Scrisoare pastorală
Foaie periodică,
gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul XXVI(2026), nr. 562(1 –15 Mai)
Dragii mei enoriași!
Hristos a înviat!
Rugă
pentru șefi. Mulți au dat cu pietre în Biserică, acuzându-o că este în
cârdășie cu puterea politică din toate timpurile și toate locurile. Dovada
,,zdrobitoare” pe care o aduc aceștia întotdeauna este faptul că în slujbele
noastre bisericești există formule în rugăciuni și ectenii, în care ne
rugăm pentru conducătorii țării. Mai
mult, stimabilii acuză Biserica de oportunism și lașitate, pentru că,
indiferent de cine este la cârma țării, împărat, rege, președinte etc., ea tot
se roagă pentru ei. Că există astfel de formule și rugăciuni este adevărat,
însă aceasta nu este o dovadă că Biserica cochetează cu puterea politică.
Din
primele veacuri ale istoriei creștinismului Biserica s-a rugat pentru
conducătorii lumești și bisericești. Nu a fost o inovație sau o adaptare la
contextul politic în care a funcționat, ci o urmare firească a învățăturilor
biblice. Mântuitorul ne-a îndemnat: ,,Dați
cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Sfântul
Apostol Pavel preciza: ,,Toate
stăpânirile sunt de la Dumnezeu” și tot el îndemna creștinii să respecte,
să cinstească și să se roage pentru conducătorii politici. În cele nouă porunci
ale Bisericii suntem îndemnați să ne rugăm pentru conducătorii lumești și
bisericești. Mulți înțelegem fără comentarii că e firesc să ne rugăm pentru
sănătatea conducătorilor care aduc fericire poporului, dar fiecare dintre noi
ne-am întrebat, măcar o dată în viață, de ce trebuie să ne rugăm uneori pentru
conducători care au adus nefericire poporului.
Nedumeririle unora și neînțelegerile altora sunt normale, fiindcă
oamenii aceia sunt străini de spiritul învățăturii creștine, de fondul ei.
Creștinul înțelege statul ca un tot, ca un organism, ca un mecanism unitar,
care funcționează după reguli precise, menite să conducă poporul spre
împlinirea unor idealuri în istorie. În cadrul acestui organism sau mecanism,
fiecare cetățean are o anumită funcție, un anumit rol: unul e volan, altul
pedală, altul roată, altul șurub, altul șaibă etc. Cineva trebuie să fie
șoferul. Fiecare neam are o menire, un rost în istorie. Fiecare cetățean are o
legătură strânsă cu poporul în mijlocul căruia s-a născut, cu țara în care a
văzut lumina zilei, în care a copilărit, în care a crescut și s-a realizat mai
mult sau mai puțin. Nu-i este indiferent șaibei cine este la volan, nu-i este
indiferent cetățeanului cine este la cârma statului, a țării. Dacă la volan
este un șofer corect, cunoscător al legii circulației, grijuliu față de mașina
pe care o conduce, față de pasagerii pe care-i transportă, mașina are șanse
mari să ajungă la destinație. Chiar dacă mașina este mai veche, mai uzată,
șoferul bun, de meserie, găsește soluțiile necesare, uneori recurge chiar la
improvizații și tot străbate drumul. Dimpotrivă, dacă la volan este un bețivan,
un om fără pregătirea necesară, un nebun sau imbecil, chiar dacă mașina ar fi
nou - nouță, chiar dacă în mașină ar fi numai copii nevinovați sau academicieni
cu multă știință de carte, mașina se va izbi
de altă mașină, de un pom, de un stâlp, se va prăbuși în șanț sau în
prăpastie după numai câteva sute de metri sau după câțiva kilometri de rulaj.
Așa este și în viața unui stat, a unui popor. Biserica se roagă pentru
conducători, dar nu pentru conducătorul Popescu, Ionescu, Georgescu, nu pentru
împăratul cutare, pentru regele cutare sau pentru președintele cutare. Se roagă
pentru cârmaciul țării, indiferent cine este, indiferent din ce partid politic
face parte, indiferent ce convingeri politice sau religioase împărtășește. În
momentul acela el conduce țara și mie, creștin și preot, nu-mi este indiferent.
Nu mă rog
numai pentru unul, ci mă rog pentru toți conducătorii țării, inclusiv pentru ai
județelor, comunelor, satelor etc. Rugăciunea pentru conducătorii țării denotă
un patriotism profund. Nu-mi este indiferent mie ca preot și Dvs., cetățeni ai
țării și credincioși ai Bisericii, dacă la conducerea țării, județului sau
comunei este un om înțelept și bun
gospodar sau este un imbecil. Mă rog pentru conducătorii țării, ca să le dea
Dumnezeu înțelepciune, dragoste de țară, de popor, ajutor pentru a putea să
conducă țara cu dibăcie și să nu o distrugă. Când mă rog pentru conducători, mă
rog pentru ca neamul românesc să-și poată duce misiunea lui istorică la bun
sfârșit, să fie pace în țară și țara să
nu fie târâtă în războaie; mă rog pentru belșugul țării și pentru buna
chivernisire a bogățiilor țării; mă rog pentru codrii, pentru munții, pentru
dealurile și câmpiile țării, pentru apele, aerul și subsolul patriei; mă rog
pentru peștii apelor, pentru viețuitoarele uscatului, pentru păsările cerului; mă
rog pentru neamul românesc dintotdeauna, pentru cei trecuți, prezenți și
viitori. Mă rog pentru buna organizare a societății, pentru ca să fie rânduit
omul potrivit la locul potrivit, pentru ca să fie retribuit fiecare după munca
ce-o depune, să aibă fiecare un loc de muncă, să aibă o pâine pe masă, să aibă
un acoperiș sub soare, să aibă un zâmbet pe buze, să aibă o lege înțeleaptă, pe
care s-o respecte cu bucurie. Mă rog ca să nu se risipească idealurile mărețe
ale marilor bărbați cu care a fost binecuvântat neamul. Mă rog ca nimănui să
nu-i mai fie lehamite de țara lui, ca să nu-i fie rușine să spună din ce popor
face parte. Mă rog pentru ca să nu se destrame țara și neamul, pentru ca
flacăra conștiinței de neam și de unitate națională să nu se stingă, pentru ca
limba română să nu amuțească, pentru ca să se păstreze datinile, credința,
portul, cântecul, dansul și însăși ființa românească să poată supraviețui prin
veacuri. Mă rog ca țara mea să fie, într-adevăr, ,,Grădina Maicii Domnului”!
De aceea mă rog pentru conducătorii țării!
*
Cenzura. În fiecare an, când vine 15 Septembrie, gândul mă
poartă peste ani, la prima mea zi de școală. Parcă mă văd pe drumul satului,
dus de mână de tăticu. Ghiozdanul de carton, nou, maroniu, îmi atârna greu în
spinare. Era ticsit cu tot felul de caiete. Se dusese mămica la o librărie și
ceruse caiete pentru un copil de clasa întâia. Îi dăduseră din tot ce aveau
acolo, ca să-și facă vânzare! Tata era mândru nevoie mare. Eu mergeam spre
școală cu bucurie, dar și cu teamă. Vorbeam ba despre una, ba despre alta.
Am ajuns
la școală. Curtea era plină de copii. Veniseră și câțiva părinți, mai ales ai
celor de clasa întâia. În așteptarea sunetului de clopoțel, Doamna Învățătoare
umbla printre noi, schimba câte o vorbă cu elevii mai mari, cu părinții lor. A
ajuns și la noi. ,,- Ia să văd ce are așa greu în ghiozdan?” Tăticu mi-a luat
ghiozdanul din spate, l-a desfăcut și doamna a început să scoată tot felul de
caiete. ,,- Acesta nu-i trebuie, acesta nu, acesta nu!” Din toate câte aveam,
au rămas bune doar trei, unul de caligrafie, unul de aritmetică și unul de
desen. Pe celelalte i le-a pus în brațe lui tăticu să le ducă acasă. Tăticu a
ținut să-i spună învățătoarei: ,, -
Doamnă, vreau să vă spun că al meu știe să citească și să scrie!” Învățasem
începând din iarnă. Știam să scriu cu litere mari de tipar. Doamna s-a oprit
puțin, apoi i-a tăiat-o scurt lui tăticu și a plecat mai departe: ,,- Lasă,
lasă, Nicolae, că am mai văzut eu filfizoni de ăștia!” Tăticu a rămas fără grai. Îi fusese și
dumnealui învățătoare cu ani în urmă și de multe ori îmi povestea de bătăile pe
care le lua el și cei din clasa lui de la doamna învățătoare. Când am auzit-o
de data aceasta, mi-a înghețat inima. Frica mi se cuibărea tot mai statornic în
suflet.
Doamna
Învățătoare a ținut un scurt discurs. Am reținut din tot ce a spus, că acolo,
la școală, dumneaei ne este și mamă și tată și acolo va trebui să facem numai
ce va zice dânsa. După cuvântarea doamnei, părinții au plecat acasă și ne-au
lăsat pe mâna dânsei. Școala avea două camere folosite ca săli de clasă, o
cancelarie și un hol mic. În fiecare cameră funcționau câte două clase: a
întâia cu a treia și a doua cu a patra. Doamna lua în anul acela clasa întâia
și a treia. Nu mai știu ce activități au mai fost în prima zi de școală, știu
doar că pe noi cei de-a-ntâia ne-a învățat o poezie, pe care o știu și azi:
,,Carte
dragă, de la tine,
Eu
pot multe învăța,
Tata
tot mereu îmi spune
Și
eu cred că este așa.
Vino dară de mă-nvață
Și
eu te voi asculta!”
A repetat-o
cu noi, până am învățat-o. Nimeni nu era așa bucuros ca mine la sfârșitul
orelor. Știam o poezie, eram cineva. Nu fusesem la grădiniță, pentru simplul
motiv că nu exista grădiniță la noi în acea vreme. Am ajuns acasă și, înainte
de a mă așeza la masă, am ținut să recit poezia în auzul părinților, care au
rămas uimiți de atâta știință de carte de care dădeam dovadă. Tăticu, după
oarecare chibzuială, mi-a zis: ,,- Mă, ia scrie tu poezia pe caiet! Să vezi
ce-o să se bucure Doamna!” Mi-a plăcut ideea și m-am apucat de treabă. Am
scris-o pe caietul de aritmetică, pe prima pagină. A doua zi eram țanțoș ca un
curcan înfoiat. Nu numai că știam poezia, dar o și scrisesem. Doamna ne-a
predat prima lecție. Cred că era vorba despre punct. Ne învăța să facem puncte.
Mergea dânsa la fiecare și-i făcea câteva puncte la începutul câtorva rânduri,
urmând ca elevii să continue. A ajuns și la mine. Când a văzut poezia, cred că
i s-a făcut negru în fața ochilor. ,,- Cine a scris aici?” a întrebat ca la interogatoriul
poliției. ,, - Da, Doamnă, eu!” ,, - Ți-am spus eu s-o scrii?” ,,- Da, Doamnă,
m-a pus tăticu!” ,, - Aici eu îți sunt și mamă și tată și nu faci decât ce-ți
spun eu să faci!”
În clipa
următoare, peste obrajii mei s-au prăbușit palmele doamnei. Numai de două știu,
dar n-aș putea băga mâna în foc că n-au mai fost și altele. După primele două
n-am mai știut nimic. Parcă mi s-au blocat toate simțurile. Vederea mi s-a
încețoșat, urechile au început să-mi zvâcnească ritmic, inima îmi bătea nebună.
Am început să urlu. Nu mă bătuseră părinții niciodată. Era prima bătaie
adevărată. Țipătul meu o enerva mai tare pe învățătoare. Știu că se răstea la
mine să tac, să nu-mi audă suspinul. Intrasem în panică cu toată ființa mea.
Toate întâmplările din viața de elev a tatălui meu legate de bătăile pe care
doamna învățătoare le dădea elevilor
năvăleau în acele clipe în creierul meu, în sufletul meu și groaza
atingea cote maxime. Dârdâiam din toate încheieturile și știu că doar atât mai
scoteam din gură: ,, a, a, a, a”. Până
la ora 12, când s-au terminat orele, am plâns fără întrerupere, cu toate
strigătele, amenințările și bătăile din picior ale învățătoarei. Nu mi-a dat voie să ies în recreație,
probabil de teamă să nu fug acasă.
De la
școală până acasă am mers plângând. Parcă nu-mi trecea durerea de pe obraji. Nu
puteam opri plânsul și suspinele. Cei mai mari încercau să mă liniștească,
spunându-mi că pe ei i-a bătut mult mai tare. Acasă nu aveam pe nimeni.
Părinții erau la cules de porumbi în Negară. Poate erau trei kilometri până
acolo. Nu mi-a mai trebuit mâncarea. Am plecat țipând după ei în Negară.
Cu mare
greutate i-a convins Părintele Ionică Sfetcu, soțul doamnei învățătoare, să nu
o reclame, mai ales că mama era lăptăreasa Doamnei Dulgheru, care era inspector
la Secția Învățământului.
Trei ani
și jumătate, până când Doamna Sfetcu a ieșit la pensie, școala pentru mine a
fost ca o temniță. Eram fericit întotdeauna la sfârșitul orelor, dacă nu luam
bătaie în ziua aceea. Așa erau și ceilalți. Din cele peste 40 de generații de
elevi ai Doamnei Sfetcu nu cred că a fost vreunul, care să nu fi luat bătaie,
chiar dacă i-ar fi fost rudă foarte apropiată.
De multe ori plângeam acasă și nu vream să mai merg la școală. Mama
plângea și mă mângâia, tăticu îmi spunea: ,, - Tată, dacă nu te mai duci, ne
vor amenda. În loc să terminăm și noi casa, dăm pentru amendă. Dacă nu te mai
duci, îți iau o sapă și mergi cu mine la fermă, la muncă. Suferă și tu acum, ca
să trăiești bine mai târziu!”
Am trecut
prin multe școli și eu însumi predau în
învățământ de 20 de ani. De fiecare dată când lucrez cu copii de clasa întâia
mă minunez de fragilitatea lor, de neputința și naivitatea lor. Aproape că n-am
curajul să-i ating cu o floare. Nu am putut să înțeleg niciodată de ce era
nevoie de atâta bătaie. Nu numai la noi la Bârda se practica, ci și în alte
școli. Era la modă. O permitea sistemul acelei vremi. Încerc să cred că
duritatea acelei educații urmărea să ne călească pentru viață, pentru o viață
la fel de dură și nedreaptă. Încerc să cred că ziua aceea din începuturile
școlii mele a fost prima cenzură, care a zdrobit în sufletul meu pentru totdeauna copilăria, care a pus zăgaz
libertății de a vorbi, de a scrie!
Dacă ar fi
s-o iau de la capăt, prin toate școlile prin care am trecut aș reveni cu
bucurie, mai puțin prin cea de la Bârda!
*
Publicații. În
această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale,
astfel: ,,Scrisoare pastorală”
– 561, în ,,Armonii Culturale”, Adjud, 11 mai 2026, ediție și on-line (https://armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca Septentrionlis”,
Baia Mare, 11 mai 2026, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în ,,Observatorul”, Toronto
(Canada), 13 mai 2026, ediție și on-line(https://www.observatorul.com); Puterea rugăciunii, în ,,Națiunea”, București, 17 mai 2026, ediție și on-line (https://ziarulnatiunea.ro).
*
Ajutoare
și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și
donații din afara parohiei, astfel: Doamna Elisabeta Leferenz(Nürnberg):
256 lei; Domnul Zgarcea Corel (Tr. Severin): 100 lei; Doamna Rolea
Violeta (București), fiică a satului Bârda: 50 lei.
Dumnezeu
să le răsplătească!
*
Azilul de bătrâni de la Cujmir ne-a cerut
sprijin. Au nevoie de 30 cearșafuri de pat, 30 perne și 30 fețe de pernă.
Le-am cumpărat deja, urmând ca să le
ducem la destinație în zilele următoare.
*
Zâmbete.☺Dacă ai voinţă poţi muta
şi munţii, dacă ai şi un pic creier îi lași acolo, că nu te deranjează. ☺Doi
pescari pasionaţi pleacă-n weekend la pescuit, cumpără tot felul de unelte şi
accesorii, provizii etc. Ajung pe baltă, vineri seara nu prind nimic, sâmbătă
seara nimic, duminică seara prind în sfârşit un peşte mic şi amărât. În drum
spre casă, unu din ei spune:,,- Tu-ţi dai seama că amărâtul ăsta de peşte ne-a
costat aproape 1000 de lei?”La care celălalt:,,- Ohooo, bine că n-am prins mai
mulţi!”☺Dovada că există civilizaţii extraterestre inteligente e faptul că nu
ne-au contactat!
*
Excursii-pelerinaj. În ziua de vineri, 5 iunie, parohia noastră organizează o excursie- pelerinaj la Mănăstirea Godeanu.
Parohia suportă costul transportului. Participanții vor asista la slujba
oficiată de mai mulți ierarhi. Rugăm pe cei care vor să meargă să se înscrie
cel mai târziu până la sfârșitul lunii mai. Este nevoie să comunicăm la
episcopie numărul de participanți, deoarece după slujbă sunt invitați la masă
și trebuie să se știe pentru câți meseni se face pregătirea. Anul trecut s-au
înscris 800, iar la masă au fost 1.000. Puneți-vă în situația organizatorilor!
*
În ziua de joi, 11
iunie, parohia noastră organizează o excursie – pelerinaj pe următorul traseu:
Bârda-Malovăț-Tr. Severin-Caransebeș-Hunedoara-Alba-Iulia-Mănăstirea Izbuc. Vom
reveni cu amănunte privind obiectivele ce vor
fi vizitate pe traseu. Costul: 150 lei/persoană.
*
Inspecții. În
ziua de 6 Mai, P. C. Protopop Ionuț Semenescu a făcut o inspecție în
parohia noastră. A vizitat cele două biserici, a controlat starea lor privind ordinea și curățenia, gestiunea,
registrele. Totul a fost în stare excelentă.
*
Program. În luna iunie avem
următorul program de slujbe: 1 Iun.(Bârda); 6 Iun. (Malovăț-Bârda); 7
Iun.(Bârda);
13 Iun.(Malovăț-Bârda); 14 Iun.(Malovăț); 20 Iun. (Malovăț-Bârda); 21
Iun. (Bârda); 24 Iun.(Malovăț); 27 Iun. (Malovăț-Bârda); 28
Iun.(Malovăț); 29 Iun.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora
12). În restul timpului, preotul poate fi contactat la biserică, acasă, la
telefonul 0724.99.80.86, ori pe
adresa de e-mail stanciulescubarda@gmail.com.
Hristos a înviat! Sănătate,
pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu