Magul Breb și contemporanii
Jurnalistică
Magda
Ursache, scriitor
Art-emis
19 Mai 2026
Cel mai curajos și mai boicotat
eseu semnat de Nicolae Breban a fost trădarea criticilor, în ripostă la
critificționarii care și-au propus discreditarea valorilor românești, pentru a
le înlocui cu altele, mai aproape de non-valoare decât de valoare. Confuzia
dintre bun și rău, dintre bine și rău pare planificată, ca și haosul cultural
dominat de „discursul urii”, ca să uzez de sintagma lui André Glucksmann. G.
Liiceanu a refuzat, pentru Editura Humanitas, Spiritul românesc în fața unei
dictaturi. Așa, ca să nu se mai scrie despre mult blamatul specific etnic?
Întoarcem spatele literaturii cu amprentă identitară? Vrem să combatem „noxele
patriotismului”, distrugând sentimentul patriotic firesc, alături cel religios
și unirea, în folosul dez-unirii, al lașității, al trădării de neam? Au pierit
150 de sate, după o statistică recentă. Biserici au fost înecate în steril, ca
aceea de la Vința, deși vințenii au înfrânt armata imperială și au ajutat
răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan; statuile lor au fost doborâte de pe
Copou, din fața cazarmei, și mutate disparat, cine știe pe unde.
În „Contemporanul. Ideea
europeană”, din iulie 2008, N. Breban deplângea lipsa de solidaritate a
scriitorilor: „Suntem liberi, dar această uriașă și unică solidaritate s-a
pierdut”. Cum a fost? În vremi proletculte, Beniuc lucra cu barda (era
supranumit cu emfază „poetul bardei”). Se scria cu pușca și cu șapca proletară
pe masă, pe picior de război, cărțile era imperios necesar să fie „arme de
luptă contra burgheziei”. Titus Popovici l-a întrebat pe N. Breban, după ce
citise În absența stăpânilor: „Ia spune-mi, cu ce servește acest roman
societatea socialistă?” (Memorii I ). Da, Nicolae Breban n-a fost „contemporan”
cu Titus Popovici, nici cu Petru Dumitriu, care te omora din punct de vedere
social dacă n-aveai în cărți „miez sănătos”, nici cu Jebeleanu, care se lăuda
că dizolvase, în '46, cenaclul „Sburătorul”. Cu atât mai puțin cu
Crohmălniceanu, cu Paul Georgescu ori cu Vitner. Breban era și este
„contemporan” cu Nichita Stănescu, Preda, Sorescu, Baltag, Hagiu, așteptând
sfârșitul comunismului. În cuvintele Magului Breb, „așteptare lucidă”. Scrie
I.D. Sîrbu, în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”: „Aerul era compus din
oxigen, azot și frică, apa era alcătuită din hidrogen, oxigen și frică”. N.
Breban nu culege fructe ale fricii, ci ale neliniștii privind eurosoarta
literaturii române. Mă și mir că n-a intrat în lista de libri prohibiti, odată
cu clasicii care, susține critica angajat globaliza(n)tă, ar avea „canonul
perimat”.
Să spui despre Eminescu, Coșbuc,
Goga că au „capilare xenofobe”, că Alecsandri e citit doar în azile, iar
Bălcescu doar de elevi tocilari, să vezi în Kogălniceanu „un marxist atins de
calviție”, în Hașdeu un xenofob, cu trimitere la Răzvan și Vidra, e huliganism
cultural, nu altceva. O minte îngustă spune despre „alcoolicul” Bacovia că a
scris „poezie retardată”, că Gyr și Crainic nici măcar nu merită a fi
ironizați. Și-i ca și cum i-ai da lui Iisus, coborât în celula lui Gyr,
lovituri „în cap, în cap, în cap”. Blaga - zice-se - a îmbătrânit urât, obsedat
de „fondul etnicist”, de mituri.
E cam greu de pătruns „complexul
mitologic al morții”, tema permanentă a lui Eliade. De aceea îl vrea Manea
doborât de pe piedestalul meritat? Am spus, în mai multe rânduri, că ar trebui
scris mai mult despre mărirea și decăderea criticii și istoriei literare. S-a
afirmat că plictisește critica riguros echilibrată, iar impostori iresponsabili
în actul evaluării produc hectolaude pentru autori mediocri, vârâți
neargumentat sub zodia excepționalului și care își dau aere de clasici în
viață. Canonizări înre prieteni? Destule. Ioana Pârvulescu, (Întoarcerea în
secolul 21, Humanitas 2009), semnala „textele critice care scot stafidele
cozonacului și, pe altă parte, cele care arată doar găurile din cașcavalul
literar”.
Critica arondată deține un salon
al refuzaților pentru nume ca Breban, Preda, DRP, Buzura și alt Salon pentru
cei de nerefuzat. Unuia nu-i place opera lor, altuia, tot nejustificat,
caracterul. A propos de caracter (de literă): văcarul, ajuns primar în Văleni
sub ocupația Armatei Roșii, a dezmembrat cu ranga tipografia lui Iorga și a
aruncat-o în apa Neajlovului. A spulberat și colecția de icoane a istoricului.
E un exemplu de ce pot da ura și ignoranța. Mai ales măiestria deranjează.
Măiestria nu mai e brățară de aur, cum credeam. Cu măiestrie sunt dotați cei
cărunți, iar scrierile lor sunt cărunte. De observat că epitetul este
blasfemiator. Iar personalitățile creatoare, ca Preda ori Breban, n-au scăpat
de el […]. Nu, N. Breban nu s-a lăsat intimidat ideologic nici în socialism,
nici în post-socialism. Regula de bază - Grundnorm - adevăr curaj înseamnă. A
urmat-o și în exilul autoimpus din 1971, când a ieșit din „sistem”, și în
exilul de acasă.
O atitudine fără echivoc ca a lui
Nicolae Breban, intransigent,vertical, demn, direct, a dus la o recomandare
halucinantă: să se „debranizeze” literatura română. Imperialul prozator a fost
din nou (încă mai dur decât o făcuse Titus Popovici într-o plenară PCR)
etichetat de impostori „impostor”, de grosieri „grosier”, de grafomani
„grafoman grandilocvent”, „megaloman” și altele și altele, ce nu pot fi
reproduse. Dacă megalomani sunt Gombrowicz, Mircea Eliade, Radu Petrescu și
alți „monștri epici”, spre a le spune ca Gustav René Hocke, performeri ai
romanului, atunci Breban se află într-o bună companie, pe scaunele înalte ale
literaturii.
Cât despre Trădarea criticii ,
eseul brebanian, din 2009, este o analiză pe cât de echlilibrată, pe atât de
pătrunzătoare. Și dureros de actuală.
--------------------------------
Sursa - Certitudinea,
Nr. 211/2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu