Influențe sud-Dunărene în formarea statelor medievale
românești
Istorie
Prof. Dr. Ștefan Starețu
Art-emis
23 Mai 2026
Situația de ansamblu din zona
panonico-balcanică a condus la realitățile din perioada secolelor XIV-XV pe
fondul căreia s-au format statele medievale românești. Originile acestor
realități derivă din interacțiunile dintre primele triburi maghiare venite în
zona Panoniei, și situația găsită aici și care pot fi etapizate după cum
urmează. Prima etapă este cea legată de venirea triburilor
maghiare din zona nordului Europei, și cucerirea teritoriului cuprins între
estul Alpilor și Nistru, prin supunerea populației slave găsite aici și
realizarea unui sistem de stăpâniri puternic. A doua etapa e constituită de
perioadă dintre creștinarea regelui ungar Ștefan și venirea Angevinilor. Este o
perioadă în care se cristalizează o aristocrație de model occidental, dupa
modelul morav și german slavic găsit, dar și cu influențele modelului boieresc
bulgar. E perioada ce anticipează regatul angevin consolidat, care introduce o
organizare de tip occidental, venită tot pe filiera Boemiei, țărilor germane și
a Poloniei. A doua dar și a treia perioadă, post angevină sau mai bine spus
sigismundiano-lazarevică sunt epoci de transferare a unor populații diverse,
din spațiul germanic, nord-pontic ori balcanic, care sunt integrate în
structura nobiliară a regatului, consolidând autoritatea sa.
Contrastul dintre puterea de
civilizație a Bizanțului balcanic, și puterea militară a aristocrației
maghiare, care însă nu avea un nivel de civilizație avansat, a dus la apariția
unor conflicte care vor duce la războiul antiortodox al nobilimii ungare purtat
sub conducerea regilor angevini. Rezultatul acestui conflict va fi fondarea
Țării Românești-Valahiei și Moldovei și înstrăinarea Serbiei și a Bosniei, dar
și nașterea unei tradiții despre Regatul Ungar ca regat orthodox. Lucru
important care atestă influența creștinismului bizantin, de filiație bizantină
și bulgară în zonă, înaintea venirii unor populații din spațiul vest balcanic,
legate de Biserica Sârbă, fapt ce a realizat o simbioză a celor trei biserici
mari ortodoxe din Balcani. Cea bizantină (ce a asimilat-o pe cea bulgară), cea
bulgara și cea sârbă, a nobilimii noi ce va fonda statele extracarpatice, Țara
Românească și Moldova, și va forma aristocrația mare, precum și o noua infuzie
de populație ortodoxă, ajunsă în stăpânirea marilor familii maghiare prin
căsătorii a căror urmă s-a pierdut în negura vremii.
Ungaria istorică și
noii veniți
Ungaria istorică nu a pierdut
legătura dintre noii-veniți, și zonele de origine ale lor, spațiul german și
vest-balcanic. Alte valuri de imigranți dinspre Balcanii de Vest vor veni în
sec. XV-XVI, odată cu scăderea puterii Serbiei în procesul de integrare a sa în
noul stat Otoman. Populația aceasta avea un nivel social și cultural mult
superior vechilor coloniști, și a creat un nou strat cultural, care se va
manifesta politic prin influența rudelor Brankovicilor în politica Ungariei și
a statelor sale client Țara Românescă-Valahia și Moldova, în sec. al XV-lea,
dar mai ales în sec. al XVI-lea. Ungaria istorică se constituie astfel într-un
spațiu în care ortodoxia a fost trăită și s-a manifestat istoric la toate
nivelurile sociale, de la iobagi, muncitori aserviți pe moșiile marilor feudali
ca familiile Wass, Telegdi sau Banffy, ori la nivelul unei boierimi de
colonizare, ca în Maramureș, ori Hațeg, cu prelungirilor lor din Moldova și
Muntenia, ori chiar la nivelul membrilor marilor familii regale sârbe, ca Lazarevicii
sau Brankovicii, care s-au refugiat și împământenit aici. Ultimul val este de
departe cel mai important, pentru că a adus ortodoxiei din estul Ungarii
istorice o prestanță pe care ea nu a mai avut-o, o dimensiune regală, pe care
niciodată nu a putut-o avea în cadrele stabilite de colonizarea ungară, și de
fondarea unor state autonome oarecum independente în forma voievodatelor
realizate în zona de contact dintre stăpânirea cumanilor extracarpatici și a
bulgarilor de la Dunăre. Bulgari ce au influențat structura și ideologia noilor
state extracarpatice ortodoxe și au contribuit alături de cumani la compoziția
aristocratică și la formarea unei boierimi autonome neînrudite cu familiile
venite din Serbia prin scurtul stagiu transilvan.
Un rol similar l-au jucat mari
neamuri din Rusia Kieviană refugiate spre nordul Moldovei și care au constituit
armătura marii boierimi moldovene neânrudită cu Bogdăneștii(Mihul de la Dorohoi
de pildă ori Brăieștii lui Boris Braevici). Eforturile papalității de a păstra
spațiul Ungariei în controlul bisericii latine și folosirea aristocrației de
origine nomadică maghiară în acest scop pusă sub coordonarea unui mare monarh
de puternică familie regală europeană, Ludovic de Anjou, ne arată importanța
Ungariei în contextul politicii antibizantine a creștinismului apusean, aici
constituindu-se una din cele două puncte de acțiune catolică în raport cu
Bizanțul alături de calea cruciadei a IV-a și mai târziu de calea
polono-lituaniană. Însă nobilimea ortodoxă de origine ilirică din aceste părți
a avut o politică de mare rezistență, care îmbină virtuțile militare și
statutul social care le-a permis să își conserve statutul de mari nobili în
stagiul ungar, dar care nu a putut menține urmașii rămași în Ungaria după cele
două descălecate de a se coborâ social la nivelul unei țărănimi purtătoare de
titluri nobiliare, ca în cazul Maramureșului, deci revenind, care îmbină
statutul social cu o poziție intransigentă în contextul apărării independeței
religioase ortodoxe.
Regatul angevin și
imperiul sârb al lui Dushan
În momentul declanșării unui
conflict explicit între regatul angevin și imperiul sârb al lui Dushan,
nobilimea din Transilvania își asumă o poziției ofensivă față de catolicismul
ungar, poziție realizată probabil cu sprijin financiar și militar de la Ștefan
Dushan (așa cum o dovedește tezaurul monetar de la Cuhea), ceea ce a dus la
fondarea unor noi state ortodoxe. Serbia medievală s-a aflat la intersecția
lumii slavo-bulgare, lumii bizantine și lumii italice. Aceasta a făcut ca în
Serbia să coexiste spiritualitatea și practicile cavalerești occidentale
împreună cu cele bizantine. Conflictul dintre Bizanț și lumea occidentală a
prins Serbia în fermentația consolidării statale, momente titanice ce se leagă
de unfenomen încă puțin studiat aflat în relație cu marile mișcări ale elitelor
în vremurile de organizare a statelor. Ștefan Nemanja succede în Raška și
Diocleia unor suverani aflați între orient și Occident, din dinastia
Vojislavljević4. Acești dinaști, cum ar fi arhontele Petru, prezent pe o pecete
descoperită de curând, tatăl probabil al Sfântului Jovan Vladimir, au avut un
rol important în toate mișcările politice din zonă. Jovan Vladimir a constituit
un arhetip al sfințeniei în Balcani, fiind vorba de un mucenic regal ce a putut
parcă prevedea viitorul unui popor nobil destinat totuși unui sacrificiu
asumat. Plecarea lui Ștefan Nemanja la Raška, unde a fost rebotezat ortodox,
după ce fusese la vârsta copilăriei botezat latin de părinții săi în Diocleia
precum și ezitările lui Ștefan Prvovenčani anticipează relațiile strânse dintre
Serbia și Sfântul Scaun în vremea lui Ștefan Milutin. Însă Ștefan Dushan
zdruncină din temelii această situație, el fiind primul monarh care introduce
autocrația în sens pur în societatea sârba medievală. Încoronându-se în ziua
de Înviere ca împărat, el dă pentru prima dată în istoria
lumii ortodoxe un aspect monumental, combativ, relației ostile dintre catolici
și ortodocși. În Zakonik-ul său6 , Dushan reușește a transforma în
norme constituționale relația canonică strictă ce exista între ortodoxie și
catolicism în precedenții 200 de ani. Necesitatea rebotezării pentru catolici,
canonică, a însemnat o zdruncinare a relațiilor diplomatice cu Ungaria, ceea ce
a dus la marilecampanii angevine
Este evident că elementele ce țin
de orientarea ortodoxă ce au fost implicate în descălecatul Moldovei sunt
legate de reacțiunea lui Dushan. Diocleia(cu verde) și Raska-Serbia în sec.
X-XI7. Sf. Sava va fi reprezentat și în Moldova, la Voroneț și Bălinești(care
vine tot de la un anume Balea, asemenea celui de la Ieud, deși ctitorul e
logofătul Tăutu, probabil și el o rudenie mușatină), biserici zidite de aceeași
dinastie a lui Bogdan, prin Ștefan cel Mare. Logofătul Tăutu poate fi Ioan,
fratele lui Ștefan, așa cum Cârstea Arbure, tatăl lui Luca, despre care s-a
spus că a fost pretendent la tron, s-a afirmat că ar fi Cârstea, alt frate al
lui Ștefan. Deci cultul Sf. Sava ar avea susținere dinastică regală. E o
tradiție de familie aceasta Gesta a lui Roman și Vlahata, a
acestei familii, Bogdăneștii, familie considerată de origine sârbă, și care
poate fi pusă în legătură cu un Ștefan Constantin al Moldovei(omonim cu Ștefan
Constantin fratele lui Milutin dispărut în vremea apariției primelor formațiuni
politice din Maramureș legate de voievodul Ștefan din Maramureș, Constantin
egal Costea, numit din neamul Despoților Sârbi de letopisețul de la Bistrița,
și purtând în mormântul său nasturi heraldici identici cu cei ai lui Lazăr). A
se vedea în acest context și existența unui Bogdan, fiu al lui Mikula, voievod
din Serbia ajutat de regele angevin pentru a veni în Ungaria după căderea
stăpânirilor sale din Herzegovina, identificabil cu Bogisa, fiul lui Nikola,
din ramura lui Miroslav a Nemanizilor, și rudă cu regina din neamul
Kotromanicilor a Ungariei, ce avea domenii în proximitatea Maramureșului, și cu
Bogdan, descălecătorul Moldovei, deși date certe despre acestea lipsesc.
Simbioza dintre familiile
fondatoare de stat și marii nobili bulgari, cumani sau ruși găsiți în Muntenia
și Moldova se vede din prezența în sfaturile domnești ale noilor state a unor
mari feudali, cum ar fi Albul Tocsabă, Boris Braevici, alături de micii boieri
de origine ardeleană sau maramureșeană ca Popșea, Huhulea, Albotă, Hudici,
Giula, Oancea, Voico. Noile mari neamuri fondate din emigrații sârbești, cum ar
fi neamul Zamona al vlastelinilor din Baia de Fier, ori neamul Bălșesc din
Moldova, se vor înrudi cu urmașii lui Staico, fratele lui Mircea cel Bătrân.
Familia boierilor din Bucov, și
cu urmași de fii nelegitimi ai domnilor, care nasc marile familii Craiovescu,
Sărățeanu, Movilă, Gănescu. Fluctuațiile sociale ale marii nobilimi vor duce la
importante războaie civile ca cel dintre Dănești șiDrăculești, urmat de cel
dintre Craiovești și Mihnești, ori în Moldova la cel dintre urmașii lui Petru
Aaron și strămoșii lui Ștefan cel Mare, iar mai târziu dintre Gănești și
Arburești(legați de Aaron) și dintre clienții lui Rareș, Movileștii și
Costineștii. Este vorba de un spațiu ce își găsește cu greu o identitate,
urmând succesiuni feminine nobiliare, fenomen unic în Europa, și asimilând
identitatea vechii Serbii, așa cum se vede din programul genealogic de la
Argeș, în care Simeon, Sava și Lazăr ai Serbiei apar ca cei mai vechi, și deci
strămoșii Basarabilor. Rolul pe care marii nobili sârbi îl vor juca în fosta
Ungarie de est, va duce la menținerea Transilvaniei, Munteniei și Moldovei
necucerite de otomani. În acest context este potrivită următoarea precizare. De
curând am identifcat două documente de la Regele Matia Corvin, unul fiind o
copie puțin modificată a celui dintâi, în care Voievodul Ștefan cel Mare al
Moldovei(1457-1504) este atestat ca valah. În primul document, o donație a lui
Matia Corvin, din 18 august 1479, redactat în limba latină(Fig.3), către János
Ungor din Nadasd, pentru meritele acestuia în luptele purtate în numele
regelui, se consemnează: ...cu voievodul Ștefan Valahul...(versiunea
maghiară digitalizată: 30221-1479-08-18-Matyas 1 Kiraly Q330 /Huniad és Torda -
Diplomatikai leveltar (Q szekció)
- Erdélyi országos
kormányhatósági levéltárakból.
- Gykol, Cista diversorum
comitatuum (Q 330): Mátyás király az erdélyi káptalanhoz. Mivel ő figyelembe
véve Nadasd-i Ungor Jánosnak, az ő familiárisának hűséges szolgálatait,
amelyeket kora ifjúságától kezdve tanúsított a szent koronával és a királlyal szemben,
így különösen Jaycza vára alatt és később Zworyk alatt a törökökkel szemben,
majd a csehekkel szemben Costellan várkastély és Zenthwyd városa körül, azután
István oláh vajdával szemben, amely hadjáratban a király maga is résztvett erős
sereggel, majd a husziták ellen az általuk elfoglalva tartott várak
visszaszerzése körül és a huszitáknak az országból való kiűzése
tekintetében,…).
În al doilea document, o copie a
primului, tot din 18 august 1479, în limba latină, doar cu mici diferențe, se
consemnează: …Ștefan Voievodul Moldovei… (versiunea maghiară
digitalizată: Diplomatikai leveltar (Q szekció)
- Kincstári levéltárból
- MKA, Acta Transsylvanica (Q 7):
Mátyás király az erdélyi káptalanhoz. Mivel ő figyelembe véve egregii Joannis
Ungor de Nadasd, aule nostre familiaris hűséges szolgálatait, különösen
melyeket különböző hadi vállalatokban, így sub castro Jaycza et demum sub 10
30221 | Oklevelek | Hungaricana 11 Ibidemcastro Zwonyk szerzett a
törökökkel szemben, majd később a csehekkel szemben circa oppidum Kostollan,
majd István moldvai vajdával szemben, aki akkor a királynak ádáz ellensége
volt, aztán a huszitákkal szemben azon várak visszafoglalásában, amelyeket azok
előbb ebben az országban elfoglaltak; majd ismét a törökökkel szemben Sabacz
megvételében…). Ca urmare, este rezolvată definitiv problema neamului-etniei
lui Ștefan cel Mare, pusă de unii în discuție, acesta fiind valah, aparținând
lumii vlahe, deci român.
Populația
ortodoxă de la nordul Dunării
Există o suprapunere de straturi
sociale și de diferite etape de dezvoltare religioasă în istoria populației
ortodoxe din fosta Ungarie de est, de până la Dunăre și Nistru. Organizarea
eclezială a iobăgimii ortodoxe din Transilvania, ce sigur moștenește structuri
ecleziale ale vechii Bulgarii ce a cucerit zona ocnelor de sare de la avari și
gepizi, și a organizat o structură ortodoxă pentru minerii și slujbașii lor
agricoli supuși probabil unor aristocrați bulgari ori poate direct țarilor,
organizare înlocuită de nobilimea veche ungară venită cu Arpad, și care s-a
topit într-oungaritate de o nuanță diferită decît cea din zona Ungariei de sub
influența Slovaciei, probabil diferită lingvistic și religios, ceea ce naște
rezistența lui Ladislau Kan, însă dă înrudiri cu familia arpadiană(Sarolta,
mama lui Gyula, ce probabil prin femei descindea din acești nobili bulgari din
zona minelor de sare ori a trecătorilor dinspre Carpați spre Dunăre, și spre
reședința țaratului ori spre marile piețe de sare din Bizanț, nobilime ce nu
poate fi legată de noile valuri venite în sec. al XIV-lea de populație
ortodoxă), a reprezentat principalul fundament al existenței unui creștinism
ortodox în Ungaria colinară de est, în zona Someșelor ori în zona de graniță cu
ținuturile cumanilor.
Maramureșul, s-a fondat o
organizare eclezială nouă, legată de Biserica Sârbă, care datorită
superiorității sale, a supus ierarhic organizarea veche bulgară(intrată în
subordonare bizantină după căderea Bulgariei sub Bizanț), și a asigurat
asistența religioasă a marii nobilimi și boierimi ce va fonda statele
extracarpatice, unde va subordona din nou organizarea bulgară de acolo uneia
sârbe, și apoi direct constantinopolitane, pentru a face față atacurilor
puternicului stat bulgar condus de dinastia Asan, înrudită probabil cu
strămoașe pe linie feminină ale Basarabilor, de la care aceștia își iau numele.
Putem lua în considerare că sânge nobiliar bulgar a intrat în componența
genealogică a noilor veniți, dar cel mai probabil urmașa aristocrației
nord-dunărene a primului țarat bulgar a fost redusă la nivel iobăgesc de
regatul ungar și apoi conferită noilor aristocrați vest-balcanici veniți după
1300, strămoșii nobilimii ortodoxe din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș,
Moldova și Muntenia de până azi. Cea mai remarcabilă performanță a ortodoxiei
din Ungaria este menținerea unei vieți religioase ortodoxe în zona din centrul
Transilvaniei, aflată în servaj față de mari familii ungare, ori față de
episcopia de Alba Iulia, care pare a fi primul mare proprietar în centrul
Transilvaniei și singurul până la marile familii aduse de Angevini în sec. al
XIV-lea, deci cea care a gestionat populația iobăgească și a iobăgit poate și
rudele vechii elite ardelene distruse de anexarea Ștefaniană, moștenitoare a
elitei venite cu Arpad și a elitei bulgare vechi.
Putem spune că Transilvania a
fost organizată ca moșia episcopiei de Alba Iulia, pe care apoi s-au realizat
transferuri de populații din Balcani, Germania, Ungaria de vest ori zonele
extracarpatice cumanopecenege(Familia Kan). Persistența unei religiozități
ortodoxe în centrul Transilvaniei poate însă arăta și prezența unor domenii mai
vechi ale marilor familii nobile aduse în sec. XIV; intrate prin căsătorie sau
deposedare în posesiunea familiilor fidele angevinilor în tulburările din
secolul al XIV-lea. Dar nu sunt dovezi documentare pentru aceasta. Avem de-a
face și cu o populație maghiară catolică adusă în zona minelor de sare, dar
aceasta e recentă, de după secolul al XIV-lea, pentru că vorbește limba
maghiară cu elemente slovace așa cum este ea vorbită de ungurii din Ungaria
centrală, elemente slovace ce nu pot lega pe actualii unguri din Transilvania
și pe Secui de vechii unguri arpadieni ce au realizat cucerirea, ci care s-au
cristalizat etnic prin căsătoriile între urmașii marii nobilimi morave cu urmașii
vechilor căpetenii ungare catolicizate.
Probabil Ștefan I al Ungariei a
dat pământul Transilvaniei episcopiei de Alba Iulia pentru a diminua rezistența
aristocrației ardelene ortodoxe și a bisericii sale, precum și a alianțelor cu
Bizanțul și cu linia dunăreană păstrată de bizantini, și populată de
aristocrați slavi ori pecenego-cumani cărora li se supunea oțărănime de etnie
similară. Bătălia de la Kossovopolije (1389) va scoate zona din estul Europei
din singurul unghi prin care ea a fost văzută până atunci, și anume cel de
propagare antiortodoxă a catolicismului condus de papă, și va duce la
schimbarea atitudinii nobilimii mari europene față de ortodoxie, prin moartea
Țarului Lazăr, primul rege cruciat mort în bătălie împotriva necredincioșilor.
Astfel, se fondează Ordinul Dragonului, în care Ștefan Lazarević va vorbi
despre bătălia de la Kossovopolije și moartea tatălui său care trebuie
răzbunată, în care se va cristaliza ideea cavalerească a alegerii „Împărăției
Cerești, a Vidovdanului”, ce o găsim în heraldică și cuvinte, ori în fresca ce îl
face pe Lazăr stramoș al Basarabilor, pe care îi încadrează în succesiunea
monarhiei sfinte sârbe. Interesul manifestat pentru ortodoxie în Europa
occidentală naște un curent filoortodox care va duce la reformă în Germania
care a experimentat înainte de aceste curente religioase sinoadele
bizantinizante realizate de Sigismund la Konstanz și Basel sub certa înfluență
a lui Ștefan Lazarević și a descrierii măreței sale experiențe cruciate în
cadrul Ordinului Dragonului.
Putem spune că aceste două
sinoade sunt încercarea Ordinului Dragonului de a reanexa un Occident acefal
având o schimă cu trei papi și lipsa de încredere a bisericii ortodoxe și marii
tradiții imperiale romano-bizantine despotale ce încă avea prestigiul religiei
marii puteri bizantine de odinioară, perpetuate de sârbi și ruși. Aceștia îi
sunt aliați lui Sigismund în fața polonezilor și italienilor care vor merge pe
linia florentină de uniație. Nu întâmplător Sigismund e sprijinit de boierimea
rusă ortodoxă supusă Polono-Lituaniei catolicizantă agresiv, născând ideea
convertirii regelui Sigismund la ortodoxie, dar și legenda de la Tismana ce
vorbește de convertirea lui Sigismund de către Nicodim, în tradiția regală
sârbă a convertirii lui Ladislau(sau Andrei după unele variante) la ortodoxie
de către Sava, prin care monarhia ungară se încerca a fi integrată ideii
dinastiei sfinte sârbe, de care boierii colonizați și apoi descălecători de
țară la est de Carpați erau legați, încercând chiar să o aplice pentru ei( „sfânt-răposații
strămoșii noștri” așa cum apareîn documentele referitoare la necropola
de la Rădăuți).
Matia Corvin și
lupta pentru Serbia
Pe de altă parte Matia Corvin, în
spiritul tradiției născută datorită legăturilor profunde dintre strămoșii lui
și nobilimea și regalitatea sârbă, acesta spunând că regii Serbiei sunt
strămoșii săi, venerează moaștele strămoșilor lui Maxim Branković ca rude ale
sale fără nici un dubiu la Buda, și încercă, inspirat de modelul de canonizare
sârbă realizat chiar de Maxim în vechea tradiție a regalității sfinte dinastice
sârbe, să-l canonizeze chiar pe tatal său, Iancu, la Roma însă. E o ortodoxie
sârbă camuflată într-un catolicism ce îl făcea nevulnerabil din partea atacului
marii nobilimi ungare. În acest context este semnificativ documentul, care
citează o cronică poloneză, prezentare în perioada actuală, ca premieră
absolută în spațiul cultural balcano-panonicocarpatic, a ascendenței lui Iancu
de Hunedoara, și implicit a lui Matei Corvin, din neamul Woik Hrana (Woik
Corbul), Woik născut pe la anul 1317, care a slujit direct familia regală a lui
Ștefan Nemanjia (Ștefan Nemanjia Mare Jupan al Serbiei 1166-1199),
intemeietorul dinastiei Nemanjia (1166-1456), și a Statului Sârbo-Vlah. În anul
1317 coexistau cele două regate ale: Serbiei de Sud, condus de Ștefan Uroș al
II-lea Milutin (domnie: 1282-1321), fiul lui Ștefan Uroș I și Serbiei de Nord,
inclusiv extins la nordul Dunării, condus de Ștefan Dragutin (domnie: 1276-1282
și 1282-1316, urmat la domnie de fiul său Ștefan Vladislav, ginere a lui
Ladislau Kan și strâns legat de zona Curtea de Argeș), fiul lui Ștefan Uroș I,
iar la maturitate Woik sigur a slujit, după vârsta de 14-16 ani, lui Ștefan
Uroș al IV-lea Dushan al Serbiei (domnie: 1331-1355), fiul luiȘtefan Uroš al
III-lea Decanski și apoi, el și urmașii lui, lui Ștefan Uroș al V-lea al
Serbiei(domnie: 1355-1371), fiul lui Ștefan Uroș al IV-lea, urmând ca în anul
1409, cu implicarea directă a regelui Sigismund de Luxemburg și poate a lui
Mircea cel Bătrân, familia să intre în posesia domeniului Hunedoarei Huniady,
an după care datele sunt oarecum mai bine cunoscute.
Un proces similar de infiltrare a
balcanicilor superiori în cultură și agilitate economică și diplomatică ca cel
petrecut cu Ungaria între sec. XIII-XVI, cazuri ce ajung la apogeu prin
regalitatea corvină și sistemul de cruciadă huniadesc și corvin creat de
aceasta, se desfașoară în Țările Române cu grecii, care de la infiltrări și
refugieri antiotomane ajung la domnie în repetate rânduri încă din sec. XVII,
în ambele țări cu partide nobiliare puternice. Remarcabil este consemnarea
faptului, mai puțin sau deloc mediatizat, că atât Iancu de Hunedoara cât și
Matei Corvin au fost Mari Maeștri ai Ordinului Dragonulu16, ceea ce explică
mult mai bine prestigiul și influența lor în perioadele în care au condus
practic destinele zonei balcano-panonico-carpatică, aspect care urmează să mai
fie aprofundat.
Boierimea munteană în raport cu
Corvineștii a avut o atitudine complexă. E vorba de un spațiu de mare
importanță pentru Cruciada Târzie, ce a început a fi integrat în proiectele de
cruciadă europeană încă de la Sigismund de Luxemburg, prin participarea boierilor
munteni la bătălia de la Kossovopolije (1389), ceea ce a dus la crearea unui
tipar aristocratic referitor la lupta militară în boierimea noastră. Bătălia de
la Kossovopolije, dincolo de controversele legate de desfășurarea acesteia,
constituie prima tentativă ortodoxă cruciată, ce relansează ideea cavalerească
după o anumită pasivitate ce a urmat cruciadele clasice18 . Boierimea a
dobândit în cazul Munteniei un nou sens de soliditate, pe care nu l-a mai avut
de la descălecarea statului și poate de la fondarea statelor din sudul Dunării
în care sigur a fost implicată cumva. Boierimea munteană și-a manifestat
bunăvoința de a participa la cruciadă în mai multe rînduri: la Nicopole(1396),
la a doua Kossovopolije, la luptele ștefaniene, etc. E vorba de o tradiție
militară de luptă asumată.
Politica lui Matia Corvin
(1458-1490) în sud-estul Europei este una legată profund de interesele luptei
pentru Serbia. Motivele implicării lui Matia Corvin în Serbia sunt strategice,
dar sunt justificate prin legăturile genealogice ale sale cu acest spațiu.
Toate succesiunile genealogice ce leagă pe Corvini de Basarabi au avut un rol
important în conturarea politicii regatului ungar. Matia Corvin a acționat în
sud-estul Europei ca lider al cruciadei târzii. Toți conducătorii
locali, Branković, Basarabi sau Bogdănești, au acționat fiind coordonați de la
curtea sa. Bazele acestei realități au fost puse în vremea lui Iancu de
Hunedoara, care a coordonat acțiunile Moldovei, Țării Românești și Serbiei cu o
putere regală a cărei sursă rămâne să o lămurim, dar care putere trebuie să se
lege de legături genealogice și succesiuni politice stabilite în perioada în
care Ștefan Lazarević a avut un rol foarte important în zonă, mai ales prin
poziția sa ca prim cavaler în Ordinul Dragonului.
Referirile la ascendența sârbă și
constantiniană a mușatinilor, dar și la ascendența lor feminină ungară, memoria
soțiilor lui Bogdan ori a strămoșilor săi, și la relațiile dintre regatul și
biserica sârbă prin Sf. Sava și Ștefan Prvovenčani cu Ungaria lui Ladislau, în
care vedem un arhetip pentru relația lui Nicodim și Lazarević cu Sigismund de
Luxemburg și a lui George (Maxim) și Jovan cu Matia Corvin, dar și amintirea
înrudirii genealogice dintre regele ungar, Ladislau, și regele sârb, transfer
simbolic al regalității sfinte sârbe în Ungaria, înrudire care se putea realiza
și pentru Matia cu domnii sârbi târzii și cu muntenii, ne arată un program
ideologic sârb ce poate data din vremea lui Ștefan Dushan și a cristalizărilor
politice ortodoxe realizate cu sprijin bisericesc sârb în Muntenia și Moldova.
Avem de-a face cu o altă fațetă a monarhiei ungare, o dimensiune ortodoxă, care
era funcțională în mediile ortodoxe nobiliare ale Ungariei din rândul cărora
provine și Matia, care îi scrie papei că poate converti Ungaria în trei zile la
ortodoxie (cu ajutorul marii nobilimi sârbe și a armatei negre se înțelege), și
astfel își impropriază și dimensiunea convertirii la ortodoxie de la Vladislav
din legenda din Voskresenkaya și de la Sigismund(care dă și el danii la
Tismana20 într-o succesiune lazarevică care prin familia Cilli îl lega ca și pe
Vladislav din legendă de despoții sârbi și care apare în imaginarul legendei de
la Tismana și a rutenilor așa cum e surprins în Historia Polonica a lui
Dluglosz ca un convertit la ortodoxie). Mai exista o legendă care vorbește de
convertirea lui Andrei al II-lea la Ortodoxie. Daniile lui Iancu pentru Tismana
se integrează perfect. Avem de-a face cu o idee ce contrasteaza cu politica
catolică a Corvinilor, și care arată o Ungarie cu realități complexe.
Cred de asemenea ca există
legături între mama lui Vlad Dracul și marea nobilime buzoiană, iar moșii
precum Pârscov, Bolintin, Bucșani, Ciulnița(unde e atestat un enigmatic frate
al lui Mircea cel Bătrân) și strămoșii familiei Razbici-Sărățeanu, au făcut ca
moșia Sărata să fie o veche moșie a Drăculeștilor, unde Vlad Vintilă are curți,
moștenite desigur. Puterea a fost exercitată în această perioadă de un grup de
oameni restrâns, înrudiți cu monarhii implicați în bătălia de la Kossovopolije,
pe care Iancu în mod excepțional o reeditează arătând sensibilitate la
sacralizarea bătăliei prin moartea monarhului, prin cultul lui Lazăr din
Serbia, vădit și în epicasârbă în care
Brankovicii apar ca trădători, și
prin ceea ce Lazarević, ca prim cavaler, a vorbit despre această bătălie în
Ordinul Dragonului, bătălie devenită model pentru cavalerii acestuia. Această
perioadă va fi continuată de influența familiei Branković, în perioada lui
Neagoe Basarab, domn căsătorit cu nepoata de frate a lui Maxim, și de politica
lui Rareș, căsătorit cu sora acesteia, care oarecum au pregătit acțiunile care
au urmat ale marele vizir Mehmet Sokolović și ale fratelui său Macarie
Sokolović (canonizat), aceștia într-o măsură subtilă, coordonați cu ruda lor,
prin Jakšić, Ivan cel Groaznic. Este perioada când Mănăstirea Hilandar primește
mari donații.
Doua familii, Craioveștii și
Rareșești sunt continuate de rudele lor Brâncovenii și Movileștii, care domină
scena politică și creează liniile de succesiune legitime în aceste două state.
Memoria rudelor acestor familii, cum ar fi Prăjeștii ori Bărbăteștii, afirmă că
descind din despoți sârbi. Putem spune că linia de politică sârbă a lui Matia
Corvin a fost definitorie pentru acțiunea sa geopolitică, și aici se poate
vedea succesiunea sa ideatică din regii sârbi, succesiune afirmată.
Aristocrația
sârbo-valaho-română
Este evident faptul că populația
sârbo-vlahă, românească de după 1250, nu descinde din coloniștii romani lăsați
în Dacia Traiană22 . Lipsa descoperirilor arheologice de biserici și cimitire
creștine bizantine până în sec. XIII la nordul Dunării și începutul celor
occidentale în sec. al XI-lea arată clar venirea populației ortodoxe dinspre
sud-vest, fenomen ce poate fi pus în legătura cu pretendența la tronul Ungariei
a lui Ștefan Dragutin(ce poate fi prin alterare lingvistica „Negru Voda",
ca și Ștefan-ul cinstit în sala domnească a lui Radu cel Mare și de cântăreții
munteni). Astfel, aristocrație înaltă sârbă bilingvă slavo-română a putut veni
în zonele din Ungaria ce l-au susținut pe Ștefan Dragutin și pe Ștefan
Vladislav, fiul său(probabil cel ce a fost îngropat sub mormântul cu gisant de
la Argeș, azi aflat la Muzeul de Istorie Națională din București), zone ce erau
sub influența lui Ladislau Apor și Ladislau Kan, care ambii s-au înrudit cu
familia nemanidă din nordul Serbiei și sudul Ungariei amintite. Probabil atât
dinastia valahă, cât și dinastia moldoveană, au legături directe genealogice cu
această filieră a regilor sârbi nordici, Ștefan Dragutin, marele uzurpat(atât
în sudul Serbiei de fratele sau mai mic Milutin cât și de fiul angevinului,
Carol Robert de Anjou, pentru că Katerina, dată în cronici câmpulungene ca
soția lui Negru Voda, atestată ca soția lui Ștefan Dragutin, e sora mai mare a
bunicei lui Carol Robert de Anjou)24, putând fi izvodul grupei de suverani
sârbi ce heraldic poarta în stemă coiful, fie simplu(ca la Bogdan sau
Lazarevici, coiful clasic „Lazarevici"), fie cu cimier corb-pajură(ca la
Vladislav Vlaicu, corbul fiind probabil simbolul vechi al Cumaniei, iar coiful
cu coarne al dinastiei din Srem amintite).
În acest context, succesiunea
imperială, prezența masivă a titlului de „tsar" și daniile la muntele
Athos nu mai sunt rezultatul unui „transaltio imperii", ci sunt rezultatul
apartenenței depline a lumii Moldovei și Țării Românești-Ungrovlahiei la
spatiul Balcanic, atât prin origine a dinastiei și aristocrației, cât și prin
apartenența religioasă la ortodoxie, unica comunitate creștină ce continua
legitim fără răscoale în istoria sa(ca răscoala papei împotriva sinodalității
sau a monofiziților etc.), rădăcinile apostolice. Astfel avem o explicație și
pentru arta și arhitectura din spațiul românesc, precum și pentru toată
civilizația românescă liturgică bizantină. Considerațiile lui Adrian Andrei
Rusu despre romanici pagâni la Nordul Dunării, postulați arbitrar și afirmați
astfel pe baza realității inexistenței de morminte și biserici anterioare sec.
XI-XII (bizantine sec. XIII) fac improbabile procese de etnogeneză la nordul
Dunării26. Este imposibil ca limba dezvoltată de aromâni de pildă, ce au
continuitate creștină, să fie identică cu limba vorbită de „daco-romani",
ce ar fi avut o vastă etapă păgână, conform savantului clujean.
Extinderea civilizației
sârbo-vlahe în urma pretendenței regale maghiare a lui Dragutin, la stingerea
dinastiei arpadiene, asimilarea de către aceasta a unor elemente aristocratice
maghiare și pecenego-cumane ce s-au integrat în aristocrația moldoveană și
munteană, caracterul omogen ortodox al acestei aristocrații și prezența certă a
ideologiei imperiale sârbo-bizantine în jurul „gospodarilor" nord-dunăreni
dau sens unei realități evidente: Moldova și Țara Românească-Valahia sunt
vestigiile statale ale unui Regat Sârb de Nord-Regatul Sremului, fondat de
Dragutin, ce a trecut prin experiența incercării absorției Ungariei, pe bazele
clare a drepturilor de succesiune dinastică (angevinii sunt uzurpatori după
genealogie, susținuti însă de papalitate).
Altoirea unui element cuman la
dinastia munteană, ce a dat nu neaparat trunchiul succesiunii (numele
Radoslav-Vladislav, Radu-Vlad specifice neamului lui Dragutin, domină
genealogia munteană, in raport cu izolații Basarabi), altoire postulată de
d-nul Neagu Djuvara, nu schimbă peisajul cultural sârbo-românesc al monarhiei
valahe. Din perspectiva aceasta, teoria imigraționistă a etnogenezei noastre
trebuie translatată de la modelul migrației pastorale la modelul migrației
aristocratice. și regale. Greșeala istoriografiei maghiare nu stă în
prezentarea fenomenului, ci în postularea statutului social al celor ce au
venit. „Gesta lui Roman si Vlahata” rămâne o formă generică de mit și mitologie
a acestui fenomen. Încercările de succesiune imperială în Serbia sau chiar
Bizanț ale lui Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Rareș sau Alexandru
Lăpușneanu, urmele unui cult dinastic injghebat în jurul acestora ce vine
tocmai de la aflarea lor în posteritatea sfintei dinastii sârbești, nu mai par
atât de forțate, la fel cum „Plângerea lui Ivan Peresvetov", icoanele
Sfinților Simion și Sava în toate
Mănăstirile și bisericile
„bucovinene” ori la Argeș, în spațiul de încoronare și funerar prin excelență
al dinastiei muntene, sau prezența termenului Vidovdan, axial în
Învățăturile lui Neagoe Basarab, ne apar ca fenomene firești. Consider că atât
Lazarevicii, cât și Bogdăneștii sau dinastia valahă impropriu numită
„Basarabi" trebuie să își aibă originea în succesiunea din Ștefan
Dragutin, Moravia Sârba(denumita în izvoare și Valahia lui Lazăr) sau
Ungrovlahia chiar coincizând teritorial cu statul acestor regi nemanizi și
moștenitori arpadieni.
Apartenența la ortodoxia sârbă a
acestui ansamblu e de netăgătuit, fiind demonstrată de arhitectura, hagiografia
și limba liturgică timpurie. Absorția unor elemente de ideologie imperială
bulgară(titlul de IO, preluat de Vladislav Vlaicu după cucerirea
Vidinului, sau elemente de intitulație) au legătură cu influența Vidinului
asupra acestui regat sârb nordic, și nu influențează decisiv spectrul cultural
al zonei. Faptul că Sremul e enumerat laolaltă cu Transilvania, Ungrovlahia și
Maramureșul în documente papale și maghiare ca fiind locuit de valahi(termen
aplicat de unguri pentru sinteza aristocratică sârbo-vlahă de care vorbim)
arată conectarea lor, fie și în sistemul gândit de propaganda catolică pentru convertirea
lor de la ortodoxie la catolicism, ca formă de presiune a papei pe Angevini.
Este evident, în contextul
cercetarilor domnilor Năsturel, Marinescu și Năstase, că Hilandarul a fost
centrul axial al sistemului de danii de la Athos al domnilor munteni și
moldoveni, la fel cum e evident că celelalt trunchi de mănăstiri ce se sprijină
pe ajutoare de la aceștia e cel din Serbia, și nu cel din Bulgaria, dovadă a
succesiunii dinastice sârbești, și nu bulgărești a celor numiți astăzi români
(Athosul e preluat bloc, căci bloc se constituise în vremea lui Dushan, care a
donat la toate mănăstirile din Muntele Athos, inclusiv la Zografu, unde a și
stat în vizita sa). Sunt prea profunde fenomenele descrise de dnul Năstase în
sinteza sa încât să fie rezultatul unui mimetism cultural. Nu se regăsesc la
puternica aristocrație ortodoxă din ruso-lituania. Familii ca Ostrogsky,
Wiszniovyecky sau Holshansky nu intră în acest joc, deși financiar erau mai
puternice chiar decât domnii din Moldova și Valahia. Fenomenul e altul.
Fenomenul spune multe despre ce a fost Serbia medievală și despre posteritatea sa
în lumea nord dunăreană.
Concluzii
Serbia medievală, spațiu de
civilizație rezultat în urma fuziunii romanității ilirice refugiate în Dinarici
în urma invaziei avare, și intrate în fuziune cu o aristocrație slavă diferită
de cea a năvălitorilor din Bulgaria și Macedonia de azi, aristocrație ce
propabil era deja acceptată în lumea militară bizantină încă din vremea lui
Justinian (împărat roman între 527 și 565), spațiu ce a dezvoltat un bilingvism
romano-slavic ce e și azi specific Serbiei, și o identitate duală, sârba
geografică, după o numire bizantină, iar vlaha social-etnic, a radiat pe
structuri de putere ungare spre nord-est, radiere ce e parte a unei expansiuni
mai vechi a influenței bizantine asupra Ungariei (Bela-Alexios, Elena de
Rashka, Ștefan al V-lea și altele).
Ștefan Dushan, fondator de
imperiu, trebuie văzut ca arhitectul definitiv al salvării pretendenței lui
Dragutin, Negrul Vodă - Na(n)-Grutin dublu uzurpat cum am spus, în nord, prin
sprijinirea definitorie a Valahiei și Moldovei în contra angevinilor, iar după
expansiunea otomană, întreaga aristocrație de acolo se topește tot în acest
spațiu, nu ca o topire între străini, ci ca o încheiere a unui fenomen de
mutare dinspre sud spre nord a Serbiei, început în sec. al XIII-lea
(Brankovicii, Jaksicii și alte familii fuzionate în boierimea de la noi și nu
în alte aristocrații, la care putem adăuga și pe Cantacuzini, ce vin și ca
„sârbi").
Tatăl lui Basarab din izvoare
maghiare, pare să fie același Ștefan Dragutin, regele nemanid detronat de
fratele său mai mic, după cum a fost detaliat mai sus, și apoi călugăr, și
canonizat ca monahul Teoctist. Numele de Tihomir, specific dinastiei nemanide,
și prezent atât în ramurile dalmate, cât și în cele bulgare ale dinastiei, este
singurul care poate explica numele monahal al regelui sârb, moștenitor legitim
al dinastiei arpadiene. Evident, istoriografia a abordat aceasta în trepte, dar
în urma unor precizări succesive, reiese următoarea istorie: Ştefan Tihomir,
zis Drăgutin, iubitul, după detronarea sa în Serbia, motivată de interese
probizantine, a format un puternic regat de colonizare, dacă îl putem numi așa,
într-o zonă vastă care începe în vestul Bosniei și se termină în Olt, prin
aglutinarea numeroaselor interstiții-chiar Banate32 ale zonei.
Împroprietăririle aristocratice din această zonă, instaurarea unei ierarhii
ortodoxe care a dislocato încet pe cea catolică, asimilarea majorității nobililor
maghiari din zonă prin căsătorii mixte favorizând latura ortodoxă, toate create
în Regatul Srem, ca o realitate etnică ancorată în civilizaţia Serbiei
medievale, fac din aceasta totodată cea mai avansată parte a regatului
arpadian. Întreaga structură a fost extinsă și în Cumania, parte a regatului
maghiar la est de Olt, dar și în tot bazinul Tisei, până în zona Mureșului
Hunedorean, inclusiv zona Carașovei, sau Maramureș, iar apoi în Moldova, în
urma sosirii angevinilor, care s-au angajat în uzurparea dreptului lui Drăgutin
asupra arpadienilor, cu sprijin papal. Grecii vin spre nord tot ca urmare a
acestei inerții pornite din vechiul spațiu Dushanian spre nord, și de aceea nu
au fost niciodată considerați străini în mod real, ci asimilați organic, ca un
proces de refacere a acelui „Imperiu al Serbiei și Romaniei” tot gândit de
Dushan, intuit de Iorga ca „Bizanț dupa Bizanț”.
Aranjament grafic –
I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu