Scara cerului
Doamne, ca un
pământ sec
şi
neudat de-atâta vreme te doresc!
Coordonată a
vieţii, n-am cum să te uit,
baţi mereu în inima mea,
oriunde aş fugi, în tine rămân, acolo m-ai zidit!
Amintirile tale
înoată înapoi,
pergamentul lor
arde în interior,
focul pasiunii
nu se clatină, ai ritmul cuvintelor,
în camera mea,
încuietorile sunt sacre,
tentantă cheie
a inimii, până în cer mă simţi!
Te sărut,
îngerul meu cu aripa întinsă
spre soare! În
mine te zideşti uşor
şi adânc,
cu aceeaşi plăcere prin care
Dumnezeu şi artistul respiră creaţia.
Alături de mine
pe drumul cunoaşterii,
undeva în mine
te-ai pierdut,
nu ştii dacă te mai regăseşti, tu cel
dinainte,
demult în lumea
din tine,
undeva pe
urmele mele erai,
acum faci paşi în nemărginirea desfăşurată
ca un cerşaf ce despică cerul
şi,
rând pe rând, te-aşează în inima mea,
mi-auzi
vocea tremurândă, plină de tonuri celeste,
încărcată de
pasiune,
ceva divin în
tot ce vibrează pe corzile ei.
În tine ai ascuns
tot cerul, frumoaso!
Întinde-mi o
mână ori deschide-mi fereastra,
întunericul
dispare şi lumina e-n toi!
Rămâi în mine
ca o stea luminoasă,
vestind mereu o
naştere, o străfulgerare
venită din
neant a căzut peste mine,
împins de-o forţă nevăzută
am intrat în
acele adâncuri,
cu groaza că
te-ndrepţi spre nu-ştii-unde,
atracţia spre dincolo e un miraj, ştii
sigur
că porneşti acolo şi totuşi te lupţi să rămâi
aici,
aerul tău e
mereu altundeva,
drumul mereu
diferit, în mine simt privirea ta.
O dulcele meu
vis şi cântec al lumilor mele!
Dumnezeu există
şi l-am văzut în tine
pe când totul
era unul şi unul era-n toţi!
Treizeci de
trepte, treizeci de cuvinte,
treizeci de
stări
şi
treizeci de popasuri pe scara cerului parcurgi.
Cum să-ţi dau drumul când contopită eşti
cu mine?
Deschizătoare
de drumuri, ia copilul de mână,
mergi înainte,
legată de el arată-i calea,
numai în ochii
tăi poate privi cerul!
Ai descoperit
că eşti iubirea şi-acum nu vrei
să o mai cauţi!
***
IRINA LUCIA
MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu