Jurnal
de spectacol
ADRIAN
MUNTEANU
20
Mai 2026
Notațiile autorului-interpret după
spectacolul „Soaptele clipei” la Liceul Tehnologic Special „Regina Elisabeta”
din București.
Sala festivă a acestui liceu atât de
articulat ca așezare și construcție, cu trei laturi în formă paralelipipedică
și nivel cu terasă pe toată lungimea lui, este deosebit de primitoare, de
aerisită. Cu singurul inconvenient că în 4 puncte centrale ale acestei săli
există coloane de susținere. În cazul unui spectacol care are și elemente
vizuale, cum urmează să fie cel pe care îl ofer eu, aceste coloane obturează
vizibilitatea unei categorii de spectatori care vor fi așezați în spatele
coloanelor. Din fericire s-a procedat la reașezarea scaunelor, în așa fel încât
mai puțini să aibă vizibilitatea redusă. Cred că se stabilise deja ce anume
categorii de elevi vor ocupa locurile cu probleme. Mai ales cei care nu văd
deloc ar fi avut de suferit mai puțin, prioritatea lor fiind audiția. Până la
ora de începere, sala este plină. N-am putut număra exact, dar sunt peste 80 de
spectatori. S-au mai adus scaune, pentru că rămăseseră copii în picioare.
Începem. Vin în față, privesc audiența și, înainte de a porni efectiv spectacolul,
rostesc câteva cuvinte, pentru a sublinia unicitatea acestei întâlniri și
specificul ei complex, mai puțin obișnuit. Liniște. Atenție. După cuvintele
introductive, ridic de pe un fotoliu panoul pe care l-am adus de acasă și pe
care îl desfășor și îl îndrept pe rând spre mai multe părți ale sălii. Rostesc
ceea ce e notat pe afis, pentru cei care nu văd suficient de bine. Pe afiș
scrie: Poezia nu se citește. Poezia se trăiește! Atenție și ușoară mirare din
partea sălii. Au venit în sală ca să se întâlnească cu mine și să vadă
reprezentația ,poeta Lidia Lazu și artista plastică Elena Oana Agapie. Pauză.
Începe Psalmul 5. Sunt concentrat. Acustică bună. Merge bine, mă aud cu nuanțe.
Scaunul de lemn e în spatele meu. Se aude bine bătaia atunci când o execut pe
tăblia acestui scaun fără tapiserie. Este o bătaie prelungă si ritmică, ca
toaca de la o mănăstire. La terminarea bătăii, cu ultima apăsare mai
concentrată, mă scol și degajez în laterală. Omul de la tehnică e atent,
declanșează repede începutul videoclipului. Fixasem înainte volumul. Era puțin
mai tare, dar necesar, pentru a se auzi până în ultimul rând. Era elementul
prioritar, acela al textului interpretat în videoclipuri, conștient de faptul
că existau printre spectatori tineri care nu vedeau deloc. Sună bine
videoclipul. Spectatorii extrem de atenți. Este videoclipul „Lumini fecunde” cu
dansul perechii de tineri și cu transformarea neașteptată a fetei, a doua zi,
într-o bătrână. Era sugerată astfel trecerea accelerată, dramatică, a timpului.
La finalul videoclipului se aplaudă, lucru mai rar petrecut la celelalte
reprezentații, când spectatorii continuau să aștepte ceea ce urma să se
întâmple, iar aplauzele se declanșau numai la final. Am convingerea că e bine
primită inserția mea de imagine și sunet, alternanța între interpretarea pe viu
și complexul imagine-sunet- interpretare. Realizez că e un câștig major pentru
percepția complexă. Am convingerea că e lucru important ceea ce fac, ceea ce
construiesc de unul singur. Urmează două sonete interpretate pe viu. Mai întâi
„Scriu un sonet.” Îl rostesc detașat, firesc. Cade bine diferența de stare
între imaginea și muzica din videoclipul anterior și acest sonet care aduce o
definiție a rosturilor poetului. Punctez, detașez cuvintele, conclusiv. Finalul
pare ușor șocant: „Nu-mi amintesc de mine niciodată./E semn profund că-ncep să
mă trezesc”. Urmează un insert de trecere de la imaginea sinelui la urcarea
spre înalt și ocuparea unui loc de veghe peste lume. Îmi pare, o clipă, rău că
nu mai am curajul de a urca pe scaun, acolo de unde rosteam, de obicei, acest
sonet al cocoșului de tablă de pe acoperiș. Era un moment extrem de interesant
și sugestiv vizual, în reprezentațiile unde puteam face această urcare. Îmi
amintesc printre altele ce bine a căzut totul la minirecitalul susținut cu
ocazia decernării Premiului European de Poezie NUX la Târgul Internațional de
Carte de la Milano. Dar și așa, rămas la nivelul solului, rostirea este amplă,
a celui care vede tot, analizează tot și concluzionează. Ce decisiv sună: „Și
peste noaptea ce-a pornit atacul/ Picioarele mi s-au desprins de timp”. Urmează
întoarcerea spre scaun, o bătaie apăsată, înainte de bătaia propriu-zisă, ca de
toacă. Urmează cel de al doilea videoclip. Se numește „Sub osii ruginite”.
Știam că el sparge atmosfera de până atunci, intervine cu un aer oarecum
romantic, usor căutat, al unei poezii care vrea să creeze atmosferă, dar
sfârșește printr-o detașare totală de real și azvârlirea, ipotetică, a
sonetului recent construit pe geamul trenului. Este sonetul care chiar a fost
scris într-una dintre deplasările mele cu trenul, într-o atmosferă care numai
eu știam că era extrem de tensionată, de întunecată în sine. Pe parcursul
derulării videoclipului, mă gândesc intens la intrarea neapărat pe tensiune a
sonetului pe care urma să îl rostesc în direct. E sonetul „Eu, fluturele-alunec
în fântână”. Când încep să-l interpretez, poate nu suficient de montat pe
stare, am senzația că nu e destul de tensionat, dar îmi revin repede. Gândesc,
în aceeași fracțiune de secundă, la imagine. Mă întreb cât pot oare spectatorii
fără o pregătire prealabilă să înțeleagă coborârea personajului spre adânc.
Simt că îi derutez cu strigătul prelung de la finalul sonetului: „Plonjez în
gol și mă strivesc de glod!” Dar iese bine starea. Pauză. Pauza mea și a lor.
Câteva sunete neclare în sală, o rumoare a câtorva care, probabil, sunt
surprinși de șocul acestei ieșiri din zona obișnuitului în interpretare și
stare. Ridicarea din poziția aplecată din finalul sonetului se face pe un scurt
insert, introducând întrebarea „dar cine sunt eu?”. Urmează sonetul care
definește profilul meu ca personaj și creator. Se numește „Rostogolit prin
colb”. Întregul sonet este rostit ceva mai firesc, pentru a se detașa de starea
de final de lume a sonetului de dinainte. Totul e ceva mai confesiv, până la
acel subliniat și decisiv sfârșit: ”Neîmplinit de-a pururi. Sfânt și Drac”.
Repet acest final care îmi dă posibilitatea să îl prelungesc prin bătaia în
scaun. Urmează videoclipul „Nu mai ești”. Este poate cel mai liric videoclip de
pe parcursul spectacolului. Are niște imagini frumoase, bine articulate și
prelungite în starea de tristețe a celui care se vede singur. Sonetul are
sunetul înregistrat la radio, e bun. Se potrivește bine cu imaginile care îi
completează structura. Sonetul ce urmează rostit în direct, „ Un pas spre ușă”,
este iarăși pe firesc. Sporesc intensitatea sunetului, cu cât starea celui care
se găsește singur e tot mai evidentă. E o gradație care cade bine. Câțiva pași
în lateral, apoi revenirea lentă în centru, pe versurile „M-am reîntors în
strâmta-mi colivie./ Între zăbrele, singur am rămas”. Gestul de eliberare, de
îndepărtare a gratiilor, se face cu gesturi aproape de pantomimă. E liniște în
sală, ca pentru un final care nu e previzibil. Merge bine plesnetul din palme,
intrarea pe sonetul „Șoapte din lacrimi”. E ritmat, sacadat, prinde la public.
Se așteaptă ideea de final. Aceasta este „m-a străpuns o șoaptă pân la os”. E
un final primit cu surprindere. Mai greu de prins semnificația, dar merge bine
în context, se realizează că e o viziune unitară, o prelungire a dramatismului.
Repetarea sintagmei cu „șoapte” îmi permite continuarea cu o bătaie ușoară pe
scaun, ca o mângâiere, și apoi o accentuare a bătăii, până la cel final, mai puternic.
Videoclipul ”Delicate scame” readuce imaginea grațioasă a fluturilor, cele mai
fragile elemente naturale din jurul nostru. Finalul „cât vă admir că ați scăpat
de sfori!” e completat de imaginea unui fluture de care este prins un bolovan.
Zguduitoare imagine! Mă întreb, pe parcursul derulării videoclipului, înainte
de intrarea următorului insert de text, dacă cele două sonete pe care urmează
să le rostesc sunt potrivite și nu scad intensitatea întregului. Încep rostirea
lor și imediat realizez că atât finalul primului sonet („Hrăniți albastre
păsări, spargeți poarta,/ Din gând curat urcați-le pe cer!”) cât mai ales al
doilea final („Destul ar fi să crezi în tine-o clipă ./Ai deveni stăpân pe
univers!”) cu repetarea sintagmei și adresarea directă către unii dintre
spectatori, sunt suficient de puternice ca să nu scadă ritmul și să aducă -
voit sau nu, așteptat sau nu - momente de reflecție. Cât de bine merge, după
acel din urmă îndemn, bătaia accentuată în scaun! Urmează cel mai ludic dintre
videoclipuri, intrarea totală în marasmul cotidian cu acel accident de mașini
și limbaj colocvială, regional chiar, urban, al individului care e derutat și
enervat de oprirea în trafic datorată unui șofer nepregătit. Videoclipul se
numește, el însuși ca o ieșire din ritmul de până atunci, „Băăăă!!!!”.
Videoclipul e intens aplaudat, semn că a fost potrivit zâmbetul lui
contemporan, al firescului din jurul nostru, mai ales pentru tinerii din sală.
Continui așezându-mă pe scaun, gata de destăinuire, cu sonetul „ Nu mi-aș dori
mai mult”. Merge bine calmul, firescul interpretării, sentimentul de
descătușare, de timp al meditației. E ceva construit colocvial între interpret
și spectatorii lui. Trecerea la înșiruirea din sonetul „Un fluture o floare, o
furnică”, e puțin cam statică, realizată pe loc, numai cu îndreptarea privirii
spre stânga și dreapta și fixarea privirii pe câte un spectator. Mi-aș fi dorit
o plimbare, cu intrarea mai adâncă printre rânduri, dar coloanele plantate în
stânga și în dreapta ar fi făcut prea largă mișcarea. A fost oricum bine.
Bătaie în scaun, ca un laitmotiv și intrarea ultimului videoclip, „Timpul cel
flămând”. Nu sunt convins că e cea mai bună alegere pentru final. A fost
introdus special pentru acest spectacol, înlocuind videoclipul proiectat la
alte reprezentații și care era, știu asta, cel mai dramatic și mai complet
realizat dintre videoclipurile mele. Dar nu mi s-a părut potrivit să-l
introduc, în cazul unor spectatori nevăzători, pentru că era vorba de
videoclipul „Paingul orb”, preluând titlul ultimului meu volum de sonete. Nu
cred că ar fi fost potrivit, ca trimitere, în cazul acestor spectatori
speciali. Videoclipul care l-a înlocuit, „Timpul cel flămând”, e totuși frumos
și cu imagini care se rețin, cu un plus de armonie. Gândesc deja, pe parcursul
derulării lui, la momentul final interpretat în direct. E intrarea în sonetul
de dragoste „Spune-mi, iubito, unde-ți e popasul?” pe care întotdeauna îl
rostesc în genunchi, în fața unei spectatoare, luându-i mâna în mâna mea. Pe
parcursul derulării videoclipului, am fixat deja fata din primul rând pe care o
voi lua drept parteneră. De fapt e singura fată, străjuită de colegi. Am avut
timp să o urmăresc pe parcurs cum se uită la videoclipuri. E atentă și
serioasă. Intuiam din start că va fi bine. Așa a ieșit întotdeauna acest
moment, chiar dacă am ales ca parteneră o doamnă consul sau o femeie
necunoscută. Vedea oare? Cred că vedea, chiar dacă parțial. Știam asta. După
videoclip, cu pauză de stare, am început avertizând audiența că urmează un sonet
de dragoste adresat băieților, pentru ca, pe viitor, să știe cum să se adreseze
celei pe care o iubesc, și fetelor, ca să aprecieze dacă ceea ce li se oferă
are destulă imagine, poezie și armonie. Mă apropii de fată. Pauză. Surprindere
colectivă. Așteptare. Fata a acceptat firesc mâna pe care i-am întins-o și a
ascultat serios totul, mirată, dar și intrată în stare. Momentul a prins, ca de
obicei, a creat emoție. I-am sărutat la final mâna. Destul de detașat a fost
din punctul ei de vedere, ca atitudine, dar fără să spargă atmosfera de taină.
Aplauze. Prelungi, prelungi. A urmat trecerea spre ultimul sonet cu întrebarea
„De ce mai scriu sonete azi?”. E o destăinuire de creator pe care, la final, am
continuat-o cu un îndemn adresat tuturor de a se cunoaște pe ei înșiși, de a
realiza care le sunt darurile primite, ce îi individualizează. Daruri pe care,
pentru a izbuti în viață, e necesar să le cultive, să le dezvolte, să le ofere
celorlalți, aceasta fiind varianta cea mai bună pentru o trăire în lumină, pentru
a rămâne vii, pentru a izbuti să facă diferența între A TRĂI și A SUPRAVIEȚUI.
Aplauze îndelungi. Bucuria întâlnirii simțită pe chipuri. Această stare s-a
continuat cu strângeri de mână, cu apropieri și cuvinte de mulțumire, de
înțelegere a rosturilor speciale pe care le are o asemenea întâlnire artistică.
Am simțit că i-am captat, că mesajul a fost receptat, că această învăluire
inedită în poezie, imagine și muzică, în acest complex de trăiri a adus ceva
nou și, cu siguranță, va rămâne în memoria lor. Sunt mulțumit. A fost una
dintre întâlnirile izbutite, în fața unor spectatori care, mai mult decât în
alte cazuri, mi-au readus în memorie conștiința interpretului care se dăruie în
munca lui, care face totul cu plăcere, cu pasiune și simte că este de ajutor.
Că sprijină tineri care trebuie ajutați, încurajați. Simt că am fost acolo cu
adevărat. Simt că am dăruit. Simt că am primit. Totul cu prietenie și speranță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu