Gib. I. Mihăescu - neuitatul scriitor interbelic
Mihai Caba
Art-emis
19 Mai 2026
„Un om hotărât
trebuie să revadă, până la sfârşitul clipei
finale, tot de ceea ce are să se despartă şi dacă inima lui nu-i dă
un brânci înapoi, el va porni senin, mândru, conştient de tăria
lui” (Gib I. Mihăescu)
În clepsidra timpului
nestatornic, iată, la 19 octombrie 2025, se marchează, ca o binemeritată
expresie a tradiţiei strămoşeşti, scurgerea celui de al 90 –lea „grăunte
de nisip” al veşniciei lui Gib. I. Mihăescu, căruia istoriografia
românească îi atribuie locul şi rolul de a fi fost un bun nuvelist, romancier,
dramaturg şi traducător interbelic. Sfârşindu-se
prematur din viaţă, la 19 octombrie 1935, răpus de boala tuberculozei,
cumplitul flagel al acelor vremi de după primul război mondial, în vârstă de
numai 41 de ani şi în plină glorie literară, scriitorul Gib I. Mihăescu
continuă şi astăzi, prin scrierile sale mereu reeditate, să stârnească
interesul biografilor şi exegeţilor săi, dar şi fascinaţia publicului cititor,
dornic de o lectură atrăgătoare, captivantă prin luciditate şi viziune.
Iată câteva dintre „judecăţile
de valoare” ale străluciţilor critici literari ai vremii respective
aduse operei literare a lui Gib. I. Mihăescu: „Pe Gib Mihăescu, atâta timp
cât îl citeşti, desfăcut de atmosfera lui morbidă de instincte tiranice şi de
monomanii, din viziunea lui halucinantă şi panerotică, - şi ridicând ochii spre
dulcea lumină a soarelui, pâcla forţelor inconştiente se risipeşte şi nu te mai
mulţumeşti decât cu viaţa conştientă, logică, determinată de legi pshiologice
sigure şi analizabile.” (Eugen Lovinescu)
„Maestru al nuvelei, unul
dintre cei mai mari nuvelişti ai scrisului românesc de după război, Gib
Mihăescu stăpâneşte o complexă recuzită de introspecţie psihologică a
personajelor, de nuanţare a trăirilor lor sufleteşti, a bogăţiei de sentimente,
de obsesii erotice, un zbucium permanent, dezvăluit prin tehnici
natative”. (Şerban Cioculescu)
„Gib Mihăescu nu seamănă cu
niciun înaintaş şi cu niciun contemporan, originalitatea lui constând în
inconştientul dinamic din oceanul căruia se ridică la suprafaţa vieţii monştrii
pasiunilor. Portretul eroilor săi conturează cam cum ar trebui să fie omul nou,
având în vedere manifestul gîndirist al vremii de a cultiva
valorile spăritualităţii româneşti tradiţionale, eocarea trecutului istoric şi
importanţa ortodoxismului împotriva influenţei occidentale. Arta lui este de o
infinită bunătate, produs al umanităţii profunde, al discreţiei şi generozităţii
sale”. (Nichifor Crainic)
George Călinescu, considerat fără
rezerve un adevărat părinte al criticii literare româneşti, îl
aşează pe scriitorul Gib Mihăescu în monumentala sa „Istorie a
literaturii române de la origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiilor
Regale, 1941, în cuprinsul capitolului „Romancierii” - Momentul
1920-1930, plasându-l între romancierii C.Stere şi Cezar Petrescu,
consacrându-i analizei critice asupra operei sale literare aproape patru pagini
(678-681).
Paradoxal, însă, George
Călinescu, chiar de la începutul exegezei sale îşi face cunoscut „verdictul” său
critic nemilos, fără echivoc: „Primul roman al lui Gib I.
Mihăescu, Braţul Andromedei, nu lasă să se întrevadă un
romancier. Cartea este rău scrisă, adică fără subtilitate şi cu acea notă de
vulgaritate relativă, de care nu sunt scutite nici celelalte scrieri”. După
cum se va vedea, pe parcursul analizei sale, ilustrul critic se va dovedi mai
îngăduitor în nuanţările sale critice. Astfel, privind romanul Rusoaica ,
deliberarea călinesciană este mai permitivă: „Romanul Rusoaica izbeşte
de la început prin nota exigenţei lui, care se impune fără nicio demonstraţie.
De la Braţiul Andromedei la Rusoaica distanţa
este enormă. (…) Rusoaica este un fel de Madame
Bovary al virilităţii întrucât în Ragaiac sunt întrupate aspiraţiile
oricărui bărbat, fără vreun accident mai deosebit.(…) S-ar putea spune că în
întregime romanul este poetic.”
Sub aceste surprinzătoare
auspicii critice, George Călinescu continuă şi analiza romanului Donna
Alba (ultimul al lui Gib. I Mihăescu, n.n), în care observă: „un
vădit aspect senzaţional, deşi fără desfăşurare epică. În ultima analiză niciun
erou nu trăieşte în planul realităţii, n´are suficientă reliefare spre a putea
fi memorat. Totuşi, încercarea de a zugrăvi aristocraţia noastră în spiritul ei
de castă nu e lipsită de interes”. Autorul sfârşindu-se în 1935,
George Călinescu nu i-ar fi întrevăzut lui Gib Mihăescu, dacă ar mai fi trăit,
o altă posibilă „partitură” scriitoricească: „Ce-ar fi
scris mai departe Gib I. Mihăescu nu se poate şti, deşi e lesne de prevăzut că
nu ar fi găsit un alt subiect de roman decât acela observat din propriile lui
aspiraţii”, însă, în final deliberarea sa este una de apreciată
substanţă: „Dar este hotărât că Rusoaica este un roman
superior prin spontaneitatea mijloacelor literare al autorului ei şi că Donna
Alba merită atenţia prin delirul ei casuistic”.
Fiind unul dintre cititorii
„Donnei Alba”, romanul de dragoste al lui Gib. I. Mihăescu , încă din perioada
liceeană, când autorul era pe lista celor „interzişi”, nu pot uita
vreodată satisfacţia adolescentului care am fost prin anii ˝56-´60,
în urma lecturii „pe sub mână” a acestei minunate cărţi gibmihăesciene.
Şi n-a fost numai a mea, ci şi a tuturor colegilor care s-au „delectat” cu
cartea asta şi cu multe altele „prohibite”. Anii, trecând în
zborul lor tumultos, au adus treptat şi timpuri mai „permitive” şi
iat-o pe „Donna Alba” retipărită în cadrul colecţiei Romanul
de dragoste, iniţiată în 1970 de Editura Eminescu. În calitate de tânăr şi
fericit posesor al acestei atrăgătoare colecţii livreşti, mi-am făcut o aceeaşi
simţită plăcere a recitirii romanului şi a reîntlnirii cu personajele
acestuia, „trufaşa aristrocrată seducătoare, Donna Alba şi avocatul
îndrăgostit Mihai Aspru, ce reuşeşte s-o cucerească într-un final
cu iz… dostoievskian.” Şi de această dată romanul Donna
Alba mi-a satisfăcut întrutotul aşteptările mele de cititor împătimit,
cartea făcând parte dintre cele „preferate” sufletului meu.
Ani au tot trecut cu feluritul
lor vălmăşag trăitor. Înspre sfârşitul anului 1980 am intrat în posesia
doritului şi impresionantului „cărţoi” călinescian: „Istoria
literaturii române de la origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiilor
regale, 1941, fiindu-mi expediat din Milano, Italia, de către Editura Nagard a
distinsului om de cultură de talie europeană, Iosif Constantin Drăgan,
preşedinte al Fundaţiei Europene Drăgan, cel care şi-a împlinit dorinţa
copierii întocmai, „în veşmintele şi în formatul în care a fost lansat
în premiera din 1941”, a volumului opus magnum al lui
George Călinescu şi a distribuirii acestuia către numeroşii solicitatori, care
au dorit „să aibă la îndemână unul din principalele monumente ale
spiritualităţii româneşti”. Şi ca „actul cultural” să fie
bine reprezentat, la acesta, meticulosul Iosif Constantin Drăgan a inclus şi
o „addendă”, cuprinzând „ulterioare adăugiri şi revizuiri
ale autorului”. Nici că se putea mai bine!
Aşa şi numai aşa, am ajuns la
surprinzătoarele „opinii critice” călinesciene exprimate
asupra operei literare a lui Gib I. Mihăescu, care m-au descumpănit atunci, aşa
cum se întâmplă şi acum, neaflându-le nicio explicaţie plauzibilă. George
Călinescu este totuşi… George Călinescu! Şi atunci? În ajutor îmi sare în minte
o „frântură” din Dona Alba: „Suntem atât
de egoişti că nu vedem lucrurile decât din punctul nostru de vedere”. Să
fi fost ilustrul critic George Călinescu un… „egoist” ? De
necrezut…! Peste ani, până la urmă reabilitarea „critică” a
scrierilor lui Gib. I. Mihăescu va veni tot într-o „Istorie critică a
literaturii române. Cinci secole de literatură”, întocmită de reputatul
istoric şi critic literar, Nicolae Manolescu şi apărută la Editura Paralela 45,
2008, în care autorul „taxează”, totuşi, „cu multă fineţe”,critica
călinesciană adusă operei lui Gib I. Mihăescu, arătând, „pe de o parte,
că romanul lui Gib Mihăescu este unul tipic romanesc, conform formulei lui
Albert Thibauder, avându-şi originile în romanul englezesc de aventuri,
combinat cu acel erotic francez, nicidecum unul psihologic cum fusese catalogat
greşit de critica epocii, iar pe de altă parte, conexiunile prozei lui Mihăescu
cu o întreagă paradigmă literară, ce explică atât deficienţele artistice, cât
şi popularitatea acestor naraţiuni, care continuă să fie editate în tiraje de
masă şi citite, asigurându-i în continuare autorului un loc în canonul istoric
al literaturii noastre.”
Nu pot decât să mă declar
satisfăcut de „eleganţa” cu care Nicolae Manolescu aduce
cuvenita „reparaţie critică” a operei literare a scriitorului
Gib. I. Mihăescu. De aici încolo, pentru o mai bună şi corectă receptare a
scrierilor gibmihăesciene se cuvine să ofer cititorilor un cât
de mic, dar cât de util „excurs biografic” în viaţa şi
activitatea literară a scriitorului Gib I. Mihăescu, umblând cu luare aminte pe
cărările deja bătătorite şi jalonate distinct de biografii şi exegeţii
acestuia. Astfel, potrivit acestor „surse”, debutul vieţii
viitorului scriitor a avut loc înspre sfârşitul secolului al XIX-lea, la 23
aprilie 1894, în Drăgăşani, renumita localitate vini-viticolă a judeţului
Vâlcea, acolo unde s-a născut în familia avocatului Ion Mihăescu, cel de al
6-lea fiu, din cei 12 copii ai familiei, ce primit la botez numele său
adevărat, Gheorghe. Anii copilăriei petrecuţi la Drăgăşani, în mijlocul
familiei, îi vor dezvălui treptat pitorescul şi frumuseţea locurilor
drăgăşenene, pe care, receptându-le, şi memorându-le, îi vor servi drept fundal
inconfundabil al acţiunilor viitoarelor sale scrieri.
Începutul secolului al XX-lea îi
îndreaptă, în 1901, primii paşi spre învăţătură, urmând la Drăgăşani cursurile
şcolii primare din localitate, care-i vor deschide plăcerea scrisului şi
cititului, de care începe să fie tot mai mult stăpânit. La absolvirea acestora,
în 1905, familia îi îndreaptă paşii următori în spre studiile liceale la
renumitul Liceu craiovean Carol I (azi Colegiul Naţional Carol
I). În 1906, murindu-i fratele mai mare, Nicolae, „situaţia sa
şcolară are de suferit”, motiv pentru care se mută, pe rând, la Liceul din
Slatina şi apoi la Liceul Lahovary din Râmnicu-Vâlcea. Revine,
în 1909, la Liceul Carol I din Craiova, „unde
profesorul de română, Ion Niculescu îl îndrumă spre scris”, cum atestă
exegetul Titi Tudorancea. În 1911 termină cursul inferior al liceului, iar în
1914 termină şi cursul superior, la secţia clasică, pe care îl absolvă „cu
diplomă de bacalaureat”.
După terminarea liceului, la
îndemnul tatălui său, în toamna lui 1914, devine studentul Facultăţii de Drept
a Universităţii bucureştene. Însă aici, nefiind atras de studiile juridice, nu
se prezintă la examenele semestriale. Intrarea României, în august 1916, în
Primul Război Mondial, îl găseşte la Iaşi, refugiat cu întreaga familie. Ca
student, fiind mobilizat pentru război, aici va urma Şcoala de Infanterie, pe
care o va absolvi în jumătate de an şi astfel, în mai 1917, primeşte gradul
de elev – plutonier şi este repartizat în
Regimentul 42 Infanterie, aflat cu frontul în zona Muncelului. În calitate
de combatant participă activ la război şi, „distingându-se
în luptele aprige date, va fi foarte curând avansat la gradul de sublocotenent” În
această postură militară participă cu întreg regimentul la ofensiva biruitoare
a armatei române, din august 1917, dată pe aliniamentul „de ultimă
rezistenţă”,Mărăşeşti – Mărăşti – Oituz , împotriva armatei germane. Pentru
actele sale de bravură săvârşite pe frontul luptelor războiului sublocotenentul
Gheorghe Mihăescu a fost decorat cu înalte distincţii militare. În acelaşi
timp, scenele cumplite ale războiului pe care le-a memorat în toată încleştarea
lor, vor constitui, cum se va vedea mai apoi, substanţa inspiratoare ale
viitoarelor sale scrieri.
În 2024, exegeta Lucia Răducea,
în teza sa de doctorat cu titlul: „Literatura lui Gib. I.Mihăescu”,
la capitolul I, aliniatul I.3.6.1., prezintă „Notele de război” ale
lui Gheorghe I. Mihăescu – două carnete-jurnal inedite, „cu însemnări
făcute în perioada 10 august 1916 - 5 martie 1918, în care, în câteva notaţii,
pot fi recunoscuţi germeni ai celui mai apreciat (de critică şi de
publicul cititor) roman al său «Rusoaica»” Poate
că, deloc întâmplător, memoria îmi face trimitere înspre „Notele de
război” ale eroului sublocotenent (rez) Ioan R. Marinescu,
însemnate „la cald” în iureşul luptelor aprige din
perioada „primului val” al războiului: 21 aug./ 3
sept. - 14 / 27 oct, 1916, scoase miraculos la lumina tiparului, în
colecţia „Memoria clepsidrei” a Editurii Junimea, 2016, după
aproape un veac de la jertfa din 3 / 16 dec. 1916 a eroului
combatant Ioan R. Marinescu, la nici 23 de ani împliniţi. Dovedindu-se a
fi „o relatare veridic mărturisitoare a atrocităţilor luptelor inegale
din primul val al nemilosului război, dar şi întrunind certe veleităţi
literare”, ne putem întreba, aidoma lui George Călinescu: Dacă ar
fi mai trăit, ce partitură scriitoricească ar fi avut în continuare proaspătul
inginer silvic Ioan R. Marinescu?” Pentru cei ce le-au lecturat,
răspunsul nu este dificil de intuit: În „Istoria
literară” ar fi existat încă un scriitor, Ioan R. Marinescu !
Dar, să închidem „paranteza” şi să revenim la biografia lui
Gib. I. Mihăescu.
În 1918, demobilizat după
sfârşitul războiului, se întoarce la Drăgăşani, iar în toamnă îşi reia studiile
juridice la Bucureşti. Până la terminarea lor, începând cu 1919, se angazează
la redacţia revistei „Luceafărul”, în care va debuta în
numărul din 15 februarie 1919 cu nuvela „Linia întâi”, pe care o
semnează cu Gib. Stegaru, „în amintirea bunicului său Mihai Predescu
Stegaru, pandur şi purtător de drapel în oastea lui Tudor Vladimirescu”. Gib,
devenindu-i astfel pseudonim după prescurtarea obişnuitului răsfăţ
familial, Gibe. Are la Luceafărul o vastă
activitate publicistică cu noi şi multe nuvele: „În tren”, „Cel din urmă
card”, „Figurina” ş.a. Devine redactor la revista „Ţara nouă” şi
leagă o trainică prietenie cu Cezar Petrescu, cu care , în 1920, se va stabili
la Cluj.
Perioada „clujeană” (1920-1923)îi
va fi deosebit de fructuoasă, atât sub aspectul publicistic, ca redactor la
ziarele Înfrăţirea şi Voinţa, cât şi cel al
prieteniei cu Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Adrian Maniu, Sextil Puşcariu,
colegi de redacţie. Publică noi nuvele: Doi vecini, Pe drumul
gloriei şi Eroilor lauri. Ca redactor la „Gazeta
Ardealului” va semna numeroase cronici dramatice şi literare. Un moment
deosebit al acestei etape biografice îl va constitui apariţia, la 1 mai 1921, a
primului număr al revistei Gîndirea, anexă a ziarului „Voinţa”,
„scoasă de Cezar Petrescu, Adrian Maniu şi Gib. Mihăescu”, în care va publica
nuvelele: „O zi de primăvară, „Retragerea”, „Un călător, Ierni jilave”,
„Soarele”, „Singuratecii”, „Semnele lui Dănuţ”, „Reîntoarcerea”, „Întâmplarea”,
„În goană”. Spre sfârşitul lui 1922 revista Gîndirea apare şi
la Bucureşti, iar la sfârşitul anului 1923, „finalizându-şi studiile,
obţine licenţa în drept”.
În 1924, Gib. I. Mihăescu îşi va
face debutul în avocatură, mai întâi, pentru scurtă vreme, la Chişinău, iar
apoi va profesa ca avocat în oraşul natal, Drăgăşani, acolo unde, în
perioada „drăgăşăneană” (1924-1929), îmbinând „avocatura cu
scriitura”,va face paşi imporanţi înspre debutul editorial cu primul volum
„La Grandiflora”, apărut la Editura „Scrisul românesc” de la Craiova (1928),
între coperţile căruia adună mai toate nuvelele sale apărute prin revistele
literare, iar pentru titlul acestuia împrumută denumirea renumitului
restaurant-grădină din Drăgăşani, „un petec de fâneaţă tunsă, cu trei
pruni din dosul cârciumii, în chip de pavilion”, locul deselor întâlniri
scriitoriceşti „aproape în fiecare duminică, între redactorii revistei
craiovene Flamura şi ceata de tineri drăgăşeneni, mânuitori ai
plaivasului albastru, în frunte cu Gib, la o lungă şi boemă masă ce se,
întindea până seara târziu, în care scăpăra, deasupra paharelor cu flăcări
rumene, verva, fantezia şi înţepăturile noastre”, după cum stă notat
în Jurnalul lui Radu Gyr. Mai târziu, prin 1926, printre
invitaţii lui Gib. se va afla şi Păstorel Teodoreanu, „mare gurment, care avea
să elogieze vinul Crâmpoşie de Drăgăşani”.
O dată stabilit în Drăgăşaniul
natal, „pe 29 noiembrie 1925, Gib..I. Mihăescu se căsătoreşte cu Elena Ioana
Stănescu, cu care va avea două fiice, Mira şi Ioana”.
De la proză trece şi la
dramaturgie, astfel că în 1926 „primeşte premiul întâi al Asociaţiei
criticilor dramatici şi muzicali pentru piesa «Pavilionul cu umbre»,
care va vedea şi lumina rampei, pe 3 martie 1928, la Teatrul Naţional din
Bucureşti, „bucurându-se de mult succes”, cum menţionau ziarele vremii. Înspre
sfârşitul anului 1929, primind un post la Direcţia presei din Ministerul de Externe,
familia Gib. Mihăescu se stabileşte în Bucureşti. Aici scriitorul editează
la Cartea Românească cel de al doilea volum al său de nuvele,
intitulat „Vedenia”. Perioada bucureşteană (1930-1935) se va dovedi una
fertilă, deschizându-i calea romanului; primul fiind „Braţul Andromedei”, scos
la Editura Naţională Ciornei, în 1930. Manifestând pe parcursul
vieţii un oarece interes personal pentru astronomie, precum notează „sursele”,
n-a fost de mirare că scriitorul Gib. I. Mihăescu îi alege titlul de pe
imensitatea stelară a cerului, respectiv, Constelaţia Andromeda, denumită
astfel după Andromeda , cea salvată de Perseu ,
personaje din mitologia greacă. În realitate, romanul „Braţul Andromedei”
prezintă inadaptarea eroului Andrei Lazăr, de provenienţă rurală, la viaţa
urbană a oraşului de provincie, temă specifică perioadei interbelice româneşti,
pe care Gib. Mihăescu o prezintă ca pe o distinctă problemă socială în
literatura română.
Continuă să publice frecvent în
ziarele şi revistele vremii, precum: „Curentul”, „Vremea”, „Viaţa Românească”,
„Boabe de grâu”, „Gândirea”, „Adevărul literar şi artistic” ş.a. În
1932 va apare ziarul Calendarul, în paginele căruia, în calitate de
redactor, va publica număr de număr. Lucrând intens, având fragmente deja
publicate, în 1933 îi apare în volum cel de al doilea roman al său intitulat:
„Rusoaica”, „bucurându-se de aprecierile critice remarcabile, dar şi,
deopotrivă, de cele ale publicului cititor”. Considerând romanul „Rusoaica” o
capodoperă, iată-i aprecierea exprimată de Eugen Lovinescu: „Nu ne
interesează ce face Ragaiac (locotenentul Ragaic - eroul romanului
n.n), ci vinele lui, obsesia tipului de femeie ideală, de «rusoaică»
scoasă din lectură sau din visări, pe care ne-o transmite, căci în fiecare
dintre noi stă ascunsă «o rusoaică» adulmecată, fără succes, în
toate tipurile femeilor întâlnite”. Pentru „Rusoaica” Gib. Mihăescu a
primit premiul Societăţii Scriitorilor Români, iar în urma „succesului
de librărie” romanul Rusoaica a înregistrat 6 ediţii,
până în 1940. Tot în 1933 va tipări la Editura Ciornei şi romanul „Femeia
de ciocolată”, în care Gib. Mihăescu se dovedeşte un „un artist al
imaginarului, prin care îl poartă pe eroul Negrişor, obsedat de domnişoara
Eleonora - femeia cu tenul ciocolațiu - între două lumi, cea a închipuirii şi
cea a realităţii; ultima încurcându-i planul de a trăi experienţa erotică cu
femeia mult dorită.”
Inspirat de anii studenţiei sale,
întrerupţi şi reluaţi după terminarea războiului, în 1934, Gib. I. Mihăescu
termină şi editează la Cugetarea cel de al IV-lea roman al
său: „Zilele şi nopţile unui student întârziat”, ca rezultat al
amintirilor însăilate de-a lungul prelungitei sale studemţii la Facultatea de
Drept bucureşteană. Întrupându-se în personajul protagonist Mihnea Băiatu,
acţiunea romanului se încheagă în traiul „ boem şi necinstit” al
studentului, aflat mereu „în căutare de chirii ieftine”, dar şi cel al
„seducţiei sale îndreptate spre femeile din jurul său”. Una dintre acestea este
Arina, „frumoasa doctorandă la filosofie”, pentru care „foloseşte orice tertip
ca s-o cucerească”. Numai că Arina „se vede şi cu studentul Noel de la
medicină”, fapt ce duce acţiunea spre tragism, „în contrast cu cea oarecum
comică de până atunci.Din păcate, romanul, cu tentă autobiografică, „n-a
întrunit succesul din Rusoaica”. Dorindu-şi o „revanşă”, în anul următor, 1935,
Gib. Mihăescu editează la „Cartea românească”cel de al V-lea roman al său:
„Donna Alba”, în care autorul îşi dezvăluie o aceeaşi obsesie pentru femeia
perfectă. Din păcate, acesta îi va fi şi ultimul…
----------------------------------------------
Sursa - https://curierulnational.ro/gib-i-mihaescu-neuitatul-scriitor-interbelic/ -
18 octombrie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu