care-l
scrii sau spui/ s-a dus... în veci nu-l mai adui,/ și vei culege roada lui/ ori
viu, ori mort odată.// Ai spus o vorbă! – vorba ta,/ mergând din gură-n gură,/
va veseli sau va-ntrista,/ va curăța sau va-ntina,/ rodind sămânța pusă-n ea/
de dragoste sau ură.// Scrii un cuvânt! - cuvântul scris/ e-un leac sau e-o
otravă;/ tu vei muri, dar tot ce-ai zis/ rămâne-n urmă-un drum deschis/ înspre
Infern sau Paradis,/ spre ocară sau spre slavă.// Spui o cântare! - viersul
tău/ rămâne după tine/ îndemn spre bine sau spre rău,/ spre curăție sau
desfrâu,/ lăsând în inimi rodul său/ de har sau de rușine!// Arăți o cale! -
calea ta/ în urma ta nu piere;/ e calea bună sau e rea,/ va prăbuși sau
va-nălța,/ vor merge suflete pe ea/ spre rai sau spre durere.// Trăiești o
viață! – viața ta/ e una, numai una,/ oricum ar fi, tu nu uita,/ cum ți-o
trăiești; vei câștiga/ ori fericire-n veci prin ea,/ ori chin pe
totdeauna!...// O, om! - ce mari răspunderi ai!/ tu vei pleca din lume,/ dar ce
scrii azi, ce spui în grai,/ ce lași prin pilda care-o dai,/ pe mulți, pe
mulți, mereu spre rai/ sau iad o să-i îndrume.// O, nu uita!... fii credincios/
cu grijă și cu teamă!/ - să lași în urmă luminos/ un grai, un gând, un drum
frumos!/ Căci pentru toate, ne-ndoios,/ Odată, vei da seamă!...” (Traian Dorz, Cărarea tinereții curate, Ed. „Oastea
Domnului”, Sibiu-2004).
Sensibilitatea poetului creștin
ortodox dacoromân este incitată permanent de Frumusețe: de sublimul cerului, al
pământului, al naturii Vetrei străbune prin seva spiritului ei, în care se
întețește continuu Corola - Aură a Eroilor-Martirilor-Mucenicilor-Mărturisitorilor-Sfințior.
Așa s-a împletit în sufletul pur al Crinului liric – Iulia Hașdeu, la 11 ani,
poezia patriotică:
Oasele lui Țepeș Vodă
„Ca steaua Nemuririi,
a Gloriei străbune,/ O! Țepeș! Falnic nume! În inimii române/ Să bată a ta
suflare așa de-ngrozitoare/ Ca toată Europa de noi să se-nfioare.// Cum tu, o,
mare Țepeș, cu-o mînă de români,/ Înfiptu-ai în țepe o groză de păgîni!/ Așa și
noi acuma, împinși de-a ta suflare,/ Să mergem fără teamă la lupta de hotare” (Iulia Hașdeu, Scrieri alese, Ed. Minerva,
București-1988).
Esența poeziei creștin-ortodoxe ține de conștiința poetului care are o menire
cathartică, curățitoare pentru geneza și formarea spiritului revelator, pentru
întărirea conștiinței naționale, pentru înălțarea zelului religios, pentru o
înțelepciune lirică a muceniciei și-a sfințeniei. Poezia creștin-ortodoxă
dacoromână trebuie să fie o continuă revelare în spirit, în viziunea ei
filosofico-teologică pentru a rămâne o sublimă ancorare întru armonia
frumosului divin!
Un ultim sfat
(Don Quijote se ridică din
spasmul morții și dă Spiritului Uman un ultim sfat, rezultat al experienței
sale): „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei
rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai
înainte,/ Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!” (Constantin
Oprișan, Cărțile spiritului și alte poezii, Ed. Christiana,București-2009).
Poezia pură trebuie să fie o
impresie, o expresie, o înfiorare și o transfigurare. Poetul creștin ortodox
dacoromân este o sumă a conștiinței de sine, religioasă, naționalistă,
universală, cosmică, transcendentă, fiind o identitate a tot ceea ce-l identifică
întru spirit ca miracol carpatin, acel mirabilis spiritus loci. Menirea,
noblețea poetului creștin ortodox dacoromân trebuie să fie identică cu unda
sufletească a nației, neamului, poporului credincios, a faptelor, personajelor,
eroilor și martirilor, evocând evenimente, fenomene, monumente, dar și
instaurând modele, arhetipuri, care revelează viziunea dacoromână asupra lumii,
acel aesthesis carpato-danubiano-pontic!
Poetul creștin trebuie să aducă
trecutul să grăiască în prezent pentru a fi auzit în viitor! În orice poezie
religioasă dacoromână, ruga trebuie să rămână o lacrimă a surâsului divin!
Ruga
„Uneori, primăvara,
când aburul pământului mă înfiora,/ Simțeam înăuntrul meu cum încolțea iarba./
Rareori, brumărel mă învăluia cu lumina frunzelor/ învolburate,/ Aurindu-mi
existența cenușie.// Doar iarna, iarna dușmănoasă, statornicită sub semnul/ eternității/
M-a zăvorât într-o clepsidră de gheață,/ Acoperindu-mi ochii cu vise,/ Măcar
așa să întrezăresc curgerea ninsorilor lungi,/ Ca niște fuioare albe,
îngropându-mă fără întoarcere./ Și totuși, o parte din mine s-a întors.//
Rogu-Te, Doamne, mai dă-mi răgaz de câteva/ răsărituri/ Ca apoi, în înserările
târzii,/ Să pot visa fără păreri de rău/ La toamnele mele de altădată.// Mai
lasă-mi, Doamne, bucuria anotimpurilor,/ Să-mi străbată trupul și sufletul/ Și
nu mă lăsa să mă înfricoșez de imprevizibilele ierni/ Care vin peste anii
mei.// Dă-mi speranța și puterea/ Să cred în primăverile care se întorc, precum
păsările/ Și se opresc – pe negândite - / Și, sub streașina mea fragilă,/
Luminându-mă ca o rugăciune...” (Eugenia
Indreica Damian, în Memoriam Spice de Aspazia Oțel Petrescu, Ed. Elisvaros,
București, 2009).
Menirea poetului creștin-ortodox,
care primește harul divin și își trage seva geniului din propria noastră
substanță etnico-spirituală, are autoritatea, demnitatea, noblețea, jertfa,
iubirea și deplina libertate de a cânta evenimentele trecute, cruciale, nobile
și legendare, aflate sub apoteoza adevărului, dar și faptele pilduitoare,
înnoitoare care ar urma să se nască pe tărâmul străbun, ca ideal scru al
specificului dăinuirii și afirmării noastre multimilenare, lăsându-ne moștenire
cu adevărat o Operă valoroasă. O capodoperă! „O operă cu adevărat
valoroasă crează la rândul ei noi serii de valori” (Mihail Diaconescu,
revista Astra, Brașov, An XIX Nr. 4 (151), Aprilie 1984). Artistul, Poetul,
Pedagogul, Filosoful, Preotul, Monahul, Profetul, Teologul sunt sacerdoții
Terrei Mirabilis - Dacia, care au de îndeplinit o sacră misiune spirituală în
istorie și în lume. În poezia pură, religioasă, dacoromână se întrepătrund
toate anotimpurile vieții poetului creștin, dar opera sa trebuie să rămână
pururea o sublimă verde și ortodoxă
Primăvara
„Roiesc lumini
știubeile din soare/ Și roiurile năpădesc pământul,/ Potop de aur cheltuiește
Sfântul/ Să pună iarăși lumea pe picioare.// Plesnesc de ciudă mugurii pe
mlade,/ Spuzind cu bube dulci fața pădurii,/ Se primenește sângele naturii/ Și
frunze moi aruncă-n jur ocheade.// Sămânța-n glie zămislește viață/ Și plodu-n
ou s-așteaptă împlinit,/ Sedusă firea a păcătuit/ Și-acum, însărcinată, are
greață.// Și de rușine, roșie ca focul,/ Și-ascunde formele sub verde strai,/
Închipuind grădinile din rai,/ Și își așteaptă-n liniște sorocul” (Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric – versuri
din închisoare. Fundația Sfinții Închisorilor, Pitești-2014).
Poezia pură - creștin ortodoxă
dacoromână trebuie să fie o curgere sublimă al cărei susur liric să fie o
oglindire cu lumea spiritului, a sacrificiului întru o limpezire a
esențializării simbolice, care se cuminecă cu sacrificiul răscumpărător și
universal al Mântuitorului Hristos! „Pentru aceasta Mă iubește Tatăl,
fiindcă Eu Îmi dau viața ca iarăși s-o iau. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu
Însumi o dau. Putere am să o pun și putere am iarăși s-o dau!” (Ioan
X, 17-18.
Viața întru Mântuitorul nostru
Iisus Hristos trebuie să fie poezia darului dăruirii noastre!
Pomelnic
„Pe toți cei ce în
veacuri au căzut luptând/ Pentru biruința Crucii prea cinstite,/ Cei ce în
clipa morții au avut în gând/ Numele Treimii prea blagoslovite,/ Și pe toți
aceia care au râvnit/ Slava și cununa mai presus de minte,/ Pomenește-i,
Doamne, Tu când vei veni,/ În Împărăția slavei Tale sfinte.// Pe toți mucenicii
Nemului, eroi,/ Luptători cu spada sau cu rugi sfințite,/ Toți cei ce se roagă
astăzi pentru noi,/ Și ne scot în grabă tainic din ispite,/ Și pe toți aceia
care pentru neam,/ Au trăit în temniți ca-n niște morminte,/ Pomeneșe-i,
Doamne, Tu când vei veni,/ În Împărăția slavei Tale sfinte.// Pe tot neamul
nostru evlavios și sfânt,/ Voievozi și doamne, boieri, jupânese,/ Toți câți
dorm cu trupul în acest pământ,/ În hotarul țării noastre prea alese,/ Pe
părinții noștri și pe frații dragi,/ Ce s-au dus la ceruri sus de mai-nainte,/
Pomeneșe-i, Doamne, Tu când vei veni,/ În Împărăția slavei Tale sfinte.// Și pe
toți aceia care neștiuți/ Stinsu-s-au în vremea asprelor prigoane,/ Cei ce încă
astăzi zac necunoscuți,/ Și-n biserici nu au slujbe și canoane,/ Pe toți
sfinții care numai Tu îi știi,/ Și al căror nume numai Tu-l ții minte,/
Pomeneșe-i, Doamne, Tu când vei veni,/ În Împărăția slavei Tale sfinte” (Zorica Lațcu-Maica Teodosia, Poezii, Ed. Sofia,
București-2000).
- Va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu