Goga și Eminescu judecați de Tribunalul Poporului Alogen
Jurnalistică
Art-emis
16 Mai 2026
Există o confuzie gravă,
întreținută deliberat în spațiul public contemporan, între trei registre
complet diferite ale raportării la viața cetății: politicianismul, gândirea
politică și gândirea politologică. Din această confuzie se nasc numeroase
falsificări istorice și numeroase procese de demonizare retrospectivă, cum este
și cazul lui Octavian Goga. Politicianismul este reacția de conjunctură. El
trăiește din slogan, interes electoral, manipulare emoțională și oportunism.
Politicianistul nu caută adevărul, ci eficiența imediată. El nu interpretează
istoria, ci o exploatează. Nu construiește concepte, ci etichete. Nu judecă în
profunzime, ci operează cu reflexe pavloviene și cu formule propagandistice. În
politicianism, adversarul nu este contrazis, ci anatemizat. Nu există nuanțe,
context sau dialectică istorică. Există doar „dușmani publici” și „vinovați de
serviciu”. În acest registru inferior se înscriu astăzi multe dintre campaniile
de demolare simbolică a personalităților istorice. Nu se mai discută opera,
contextul epocii, contradicțiile reale ale vremii, ci se aplică ștampile
retroactive, într-un climat de tribunal ideologic permanent.
Gândirea politică, în schimb,
este altceva. Ea aparține constructorilor de destin colectiv.Ea pornește de la
întrebări fundamentale: ce este națiunea, ce este statul, care este raportul
dintre libertate și autoritate, dintre tradiție și modernitate, dintre
identitate și universalitate? Gândirea politică lucrează cu viziuni istorice,
cu proiecte de organizare socială și cu mari tensiuni ale unei comunități. În
acest sens, Octavian Goga a fost un gânditor politic al națiunii române. El a
văzut în țărănime depozitarul continuității istorice și în cultură instrumentul
de conservare a identității. Când vorbea despre „opera de deznaționalizare” a
guvernelor de la Budapesta sau despre literatura ca „trâmbiță fermecată” a
libertății naționale, el nu făcea politicianism, ci exprima o concepție
organică asupra destinului românesc. Chiar și atunci când formulările sale pot
fi contestate ori considerate excesive pentru sensibilitatea contemporană, ele
trebuie înțelese ca expresii ale unei gândiri politice specifice unei epoci
dramatice, dominate de conflicte identitare, imperiale și naționale. În fine,
gândirea politologică este registrul analitic și descriptiv. Ea încearcă să
înțeleagă mecanismele puterii fără a se confunda neapărat cu ele. Politologul
nu militează obligatoriu; el observă, compară, interpretează, anticipează. El
studiază dinamica statelor, echilibrele de forță, comportamentul colectiv,
raporturile internaționale și evoluția sistemelor politice.
Discursul lui Goga din 1938 din
aula Academiei Române despre ocuparea Austriei de către Germania nazistă este
un exemplu aproape didactic de reflecție politologică. Acest discurs a fost
(este) folosit ca „probă” în procesul ideologic de condamnare a marelui poet ca
antisemit, nazist, fascist etc. Numai că Octavian Goga nu glorifică ideologic
Germania hitleristă, ci analizează rece modificarea raporturilor de putere din
Europa și consecințele geopolitice ale dispariției Austriei. Textul este
construit pe observații despre echilibrul continental, despre forța
principiului național, despre rolul tratatelor și despre vulnerabilitatea
statelor mici. Este limbajul unui observator politic lucid, nu al unui
propagandist fanatic. Un alt caz emblematic de țintă predilectă a
politicianiștilor și politrucilor mai mult sau mai puțin alogeni - pentru
aceleași „infracțiuni” criminale de antisemitism și xenofobie - este Mihai
Eminescu. A mai încerca, acum, să-i contrazici cu argumente, pe acești
detractori de duzină e mai mult decât inutil, e degradant. Înseamnă a coborî
nivelul discuției la nivelul lor de alfabetizare politică. Putem creiona în
schimb un profil de context al marelui nostru poet și gânditor.
Mihai Eminescu nu a fost
politicianist. Și nici politician, în sensul clasic al termenului. El nu a
urmărit funcții publice, nu a construit cariere electorale și nu a practicat
jocul conjunctural al puterii. Nu l-au interesat ministerele, combinațiile parlamentare
sau tacticile de partid ca scop în sine. Din contră, avea o profundă repulsie
față de degradarea vieții publice prin demagogie, improvizație și mercantilism
politic. În schimb, Eminescu a fost simultan un mare gânditor politic și un
remarcabil spirit politologic. Ca gânditor politic, el avea o concepție
organică despre stat, națiune, cultură și continuitate istorică. Pentru el,
statul nu era o simplă mașină administrativă, ci expresia unei acumulări
istorice și etnice profunde. De aici și ideea sa celebră că „statul este
produsul naturii, nu al convențiunii”. El privea națiunea ca pe o realitate
vie, formată organic în timp, nu ca pe o construcție artificială rezultată din
simple formule juridice sau importuri ideologice. Dar Eminescu are și o dimensiune
clar politologică. El analizează mecanismele puterii, raporturile geopolitice
și strategiile imperiale cu o luciditate impresionantă. Textele sale despre
Rusia țaristă, Austro-Ungaria, chestiunea Dunării, Basarabia, echilibrul
european sau problema orientală arată o capacitate rară de analiză geopolitică.
Multe dintre articolele sale nu sunt pamflete, ci veritabile studii de
strategie politică și relații internaționale.
Revenim la cadrul general… A
confunda analiza unui fenomen istoric cu adeziunea morală totală la acel
fenomen este una dintre marile boli intelectuale ale prezentului. Un politolog
este asemenea unui medic care poate studia o epidemie fără să o provoace sau ca
un seismolog care poate analiza un cutremur fără să-l dorească. Un politolog
poate explica ascensiunea unei puteri fără să-i devină discipol. Dar
politicianismul contemporan nu mai admite asemenea distincții. El operează
exclusiv cu reflexe punitive și cu reducționisme primitive. De aceea, în locul
dezbaterii istorice apare denunțul, în locul interpretării apare eticheta, iar
în locul culturii apare… Institutul Wiesel. Or, o civilizație matură se
recunoaște tocmai prin capacitatea ei de a distinge între omul politic
conjunctural, gânditorul politic și analistul politologic. Cine pierde această
capacitate începe inevitabil să transforme cultura într-un dosar de poliție
ideologică.
Recunosc, în ultima perioadă nu
mă mai uit la ceea ce declară Trump. E clar că omul e dus în lumea lui în care
are discuții zilnice cu iranieni inexistenți care-i cer disperați pacea. Iar
când se trezește din halucinații constată cu stupoare că lumea reală i-a luat-o
înainte, punându-l la colț. În SUA este un adevărat dezastru. Nu cred că cineva
ar fi putut să eșueze mai bine decât a făcut-o Trump. Conflictul din Iran a
transformat SUA într-o carcasă, iar disensiunile interne riscă să explodeze.
Există o garnitură de generali de rang înalt care spun că au jurat credință
statului american și nu lui Trump. Este primul pas al unei răzmerițe militare,
ceea ce ar fi, în situația actuală, bomboana de pe colivă. SUA e efectiv
terminată. Dar ce poate cere, în acest moment, SUA Iranului? Redeschiderea
Strâmtorii Ormuz și inspecții ale AIEA asupra programului său nuclear? Păi
acestea erau valabile înainte de conflict. Ce se va întâmpla după? Va băga SUA
peste un trilion de dolari în repararea bazelor militare distruse de Iran?
Aiurea. În cel mai bun caz, vor fugi văzând cu ochii, mulțumindu-se că au
reușit să-și mute ce a mai rămas din echipamentele de-acolo. Este un dezastru
mai mare decât rușinoasa retragere din Afganistan.
Am promis în urmă cu câteva zile
o analiză a situației din SUA. Toate cifrele pe care le-am consultat converg
către o concluzie stranie: de mai bine de 20 de ani SUA stagnează. Știu că vi
se va părea ciudat, dar o să vă demonstrez imediat. La începutul anului 2026
investițiile imobiliare (rezidențiale, nerezidențiale și alte proprietăți, cu
excepția celor guvernamentale) se află la nivelul anilor 2004-2005, mai mici cu
8% față de vârful din 2008! Investițiile în echipament (excluzându-le pe cele
IT) sunt la nivelul anului 2014, cu doar 8% mai mari decât cele din 2007-2008.
Combinate, cele două investiții care țin de lumea reală sunt la nivelul anilor
2006, adică zero progres în 20 de ani. Asta se vede inclusiv la nivelul
străzii. Probabil vă întrebați ce m-a apucat deoarece, la nivel oficial,
economia americană raportează creșteri fabuloase. Unde sunt investițiile?
Și-aici e bomba pe care-o știe tot omul, dar pe care n-o percepe suficient: în
IT, adică în virtual! Imaginați-vă că doar în ultimii 10 ani, investițiile din
IT au crescut cu 41%, în timp ce restul cu doar 3%. Asta, în termeni reali, e
stagnare și declin! Lucru care, repet, se vede limpede, inclusiv de la firul
ierbii!
Activitatea investițională în
ceea ce privește echipamentele industriale are creștere zero față de 2019 și
16% față de 2007. Însă nu trebuie uitat că în 2014 se consemna o creștere de
14% față de aceeași dată, ceea ce ne arată că, practic, de-atunci nu se mai
mișcă mare lucru. Mai țineți minte ce vă spuneam despre „reindustrializarea lui
Trump”? În ceea ce privește transporturile, vârful achizițiilor s-a consemnat
în trimestrul trei 2025, care însă a fost cu 10% sub vârful ultimilor 20 de
ani, consemnat în trimestrul 3 din 2014! Rata de creștere reală a veniturilor
gospodăriilor a scăzut la 0,4% YoY, fiind de peste șase ori mai mică decât
media pe termen lung. Randamentele imobiliare s-au înjumătățit față de media pe
termen lung. De crescut cresc cheltuielile gospodăriilor ca efect al inflației
reale. V-am spus că totul se vede de la firul ierbii!
Scăderea randamentelor
imobiliare, suprapusă peste încetinirea accelerată a creșterilor salariale este
mixul care ne arată că se apropie o recesiune extrem de urâtă. Mai avem însă o
statistică de-a dreptul devastatoare: între 2009 și primul trimestru al anului
curent, stimularea netă de către Guvern a cererii de consum din SUA a fost
de... 15 trilioane $, aproape jumătate din datoria țării. De fapt constatăm, pe
termen deja lung, o discrepanță între transferuri pentru stabilizarea
consumului și veniturile statului. Practic, statul se împrumută pentru a
menține consumul ridicat, iar asta e deja o nebunie. În mod real constatăm o
debalansare mascată, în care tot ce e real e pe minus, plusul venind de la
economia virtuală. Tot pariul SUA se face exclusiv pe zona de
IT&tehnologii, domeniu în care susțin că au supremația. Uitându-ne la Chi-
na, constatăm ceva surprinzător: la ei, investițiile din IT sunt ceva mai
moderate, mergându-se către internalizare și ocolirea prețurilor mari pe care
companiile tehnologice le percep. Inclusiv impunerea modelului de dezvoltare al
AI-ului prin open source este unul menit a scădea costurile și de a stimula
competiția inovației. Mai mult, evoluțiile din IT sunt transpuse în lumea
reală: livrări cu drona, robotaxi, revoluționări ale proceselor de producție
s.a.m.d. În SUA avem doar anunțuri despre atingerea unor ținte fabuloase, dar
cu aplicabilitate zero. Asta în condițiile în care publicul larg este total
rupt de realitatea tehnologică, neînțelegând nimic. Cu totul altfel stau treburile
în China unde, de la an la an, ies de pe băncile școlilor studenți mai educați
decât generația anterioară.
Este interesant de văzut
structura exporturilor americane. Acestea se află într-o creștere reală, dar
sunt dominate de șase categorii (pe care le listez în funcție de ponderea în
total exporturi): microelectronică, produse farmaceutice, combustibili (petrol&gaze),
metale și echipamente aeronautice. Restul? Domenii în care SUA a pierdut
inițiativa. Nu întâmplător v-am făcut panoramarea situației economice reale a
Americii. Slăbirea militară a SUA vine pe fondul unei slăbiri economice
devastatoare, care nu are cum să nu se vadă în puterea reală. Trump a dublat
bugetul Departamentului de Război ca efect al conflictului cu Iranul.
Realitatea din teren ne arată că, din actualul conflict, SUA se întoarce cu
coada între picioare, fără niciun profit real. O mulțime de bani aruncați,
pierderi comparabile cu întreg bugetul Departamentului și o disensiune
puternică între armată și conducerea civilă. Dezastrul financiar se va vedea
din ce în ce în ce mai clar în statistici, în timp ce situația reală nu cred că
va rămâne fără consecințe. Dacă mâine un general revoltat va da o lovitură de
stat, va avea sprijinul populației.
Fără doar și poate, SUA se
apropie teribil de momentul în care va veni pentru negocieri la masa verde. Fix
așa cum, spre sfârșitul anilor ‘80, URSS a cerut sprijin. Doar că, în timp ce
URSS reprezenta un fenomen localizat în Estul Europei, boala SUA se va
repercuta asupra întregii lumi, ca efect al dominației financiare a dolarului.
Dincolo însă de criza financiară,
avem de-a face cu o criză de sistem. Teribila reziliență a societății iraniene
ne arată ceva mai mult, anume că sistemul occidental de aranjament social se
prăbușește din rădăcini. Așa-zisa democrație nu mai răspunde realităților
prezentului. Faptul că Trump își declară victoria pentru a-și putea linge în
liniște rănile pierderii înseamnă ceva mai mult: o victorie a sistemului
iranian asupra celui american. După acest eșec usturător nu va veni liniștea
sperată de Trump, ci haosul dizolvării unui întreg sistem social care, după cum
se vede,nu mai răspunde nevoilor prezentului.
Bibliografie:
- Dan Diaconu -
Trenduri ecinomice, „Trump își declară victoria pentru a putea pierde în
liniște”. SUA în pragul unei răzmerițe militare.
- Miron ManegaRON -
Politicianism, politică, politologie Goga și Eminescu judecați.
Aranjament grafic -
I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu