Mircea Dorin Istrate - A plecat poetul, către stele

 

Ziua Eminescului

A plecat poetul, către stele

15.01.1859 – 15.06.1889

                                                      Ție, Eminescului mărire

 

Motto

 

Când citesc cu drag de-acuma rodul gândurilor tale,

Ce făcutu-le-ai în versuri șiruri de mărgăritare,

Pleoapa mea îmi lăcrima-va pe a tale file scrise,

Ce-s un cer cu mii de stele din afunduri necuprinse.

 

*

Eu, mă plec cu-nchinăciune la nestăpânitu-ți gând,

Drag poet cu plete dalbe și cu sufletu-ți cel blând,

Preaștiind că Domnul însuși cu-a Lui mână ți-a deschis,

Ale sale porți de aur să treci pragu-n Paradis,

Ca prin cele necuprinsuri ale Lui să cărărești,

Ca să vezi de-acum ce scris-ai, în poeme și povești.

 

Ia cu tine cel Luceafăr să străbateți infinituri

Ce cuprisu-le-i odată în eresuri și în mituri,

Să vezi lumi nebănuite din ‘nălțimile cerești

Când în nopți neadormite colindai cărări cerești,

Să vă soarbă cea fântână de genuni nestăpânite,

Să v-arunce-n hăuri care-s, prinse-n lumi nemărginite.

**

Și-n vecia unei clipe să vezi tot ce ai trăit

Când erai pe a ta tină în lumescul nevoit,

Crângul, lunca și pădurea, lacu-n unde tremurat,

Și-o codană ce cu ochii a ta inimă-a furat

Și ți-a dat înfiorarea unei clipe neuitate.

Ce în ea cuprins-ai încă ale tale doruri toate.

***

Când o fi să mi te saturi de atâta hoinărit

Printre mii de Universuri din lărgitul infinit,

Săturat de toate celea, pe o rază îmi coboară,

Și îmi vino ca odată pe-nierbata-mi ulicioră,

Și de-o fi pe înserate, urcă-n deal la sfânta stână,

Sună-n bucium de acolo și pe toți tu ne adună,

Să ne spui unde-i mai bine, în cerescul nesfârșit,

Ori aici, în pănântescul, cel cu toate dăruit.

****

L-om ruga pe Preamăritul să te-nvie mai odată,

Să iei pana ta măiastră în visare înmuiată,

Și din Cronicile lumii puse-n rafturi prăfuite,

Din antice vechi Istorii și Ceasloave mucezite,

Din Homerice poeme, din a noatre Legi Bătrâne

Scrie-o carte adevărată, ce veciile mi-o-ngâne.

 

***

 

 

 

Mărite domn al poeziei

 

motto:

Trecător prin ceruri ninse/ Cu luceferii în roi,

Însfințești cu dor și vise/ Drumul tău, până la noi.

 

De nu ți-o fi cu supărare, te-ntreb mărite Eminesc,

Ce faci domnia ta acuma, pe-acol’, prin ‘naltul Rai ceresc?

Mai scrii poeme ca odată, râmăie pentru veșnicire,

În care pui, ca-ntotdeauna, scânteie de dumnezeire?

 

Te plimbi, cum încă tot dorit-ai, prin încâlcite căi cerești?

Să deslușești acele taine ce încă nici că le gândești?

Să vezi cu ochii-ți necuprinsul? să-i cauți clipa de-nceput

În care tot ce e pe-acolo, într-un nimic a încăput?

 

Prin lumile de sus tu dat-ai de mări de liniști și de haos?

De mari genuni îngrozitoare, de lume vie și repaos?

De Universuri cât nisipuri într-un deșert de necuprins

Pe care gândul tău de-o clipă, n-atale brațe l-a cuprins?

 

Ai dat cumva de cel Luceafăr, ce pe aici sa-nnamorat

De-o pământeancă preafrumoasă, ce-a vrut s-o ducă în înalt?

I-ai spus în pace să mi-o lase, că e din neam de omenesc

Și-aici își va găsi norocul, nu-n sfere ‘nalte din ceresc?

 

Gustat-ai cum îmi e vecia prin înălțimile de sus?

Îmi e mai altfel ca pe-aicea din lumea-n care tu te-ai dus?

Nu îți dorești n-apoi te-ntoarce să-ncerci mai înc-odat’ pruncia?

Și tot ce-n gând de-apururi pus-ai când ți-ai trăit copilăria?

 

Pe-acolo ai un codru verde și-o apă rece de izvor?

Și crângul cela de poveste, cu vre-o codană prinsă-n dor?

Și plopii tăi fără pereche și lacul veșnic tremurat?

Și o fereastră luminată, c-o fată stând în așteptat?

*

Mărite ,,Domn al Poeziei”, eu nici nu cred că ai plecat,

Tu ești în noi, în fiecare, când versul tău înfiorat

Înmoaie sufletele noastre și-atât de-aproape te simțim,

Că nemurit vei fi poete, cât versul tău încă-l iubim.

 

Tu spui în câteva cuvinte, cum nimeni încă poate spune

Ce noi simțim, visăm și încă, dorim să fie-n astă lume,

Ne-alinți cu versul tău măestru, ce-i leac la inimile noastre,

Cu-aripa clipei de poveste, care ne plimbă printre astre.

 

La altarul sufletului nostru îți pun aprinsă lumânare

Și-ți mulțumesc în gând poete, într-o smerită închinare,

Că Domnul ni te-a dat pe lume să spui în versul tău mărit,

Ce noi, nicicând, cei muritorii, n-aveam cuvinte de rostit.

 

N-am să te caut sus pe boltă, acolo-n sferele cerești,

Că tu ești, cum îmi sunt mai  toate minunile dumnezeiești,

Înrisipit în noi și-n lume, în largul cer și pe pământ,

În cei de-acum și-n viitorii, în a lor suflete și-n gând.

**

Când pus-ai slovele-ți ales, în marea cupă de rubin,

Ne dat-ai mierea din cuvinte și-nfiorarea din divin,

Să știm că tu ai fost alesul de însuși Domnul din ceresc,

Să fii cel ,,Domn al Poezie”, pe-al nostru suflet, românesc.

 

***

 

 

 

Mulțumire

 

Cum de oare încăput-au în scurtimea unui vers

Câte taine tu cuprins-ai din adânc de univers,

Câte doruri, cât simțire, cât nălțare spre ceresc,

Pusu-ți-ai în al tău suflet, nemurite Eminesc.

 

Tu le știi ca nimeni altul, fiindcă toate le-ai simțit

Și-n căușul minții tale, puse-n slove, rânduit,

Ni le-ai dat să ne-nfioare vremi ce fi-vor nemurire,

Iar în ele Domnul pus-a, boabă de dumnezeire.

 

Gândul tău a fost n-aintea câtor multe n-am știut,

Simțul tău a fost simțirea lumi-n care-am încăput,

Că tu har primit-ai încă din înaltul ăst ceresc,

Să-nfiori cu a ta slovă, păcătosul omenesc.

 

Tu ai ars făclie vie, în scurtimea vieții tale

Să ne-arăți cum doar iubirea e a lumii veșnic cale,

Și că-n cerurile vaste sunt minuni dumnezeiești,

Iar aici, prin tina noastră, păcătoase firi lumești.

 

Pentru Sine, Iertătorul, te-a luat să-i fii o liră,

Să-i încânți a Sale gânduri privegheați de o feștilă,

Să-i fii iară Zburătorul coborând din înălțimi,

Să-nfioare-n nopți de taină‚ preacuratele iubiri.

*

Mintea mea n-are cuvinte ca în gând să-ți mulțumescă

Pentru toate cât făcut-ai în trăire-ți cea lumească,

Așa-dară, te voi pune într-un bob de lăcrimare

Când citind a tale versuri, tu mă urcă în visare.

 

***

 

 

 

Cât încă....

 

Cât încă tei mai sunt în țară

Și lacuri scânteind prundiș,

Cât luna din înalt coboară

Făcându-și cuib în rămuriș,

 

Cât un luceafăr priveghează

Vecia din înaltul cer,

Și cât o astră săgetează

A bolții-nnegurat mister,

 

Cât fi-vor mări cu țărmuri large

Și-un val îzbindu-se de-o stâncă,

Și-n porturi odihnind catarge

Cărăușind pe valuri încă,

 

Și-un codru veșnic legănat

De-un vântișor alintător,

Și stâni la margine de sat

Înveșnicind un delușor,

 

Și plopi răriți și fără soț

Păzind o margine de drum

Și încă descuiate porți

La cei români cu suflet bun,

 

Și-un șipot susurând clipite

Și o codană cu-n ulcior

Visând dorinți neîmplinite

În arsul clipelor de dor,

 

Tu fi-vei mierea din cuvinte

Și leacul sufletului nost’,

În mersul neamului ‘nainte

Să nu uităm, cine am fost.

*

Ne-om înșira pe a ta urmă,

Și-n umbra sufletului tău,

Ne-om veșnicii în astă humă,

În lacrimi de păreri de rău.

 

Tu, în rotirile-ți prin ceruri

Dintr-un apus în răsărit,

Vecia picur-o cu doruri,

Din pământescul tău iubit.

 

***

 

 

 

Ce ar fi fost....

 

Oare ce-ar fi fost Mărite, de murea de bătrîneţe

Înălţat în fala lumii, înţeleptul Eminesc?

Câte taine neştiute ar fi vrut să ne înveţe

Ca să ştim ce legi nescrise guvernează prin ceresc.

 

Cum îmi cresc lactee spaţii, cum se strâng într-o nimica

Şi-apoi mor în strălucire luminând un univers,

Cum prin goluri fără margini, unde cuib îşi are frica

Îmi sunt lumi nenumărate, pentru noi fără-nţeles.

 

Cum să trecem universuri în săgeată de lumină,

Cum să facă păcătosul să ajungă l-al Tău tron,

Cum acel, neştiutorul, ce-a ieşit mai ieri  din tină

Cunoscut să fie-n juru-i, ca purtând nume de om.

 

Cum în boaba unei lacrimi dintr-o geană tremurată

S-adunăm durerea lumii, dintr-un suflet chinuit,

Cum să punem taina vieţii într-o slovă încifrată

Pentru timpuri ce-or să vină, dacă fi-vom iar nimic.

 

Cum smeritul şi iubirea îmbuna-vor soarta lumii,

Cum o dragoste curată schimbă totu-n  univers,

Cum sărutul unei fete mi-i înmoaie pe nebunii

Care fac, cum vor acuma,  trecătorul lumii mers.

*

El a fost o strălumină ce ne-a pus în mare fală

Ştie alţii că pe-aicea şi românii vieţuiesc,

Ne-a unit cu moşi-strămoşii, ca prin dragostea de ţară

Să ne spună că oriunde, cei mărunţii biruiesc.

 

L-ai luat, Mărite Doamne, mult prea iute dintre noi

Să îl ţii pe lângă Tine şi cu el mi te mândreşti,

Nouă ne-ai lăsat durutul şi necazul şi nevoi,

Şi-o speranţă pusă-n rugă către bolţile cereşti.

 

Fă-ţi-l Doamne Veghetorul peste suflet românesc,

Dă-i putere să îndrepte ale noastre vechi păcate,

Şi-i vedea cum dup-o vreme, coborî-s-a din cresc

Raiul fost aici odată, îmbuibat cu câte toate.

 

***

 

 

 

Visându-mă-ntrebându-te

 

Te-aș întreba iubite Eminesc,

Ce faci acum pe-acolo, prin ceresc?

Văzutu-te-ai cu-al nostru zeu străbun

ZALMOLSE, MOȘUL nostru mare, bun,

Ce datu-ne-a a sale Legi Frumoase

Ne fie-n viață-ndemnuri norocoase?

 

Cu BUREBISTA-nchegător de neam

Ce ne-adunat pe toți pe-un singur ram?

Pe DECEBALUL nostru cel iubit

Ce îl purtăm în inimi nemurit,

Că de-n Columne dușmanii ne-nnalță

Ne nemuresc pe noi, întreaga viață.

Ne mai îndeamnă el ca altădată

Să nu lăsăm moșia sfâșiată

De lacomii ce mișună prin jur

Ca lupii cei colțoși cu părul sur?

 

Bătrânul MIRCEA, înțeleptul nostru,

Poveți mai dă, ca să ne ținem rostul

La vechea moștenire ce-i lăsată

La fii și la nepoți din tată-n tată,

Că dragostea de țară dă putere

Chiar și la cela care mâine piere?

Și că ea-i zid de stâncă neclintit

Furtunilor de-ori unde au venit.

 

Cu ȘTEFAN întâlnitu-te-ai poete

Să-ți de-a Măritul Vodă, cu pecete,

Depeșă cu slăvită mulțumire

Că-n versul tău l-ai pus în pomenire?

Mai lăcrimează el, aminte când și-aduce

De-a lui Moldovă cea cu limbă dulce

Ce-acuma-i despicată iar în două

De crudul cel muscal, ce veșnic nouă

Ne caută pricină să ne-arate

Că el se vrea stăpân pe-aici, pe toate?

De-l vezi să-i faci cuvânt de mulțumire

Și-n versul tău să-i pui în nemurire,

 

Că și acum la ani trecuți cinci sute,

Pentru a sale toate ce-s făcute,

În inimă ca sfânt îl preamărim

Atâta cât pe lume mai trăim.

 

Și-apoi mi-l cată încă pe ,,MIHAI,,

Și mulțumiri din sufletu-ți să-i dai

Și spunei că cea ,,POHTA CE-A POHTIT,,

Și care pentr-o clipă s-a-mplinit,

Mai peste ani, isteața tinerime

Într-u hotar al limbii cea române

A adunat pământuri vechi, străbune.

Și că la ALBA ceea împărată

Mulțimea românească adunată

De el mai toți adusu-șe-au aminte

Și într-un glas cerutu-mi-au mărite

Cea vrere ce nestinsă e ca para,

NOI VREM CU TOȚI, SĂ NE UNIM CU ȚARA!

 

Pe CUZA, domnul nostru tu mi-l cată

Și roagă-te de dânsul: Hai ne iartă,

De necredința noastră trădătoare,

C-așa-i românul nostru până moare,

Cînd, după ce ne-a dat mai cele vrute

S-avem de-acum noi legi binefăcute,

O mână de boieri, nemernicie,

L-au scos tâlharii iute din domnie.

 

Și nu uita mărite Eminesc,

De-l întâlnești acolo, prin ceresc,

Pe AVRĂMUȚUL nostru, CRĂIȘOR

Al moților, de care ne e dor,

Să-i spui c-aici, în mândrul lui Ardeal

Un bucium tânguiește deal cu deal,

Să știe toți că nu îmi e uitat

Și-n gând cu el trăim, neîncetat.

 

Și cât pe-acolo stai, de-i întâlnești

În calea ta prin căile cerești,

Pe cei ce-au pus dulceață în cuvinte

Din vremuri vechi de-i ținem încă minte,

Pe-un Neacșu, pe-un Macarie, Coresi,

Pe Micu Klain, pe Șincai, Petru Maior,

Pe un Papiu, pe Budai.Deleanu,

Le mulțumește dar că înc-au șlefuit

A limbii suflet drag ce l-au iubit,

Să poată ține slova românească

Pe-ogorul vieții, veșnic să-nflorească.

 

Tu încă stai acol’ și ne vegheacă

Cu-a ta privire care-i veșnic trează,

Să nu uităm cât încă vom trăii

A Maicii limbă încă s-o vorbim,

Că numa-n ea mai încă ne-nfioară

O ,,DOINĂ,, veche, lacrimă ușoară,

Un ,,MEȘTERUL MANOLE,, ,,MIORIȚA,,

Un ,,FĂT FRUMOS,,,,TREI IEZI și cu CĂPRIȚA,,

Un ,,HARAP ALB,, Setilă, Flămânzilă

Cu frații lor, Gerilă, Păsărilă,

Divinul nostru cântec ,,CIOCÂRLIE,,

,,BALADA,, nepereche veșnic vie,

Ce parcă-s porți de raiuri din ceresc,

Înmiresmate cu....dumnezeiesc.

 

Tu, dară domnul nostru Eminesc

Așteaptă-ne pe cei ce te iubesc

Să-ți fim cohorte lungi, nenumărate,

Și plimbă-ne prin bolțile înalte

Ca să ne-arăți că visul ce-ai visat

I-acolo încă fapt adevărat.

***

Dar pâ-n atunci, adânc ne închinăm

La versul tău pe care-l venerăm,

Că el mereu ni-i lacrimă curată

La cea simțire-adânc, adevărată,

Iar până când găta-s-or veșnicii,

În sufletele noastre, Luceafăr tu vei fi.

 

***

 

 

 

Trăim sub a ta umbră

 

Trăim sub a ta umbră mărite Eminesc,

Tu veghetorul nostru, de-acolo din ceresc

Unde ne ești Luceafăr scânteietor în noapte,

Punând în noi  smeritul cuvânt de miere-n șoapte.

 

Tu ești acela care știut-ai să ghicești

Ce taină-ascund în ele bătrânele povești,

Ce ne-au făcut divină copilăria noastră,

În gând mereu s-o ținem, ca lucitoare astră.

 

Și-apoi, ca nimeni altul, frumoasa tinerețe

Cu muguri de iubire ce ne dădeau binețe,

Tu pusu-ai pe toată în dulcele fior,

De ea în veci purure ne fie veșnic dor.

 

Iar pe străbuni aminte i-ai pus în poezie,

De ei, preajertfitorii, urmași-n veci să știe

C-au fost în fala lumii în vremea cea bătrână,

Când toți eram ca unul, ca pumnul strâns din mână.

 

Și-n seri cu lună plină tu ne-ai plimbat prin stele,

Ne-nfioreze taine din Căile Lactee,

Să știm unde ni-i locul în cela nesfârșit,

Din ce Genuni și Haos ne tragem și-am venit.

 

Apoi, ne-ai dat Luceafăr, stăpân pe-o lume-ntreagă,

Să vină-n huma noastră, să vrea o fată dragă,

Boboc de fetișcană cu buze dulci și moi

Ce își avea ursitut, de-aicea, dintre noi .

 

Ea, tânăra codană, îl vrut-a pe Călin,

Cu vorba lui mieroasă, amirosind melin,

În schimb la Universul ce fostu-i-a promis

Cu tot ce e în dânsul, un tainic, rece vis.

 

Săgalnic paj cu plete, nebunul pus pe glume,

Ce mi-o iubea cu sete, dar se ferea a-i spune,

A vrut să fugă-n lume cu ea, nimeni să-i știe,

Le piară-n urmă pașii, vecie de vecie.

 

Urechii tale însuși, eu cred că ți-a șoptit

Din ceruri Preamăritul, cuvântul rostuit

Să-l pui în poezia-ți divină ce-nfioară

Smerelnicul nost’ suflet, ca struna de vioară.

**

De tine de-or rămâne doar câte înc-ai scris,

Pe când din astă lume noi încă ne-om fi stins,

Cel ce-o  citi  vre-odată acestea, mai cândva,

O  ști că-n astă lume, noi fost-am ....cineva.

***

E greu fără de tine aicea-n pământesc,

Dar știm măcar că meriți să fii în Rai ceresc,

Te simt în orice seară, că-mi spui tu, ,,Noapte Bună!!,,

C-atale vise toate, pe pleoape să-mi apună.

 

În schimb, eu ți-oi aprinde un muc de lumânare

În tainiță de suflet, să-l am în lăcrimare

Pe pleoapa-mi picurată cu pulbere de slele,

Știindu-te acolo, că veșnicești cu ele.

 

***

 

 

 

Preasmerită plecăciune

motto

Când citesc cu drag de-acuma rodul gândurilor tale,

Ce făcutu-le-ai în versuri șiruri de mărgăritare,

Pleoapa mea îmi lăcrima-va pe a tale file scrise,

Ce-s un cer cu mii de stele din afunduri necuprinse.

 

Eu, mă plec cu-nchinăciune la nestăpânitu-ți gând,

Drag poet cu plete dalbe și cu sufletu-ți cel blând,

Preaștiind că Domnul însuși cu-a Lui mână ți-a deschis,

Ale sale porți de aur să treci pragu-n Paradis,

Ca prin cele necuprinsuri ale Lui să cărărești,

Toate cele ce le scris-ai în poeme și povești.

 

Ia cu tine cel Luceafăr să străbateți infinituri

Ce cuprisu-le-i odată în eresuri și în mituri,

Să vezi lumi nebănuite din ‘nălțimile cerești

Când în nopți neadormite colindai cărări lumești,

Să vă soarbă cea fântână de genuni nestăpânite,

Să v-arunce-n hăuri care-s, prinse-n lumi nemărginite.

*

Și-n vecia unei clipe să vezi tot ce ai trăit

Când erai pe a ta tină, în lumescul nevoit,

Crângul, lunca și pădurea, lacu-n unde tremurat,

Unde dulcea ta codană inima ți-a fulgerat

Și ți-a dat înfiorarea unei clipe neuitate,

Ce în ea cuprins-ai încă, ale tale doruri toate.

**

Când o fi să mi te saturi de atâta hoinărit

Printre mii de Universuri din lărgitul infinit,

Obosit de toate celea, pe o rază îmi coboară,

Și îmi vino ca odată pe-nierbata-ți ulicioră,

Iar de-o fi pe înserate, urcă-n deal la sfânta stână,

Sună-n bucium de acolo și pe toți tu ne adună,

Să ne spui unde-i mai bine, în cerescul nesfârșit,

Ori aici, în pănântescul, cel cu toate dăruit.

***

Noi, ruga-l-om pe Măritul să te-nvie mai odată,

Să iei pana ta măiastră în visare înmuiată,

Și din Cronicile lumii puse-n rafturi prăfuite,

Din antice vechi Istorii și Ceasloave mucezite,

Din Homerice poeme, din a noatre Legi Bătrâne

Scrie-o carte adevărată, ce veciile mi-o-ngâne,

Afle lumea ce noi fost-am într-o vreme de-altădată,

Ce acuma e pierdută, iar de mâine-o fi...uitată.

 

***

 

 

 

El, al nostru Eminesc

 

Ce-are-n el poetul nostru de atât îl preamărim?

Harul, vorba-i unsă-n miere, adevărul care-l știm?

Și pe care el, măritul, veșnicitu-l-a-ntr-un vers,

Ca tărie pună-n brațe și la inimi, deie-i ghes,

Iar la gând cea libertate, la iubire-nfiorare,

La cel dor de neam și țară, plâns la soarta care-o are,

La cei hoți, la cele Iude, la-nmulțiți trădători

Un blestem mai rău ca toate, de-l rostești îți dă fiori,

 

De-asta el, din toți ce încă rostuiesc o poezie,

E de-asupra lor cu visul, cu-țelesul ce-o să fie

De pătrundem cele taine din cerescul necuprins,

Ce acum de-abia le naștem în căușul unui vis,

De cum încă soarta lumii e în mîini Dumnezeiești

Ce-s înscrise-n legi și taine, ne-nțelese, nefirești,

Și la urmă, peste toate, pus de Domnul nostru sfânt

Veghetor va fila toate, câte-n lumea noastră sunt.

**

Ei, venitu-mi-a de-acuma timpul cela, dragii mei,

Când, din cer o să coboare strămoșești noștri zei,

Moși bătrâni cu IO în frunte, să se plimbe pân’ la cină

Printre oameni de-acuma, din a Maicii cea Grădină,

Așteptați e EMINESCU, ce cu ei să îmi închine,

Și-apoi până-n miez de noapte, când pe gene somnul vine,

Să mi-i farmece cu spus-ai rostitoare de povești,

Poezii înălțătoare, cu parfum, dumnezeești,

Să îmi știe toți ca unul, că al nostru Eminesc,

E poetul care-ncântă, nesfârșitul cel ceresc.

 

***

 

 

 

De citesc a tale versuri

Lui, Eminescu, Luceafărul limbii române.

 

De citesc a tale versuri, mă-nFIOR cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus SIMȚIRE, iar cel suflet, miruindu-l,

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată, pus-ai JALEA și cu DORUL

Şi IUBIREA să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi, în nopţi cu lună, ne-ai PURTAT prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum GENUNI ce nasc Luceferi, înlăuntrul unor versuri,

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe LACUL plin de nuferi, tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire,

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în CODRUL DE ARAMĂ ţi-ai ascuns copilăria

În POIANA înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme, când, te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă usca-vei, fierbinţeala unui DOR.

 

În scurtimea vieţii tale, MOȘII ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea, îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună SÂNGERAT-AU, în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume, în VECIA ta cerească,

Domnul te-a aprins LUCEAFĂR sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din cea LIMBĂ românească,

Mierea dulcilor CUVINTE, să se facă nepieire.

 

***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă, se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi, ca pe-un sfânt fără prihană,

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

 

***

 

 

 

Tu ne fost-ai, tot și toate

(Eminescului mărire)

 

Eu, ce sunt NEPOT la rându-mi, din Adamul românesc,

Cu smerit MĂ-NCHIN la tine, preaiubite Eminesc,

Trăitor CÂNDVA pe glie în ferice și-n amare,

Ce-ai avut DUMNEZEIRE în gândire bobi de har,

Ca s-ADUNI în poezie MIEREA raiului divin,

Îndulcita-NFIORARE și CERESCUL, să mă-nchin,

La Issusul, Iertătorul și la Maica Preaiubită,

Și la Tatăl, ce făcut-a lumea cea nemărginită.

 

Fiindcă tu-ai știut mai bine ce-i PUTEREA din cuvânt

Și cum ea poate s-ADUNE lumea și să-i de-a AVÂNT,

Cum  iubirea SCHIMBĂ omul și mi-l face IERTĂTOT,

Cum tot ea UNEȘTE neamul, fie-n veci NEMURITOR,

Cum VISAREA mi te poartă prin cerescul nesfârșit,

Dezlegând mii de MISTERE despre-acel nemărginit,

Cum cea lume îmi RENAȘTE din hulita ceea MOARTE,

Cum cândva a noastră MINTE mi le-o ști pe tot și toate.

 

Tu ai fost CUVÂNT de GENIU , tăinuita-NFIORARE,

Demiurg  prin căi CELESTE într-o clipă de VISARE,

CRONICAR la vremi trecute cu ISTORIE măreață,

Purtător de-NVĂȚĂMINTE  din ce ea încă ne-nvață,

SUFERINȚA dintr-un suflet amărât și întristat,

Și IUBIREA necuprinsă, ce stă-ascunsă-ntr-un OFTAT.

 

Și-ncă ești, cum Domnul vrut-a, VEGHETOR de conștiință,

Peste toată românimea ceea încă de-o ființă,

Și-ncă dragostea de ȚARĂ, și de sfânta LIBERTATE,

De CREDINȚA strămoșească și de DATINILE toate,

Să le ținem NEMURITE cât vom fi pe astă glie,

Pentru URMĂTORII noștri, în cea vreme ce-o să vie.

 

Ne-ai fost STEA și CĂLĂUZĂ ce-am trecut pe calea vieții,

Prima RAZĂ de lumină  din ivitul dimineții,

SOMNUL ce închide pleoapa la robitul muncitor

Și SPERANȚA ce-i în gândul fiecărui muritor,

Iar de azi îmi ești LUCEAFĂR, pe cerescul necuprins

E ca să te știu APROAPE,  lângă toate care mi-s,

CLIPE în cuprisul vieții, TAINĂ, boabă-nlăcrimată

După TINE, care fost-ai, tot și toate, laolaltă.

 

***

 

 

 

Gând frumos, de-nchinăciune

 

Doamne,

Lăsa-mi noaptea, cu cerescul,

Lumânarea nu ne-o-aprindă,

Ca citind din Eminescu,

Zorii zilei, să ne prindă,

Ca s-avem doar zile bune

Cu-a lui vers purtat în gând,

El pe toți să ne adune

De oriunde, rând la rînd,

Să ne facem astă țară,

Cum a fost cândva, măreață,

Nu tot stând în amărțeală,

Ci frumoasă, ,,dodoleață,,

Și cu-aceia duși departe,

Pe întinsul ăst lumesc,

Ce au geana lăcrimată,

Când la neamul lor gândesc,

Ca-n ăst cuib, toți împreună,

Să fim gura cea de rai de rai,

Cuib s-avem de-adunătură

Pe acest picior de plai.

*

Gând frumos, de-nchinăciune,

Pentru domnul Eminesc,

Versul lui să ne adune,

Sub un cer, de românesc.

 

***

Mircea Dorin Istrate

***

Aș fi vrut, dar nu se poate, drag poete, Eminesc,

Tot cu litere de aur să fi scris ce eu gândesc,

Despre tine, cela care, dăruit de Domnul Sfânt,

Ne-ai fost steauă veghetoare peste-al nostru drag pământ,

Ca să șim că El, Măritul, ne-a învrednicit a fi,

Născători de lume nouă, când aceasta, va pieri.

 

&