Carte apărută la Ed. Pim, Iași, 2015

Ion N. Oprea

Siminică

Moșul lui, un posibil scenariu de teatru sau cinematografic despre un preot obișnuit, desprins de Ion N. Oprea din volumele “Oameni fără importanță” sau “Memoriile unui necunoscut”, tipărite și în manuscris, de Romeo Pivniceru

In memoriam –

Editura PIM, Iași,2015

Tehnoredactare: C. Hușanu și Ion N. Oprea

Corectura: Ana Dumitrescu și Ion N. Oprea

Fotografii: Din arhiva familiei

După un proiect a lui Ion N. Oprea realizat cu materialul… clientului (a familiei Pivniceru).

De același autor 118

Inginerul Romeo Pivniceru, memorialist

Paula Romanescu

În loc de prefață

Nobleţea oamenilor fără importanţă

Cum să începi depănarea firului poveştii despre oamenii cu care ai făcut cale şi popas pe mereu prea scurtul drum cu numele de viaţă?

Sau, mai exact cu cine să începi?

Memoria şi uitarea – aceste două mari rivale la zestrea omenească de gând şi suflet – îşi dispută dreptul de statornicire pe câmpul de luptă devastat al trupului cel cu viaţa lui puţină.

Dar chiar din forţa nebănuită a trestiei gânditoare care ştie (o, cum mai ştie!) că este însemnată cu moarte, se ivesc mărturii-portrete despre oameni mutaţi sub iarbă, ale căror voci care-au tăcut prind să reînvie chipuri dintr-o lume cu care se va fi întâmplat să fim contemporani sau dintr-o lume pe care n-am fi cunoscut-o niciodată dacă nu ne-ar fi fost zugrăvită de un om dintre aceia care vor fi încercat să dea răspuns la întrebarea „Venirea ta n-aduse nici un adaos lumii?”

Să începem dar cu acel om.

Pe un astfel de om eu l-am cunoscut. Numele lui, Romeo Pivniceru. Era la vârsta când în sufletul său înţelepciunea îşi aflase sălaş. Vorbea puţin cu semenii dar cu cărţile întreţinea adevărate colocvii, le iscodea cu aviditate tălmăcindu-le tainele şi, odată înţelese, le aşternea la rându-i pe hârtie din convingerea aceea de nezdruncinat că scripta manent şi că, poate, într-o zi, ochii vreunui curios din lumea celor care mai cuvântă se vor apleca peste acestea într-o clipă de singurătate ori de plictis, mai înainte de a sosi vremea bezmetică a super-sofisticatelor comunicări virtuale în care un alfabetizat va trece drept un geniu.

Din multitudinea de note de lector, Romeo Pivniceru avea să publice în anii din urmă ai vieţii sale (din iunie 2015 s-a adăugat şi el umbrelor) volumele: Călătorie în lumea cărţilor, Critici nonconformiste, Visând în faţa cărţilor deschise, Povestiri pentru Maruca.

Se cuvine să vorbim şi de cea pentru care autorul a început să-şi aştearnă pe hârtie notele de lector împătimit, ea – primul şi cel mai atent cititor de care-a avut parte.

Maruca i-a fost muză, prezenţă ocrotitoare, iubire, femeia puternică a cărei privire l-a convins că imposibilul nu există, al cărei zâmbet cald l-a încredinţat că avea dreptate Blaga când zidea-n cuvânt „că-n lume doar dragoste este / că-n vreme, la capăt ne-aşteaptă nu moarte, ci altă poveste.”

Maruca Pivniceru este la rândul său autoarea foarte apreciatelor de critica de specialitate volume  de portrete feminine „Doamne, ce doamne!”, portrete contemporane de doamne şi domniţe de mare nobleţe, ignorate de presă şi televiziune din pricini de … penurie de silicoane  pentru minţile miniaturale ale făcătorilor de audienţă la public din media originalei noastre democraţii de după decembrie ’ 89.

Realizate „cu materialul clientului”, autoarea recurgând la arta dialogului, a interviului ca  măsură pertinentă a destăinuirii, portretele feminine din sus-amintitele  volume  spun tot de o nobleţe. Sunt autoportrete uşor tremurate ale unor făpturi de tină turnate în lumină.

Citiţi-le şi convingeţi-vă!

Dincolo de visările în faţa cărţilor deschise, Romeo Pivniceru a prins să-şi rememoreze drumul prin anotimpuri, de la anii dintâi ai copilăriei până … în iarna ultimei treceri.

Aşa au apărut cele 3 volume cu titlul: Oameni fără importanţă sau Memoriile unui necunoscut. Alte două au rămas în manuscris.

Dintre acei „Oameni fără importanţă” care dau nobleţe şi splendoare noţiunii de om, se desprinde chipul Părintelui Siminică, Simion Pivniceru – unchiul memorialistului Romeo Pivniceru, el însuşi garant al întâmplărilor de viaţă cu suişurile şi coborâşurile acesteia însemnate de meandrele destinului, tot el „necunoscutul” care-a trecut prin lume cu o discreţie proprie oamenilor cu adevărat Oameni care-au înţeles că „venirea şi plecarea” trebuie să aibă un rost căruia doar faptele noastre îi pot fi măsură.

Dacă autorul însemnărilor despre oameni şi-a împlinit rostul cu asupra de măsură, personajul său – părintele Siminică, ne-a fost lăsat nouă, cititorilor, să-i definim alcătuirea. O face acum Ion N. Oprea.

Poetul Ion Horea l-ar fi văzut „jumătate pământ / jumătate azur, / jumătate-nţelept / jumătate nebun, / jumătate Isus / jumătate tâlhar”…

Eu l-am cunoscut ca „tâlhar”. Şi „tâlharul” mi-a fost prezentat în chip de poem (Viziunea martirului) de nepotul său prin anii 2000 când trudeam la alcătuirea antologiei Unde sunt cei care nu mai sunt? / Où sont-ils ceux qui n’existent plus?”(Editura Betta, Bucureşti, 2012), o selecţie de poezie din închisorile acelea de cruntă teroare roşie, selecţie realizată în variantă română/franceză (ca să ştie şi cei din lumea largă şi surdă de acel răvăşitor cântec mut al românilor căzuţi sub imperiul flamurii roşii şi condamnaţi la urgie doar pentru că îndrăzniseră să-şi iubească până la jertfire de sine patria).

Scria martirul:

Să te socoţi, de-ţi cer, umilă slugă

Să te supui oricăror umilinţi,

Să-nduri cele mai grele suferinţi,

Să nu murmuri, ca rob dacă te-njugă.

De eşti scuipat, nu te-apăra prin fugă,

Lovit de eşti, să nu scrâşneşti din dinţi,

Arzând pe rug să te gândeşti la sfinţi,

Pe cruce-ntins, să dai iertare-n rugă.

Şi-n clipa când va trebui să mori

Iar ei vor crede că-s biruitori

Prin odioasa lor sălbăticie,

Tu, de pe rug sau stând pe cruce-ntins,

Îţi vei vedea triumfu-n veşnicie

Şi împăcat vei spune: Am învins!.

Şi părintele Siminică fusese trimis de anticriştii care făcuseră din România sălaşul infernului, la Canal. Vina lui? Cum care vină?! Propovăduia iubirea de oameni când fiara-ură îşi ascuţea colţii. Asta era mai mult decât o vină în ochii fiarei: era crimă de uneltire împotriva… ( a se vedea formula în toate sentinţele vremii aceleia sărace în iubire).

A avut zile şi, după anul 1964, a revenit la rosturile lui de păstor de suflete (cu o trecere prin purgatoriul muncii necalificate).

L-am regăsit pe Părintele Siminică în paginile de memorii „Oameni fără importanţă”.Câtă seninătate şi bucurie de viaţă la acel îndrumător de suflete, câtă înţelepciune, câtă cultură, câtă blagoslovită sete de … licoarea din cramele mânăstireşti, pe care ştia s-o aprecieze cu o sfântă graţie dumnezeiască, împreună cu fraţii săi întru credinţă, până când lutul însufleţit al trupului său (al lor) prindea să cânte întru lauda nesomnului dreptul inimii de a-şi clama raţiunea ei cu mireasmă de strugure uitat în vie sub soarele târziu al mereu prea severei raţiuni…

Era atât de sfânt şi-atât de om părintele Siminică, părea atât de nebun în nemăsurata lui bunătate, rămânând înţelept până şi în iadul bezmetic de la maleficul Canal când un „reprezentant al ordinii” – un miliţian semi-analfabet, plictisindu-se poate de-a nu face nimic, a vrut să ştie (de la un „tâlhar”universitar!) ce-o fi însemnând termenul de roman. Primind răspunsul interpelatului că „un roman este un sâmbure de adevăr în jurul căruia se ţese o istorie cu mai multe personaje”, „luminatul” (ce mare importanţă are o explicaţie clară de profesor universitar pentru minţile înceţoşate ale cursanţilor din amfiteatrele lumilor de beznă ale gândirii!) a ajuns singur (!!!) la concluzia că poate într-o zi chiar istoria cu multe personaje care se desfăşura sub ochii lui îşi va afla tălmăcire în cuvânt-cremene în jurul cine mai ştie cărui sâmbure de adevăr iar acesta va răsări sub alt soare, cu alt parfum…

Şi ziua aceea a venit.

Dar, Doamne, câte învelişuri de minciună pentru un singur sâmbure de adevăr!

Prezentul fragment desprins din memoriile scriitorului Romeo Pivniceru, este menit să decupeze în contururi de lumină figura unui om de o aleasă nobleţe, unul din oamenii fără importanţă  - Părintele Siminică a cărui figură se cuvine a fi evidenţiată şi înţeleasă de cei care cred că să ne judece (ca popor) au dreptul, mărginindu-se la cohorta de personaje-butaforie de politicieni corupţi, nomazi fără frontiere de toate culorile, făcători de nimic, marionete din marele circ al lumii în care surâsul se preschimbă în grimasă iar aceasta în hohot de râs deşănţat şi batjocoritor.

În speranţa că editura PIM / Iaşi va continua să publice astfel de poveşti cu nume de oameni (de importanţa lor vor da sama cititorii!), fie ca  portretul părintelui Siminică să deschidă cale regală de aleasă nobleţe omenească prin hăţişul vieţii fără căpătâi în care rătăcesc de-o vreme atâţia inşi închinători la viţelul de aur, ca o turmă de dobitoace fără stăpân, păzită doar de câini comunitari sub un cer indiferent şi mut care se va fi lepădat de ei. 

De veghe în landul cărţilor lui, Romeo Pivniceru spunea:

„Introduceţi în Paradis o fiinţă şi înzestraţi-o cu raţiune: nu va fi fericită  niciodată, nici măcar acolo!”

…Călător prin lumea cărţilor, Romeo Pivniceru a rămas până la capăt de cale la fereastra trenului vieţii şi, fermecat (sau nedumerit?) de cele văzute, a trimis spre noi, cititorii săi de azi, spre cei ce vor mai fi peste timp în lumea celor care mai cuvântă, semnale cum că raţiunea – dar otrăvit al trestiei gânditoare – este răspunzătoare de întreaga nefericire de pre pământul oamenilor dar că, fără ea, zadarnic vom fi hălăduit prin această vale a (ne)plângerii încercând să pricepem rostul venirii şi sensul plecării.

Din derutantul titlu al volumului său „Povestiri pentru Maruca”, n-ai bănui că autorul ne face o subtilă invitaţie la călătorie prin cel mai arid ţinut – filozofia, deschizându-ne o poartă de cer spre nenumărate oaze de mireasmă şi limpezime ca tot atâtea popasuri de taină lângă izvoarele înalte ale uluitoarei raţiuni, transformată pe înţelesul nostru într-o familiară şi tandră poveste.

În drumul său a întâlnit şi oameni despre care s-ar crede că sunt fără importanţă dar, îndată ce aceştia sunt prinşi de autor în miez de istorie vie, numele lor însemnat într-o carte pare să le trezească amintiri de demult, dintr-un timp pe care-l numim cu prea mare uşurinţă trecut pe când viitorul …

Romeo Pivniceru s-a vrut el însuşi om fără importanţă, autoexilat în faţa foii de scris, acolo, în ultimul paradis de care va fi avut pe lume ştire, locuinţa sa de lângă cer, din str. Tudor Arghezi, nr. 18, preferând statutul de observator discret şi fidel în marele carnaval al existenţei, înnobilându-şi viaţa cu frumuseţi de care nimeni, niciodată nu l-a putut jefui: lecturile, muzica, arta. Şi rămânând între oameni OM.

A lăsat semenilor mărturie prin scrisul său cum că da!, se poate trăi împărăteşte visând în faţa cărţilor deschise dar nu l-a răbdat inima să nu ne spună cât de frumos i-a fost visul.

Aceea care i-a fost oglindă raţiunii şi inimii balsam – Maruca lui – nu-şi arogă alte merite în afară de acela de a-i fi fost prima cititoare şi, prin bucuria ei ca de copil în faţa unui dar nepreţuit, de a-l fi îndemnat să scrie tot altă şi altă poveste, surâsul ei fiind pentru robul fericit încătuşat cu brăţările iubirii, rouă şi sevă fierbinte din care s-au ivit mugurii şi fructele nemâniei sale preschimbate în creaţie literară de excepţie.

Altfel spus, iubirea pentru ea i-a devastat grădinile din gând făcându-le să dea rod neinterzis până şi brumei de raţiune din iadul nostru cel de toate zilele.

Ajutat de un prieten, Ion N. Oprea, Romeo lasă să-i iasă dintre filele volumelor sale, oameni fără importanță, doar un personaj, pe care se pare l-a iubit mult, părintele Siminică, moșul său după tată. Să nu-i lăsăm singuri, hai să-i citim, parcă aud glasul necunoscut al celui care ne-a dăruit scrisul din volumele încă nefinisate. O repetare a ce spuneam eu, prefațatoarea.

Septembrie 2015

.........................................

IN MEMORIAM…

General-colonel (r), ROMEO PIVNICERU

Luminița Săndulache,

Filolog, profesor, scriitor

“Am fost și doresc să rămân, prin tot ce fac, un dascăl.”

Călător neobosit prin universul livresc, lector avizat  şi mare amator de filozofie, însetat necontenit de cunoaştere, General-colonel (r),  Romeo Pivniceru şi-a încheiat de curând "călătoria în lumea cărţilor" în faţa cărora s-a abandonat pe sine adesea şi "a visat cu ochii deschişi", dar şi cu pixul în mână, creionând geniale "note de lector" sau hazardându-se adesea  la "critici nonconformiste".

A plecat dintre noi unul dintre "oamenii fără importanţă" cum i-a plăcut să se autodefinească, şi cum de altfel suntem cu toţii, făcând "paşi peste hotarele" eternităţii care l-a primit ca pe un distins erudit, ca pe un om de maximă importanţă.

Şi-a încheiat grăbit "povestirile pentru Maruca", distinsa consoartă care l-a venerat şi l-a evaluat la justa sa valoare. Plecaţi de pe meleaguri vasluiene, ambii soţi nu şi-au uitat  niciodată originile, au menţinut  permanent legături strânse cu intelectualii din zonă, au colaborat cu presa şi s-au bucurat sau întristat deopotrivă de succesele  şi, respectiv, insuccesele celor rămaşi în provincie.

Eternul visitor, nostalgicul paradisului pierdut al copilăriei petrecute  la Tăbălăieşti, şi-a purtat paşii odinioară şi prin "oraşul dintre vii",  primele iubiri fiind legate implicit de oraşul Huşi pe care l-a îndrăgit atât de mult. Cu silexul său fermecat, a dăltuit în perioada  huşeană versuri de bazalt în coloana infinită a iubirii, conştient fiind că numai acasta îl va putea trece "puntea către veşnicie", dilatându-i  timpul şi ajutându-l să transceandă în lumea de dincolo de cărţi şi de idei:

"Puţin îţi cer! Mormântul ne-aşteaptă cu-ntristare

Ah! Lasă-mi fruntea în poala genunchilor tăi goi

Să gust regretul verii cu zilele ei calde

A ultimei vacanţe, sărbătorite-n doi !"

(Sfârşit de sezon estival-pastişă după Baudelaire)

I-a iubit deopotrivă  pe Baudelaire şi pe Bacovia, pe Villon şi pe Verlaine, pe toţi "excentricii" din lumea iluzorie a Poeziei, deşi era un militar înnăscut, obişnuit cu rigoarea şi disciplina, pe care le avea sădite în conştiinţa sa, de mic copil, graţie educaţiei primite în familie. Educat din fragedă pruncie în spiritul lecturii permanente, aceasta a devenit pentru  viitorul General o experienţă cât se poate de originală, atât de ordin literar, cât şi de ordin istoric şi filozofic.

Citindu-l pe maestrul Immanuel Kant, el descoperă ineditul textelor filozofice, faptul că "înţelegerea lucrării venea de la sine", având ca efect imediat "încununarea eforturilor sale".

Atât "Notele de lectură", cât şi "Criticile nonconformiste" sunt cât se poate de sincere şi, poate, pentru acest motiv sunt şi atât de obiective. Fiecare dintre cărţile citite i-a solicitat  deopotrivă interesul, aşa încât, de orişiunde, autorul a selectat cu maximă atenţie fraze memorabile: "Un om dăruit cu imaginație ar putea trăi fericit chiar şi în lanţuri".  Există însă o condiţie sine qua non pentru a putea realiza aceasă performanţă: "Îţi trebuie pasiune şi dorinţa de a te integra în evenimentele trăite de alţii".

Mare şi veritabil patriot, General-colonel (r),  Romeo Pivniceru îşi punctează adesea comentariile cu ironii fine, selectate  cu mare atenţie:"…pentru a pătrunde în sufletul acestui admirabil popor care, din nenorocire nu şi-a căpătat conducătorii, nu numai vrednici de dânsul, dar măcar asemenea cu dânsul". ( N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost )

Ca fiu  al unor intelectuali rămaşi în memoria satului Tăbălăieşti drept dascăli cu neasemuite calităţi didactice, exigenţi şi delicați cu educaţia fiilor de ţărani, General-colonel (r),  Romeo Pivniceru a avut matricea ereditară impregnată cu aptitudinile didactice ale bravilor săi părinţi şi de aceea, mai toate cărţile sale: "Oameni fără importanţă sau memoriile unui necunoscut", Editura Agerpres,  2011, "Note de lector", Editura Agerpres,  2011, "Călătorie în lumea cărţilor", Editura Agerpres,  2011,  sunt veritabile "manuale" de alfabetizare pentru cititorul neiniţiat, pe care autorul îl invită cu mare plăcere  şi cu deosebită  politeţe  să păşească tacit în minunata împărăţie a cărţilor, prieteni muţi, dar siguri, devotaţi întru vecie.

Deşi se consideră doar un simplu participant la statistică, un individ absolut normal şi cât se poate de comun, General-colonel (r),  Romeo Pivniceru este cât se poate de conştient de misiunea sa nobilă, de soldat curajos pe frontul cunoaşterii nemărginite unde, răpus fiind de vreun  posibil glonţ, presa ar scrie: "Pe front, nimic nou!"

Prof. Luminița Săndulache, astăzi.

Iată însă că" genunea cheamă după sine genune" şi, deşi "toți ne naştem spre-a muri", se întâmplă şi "să murim spre a ne naşte". Incinerat, după propria-i dorinţă, General-colonel (r),  Romeo Pivniceru renaşte astăzi din propria cenuşă, lăsând în urmă o rază de lumină pentru eternitate, chiar dacă, cu modestia-i caracteristică, el a echivalat gestul său demiurgic cu acela "al unui naufragiat ce-şi închide o ultimă chemare într-o sticlă şi-o aruncă în valurile oceanului viitorului şi al întâmplării".

Da, domnule General-colonel (r),  Romeo Pivniceru, noi, călători neoboşiţi pe mare, am capturat deja sticla dumneavoastră magică şi de aceea dăm astăzi onorul Marinei române care se dovedeşte în timp arma cea mai puternică a neamului nostru!

........................................

Gabriela Marica - Germania

Un prieten ales, Romică

A plecat dintre noi un om deosebit și un prieten ales. Un moldovean veritabil rătăcit pe meleaguri străine dulcei Moldove, aici - în capitala țării noastre – București.

Ascultător bunelor sfaturi ale respectabililor lui părinți, dar și rațiunii corelate vremurilor tinereții lui, Romică Pivniceru a urmat Politehnica. Dacă alte ar fi fost timpurile, s-ar fi îndreptat desigur către studii literare și filozofice. Căci într-acolo îl mânau înclinațiile lui. Dar, cu talentul și măiestria lui, a reușit să îngemăneze pragmaticul cu visarea, să scrie, să călătorească, să așterne pagini întregi, devenite apreciate volume literare, cu amintiri din copilărie, cu impresii de  călătorie, cu gândiri filozofice.

Și nu numai atât!  Îndrăgostit de lectură, muzică, poezie, teatru, și-a creat o adevarată comoară de lucrări literare, de imprimări muzicale și teatrale, cu care și-a umplut viața.  Cu mai multe decenii în urmă s-a unit cu Maruca lui, alături de care a împărțit frumoșii ani ai pasionatei și multilateralei lui preocupări, Maruca cea care, deși tot ingineră, la fel ca și dânsul, s-a dedicat scrisului și artelor.

Nu pot uita ziua în care Romică m-a anunțat că s-au hotărât "să-și pună pirostriile". Și de asemenea nu pot uita frumosul și dulcele grai moldovenesc care ne incinta pe cei care ne adunam la ei și cărora le vorbea sau citea din cele multe și de tot felul scrise de el.

Am pierdut un prieten, un om special, dar, câtă vreme noi cei din generația lui - ne vom mai afla pe aici - nu-l vom uita. Iar dispariția lui ne-a rănit sufletul și ne doare.

..............................................

Cuvântul lui Ion N. Oprea

Moșul lui, părintele Siminică…

Autor de cărți, inginerul Romeo Pivniceru, general în rezervă a armatei române, de loc din Huși, doamna sa din Vaslui, domiciliați în București, au devenit eroii unui articol al meu, “Vasluieni, Soțul și soția scriitori”, publicat mai întâi în revista Lohanul-Huși din iunie 2012. Apoi, în revista Luceafărul-Botoșani din 11 februarie 2014, sub titlul “Pivniceru, soț și soție, scriitori vasluieni”.

Articolul a plăcut, îmi place și mie și astăzi. Doamna, reeditându-și volumul “Doamne, ce doamne!” Editura Agerpress-București 2011 în 2015,  volumul II, cu același titlu, la Editura Semne, tot București, mă onorează și pune pe coperta IV parte din spusele mele: “Acum, când în  publicistică se caută și se promovează senzaționalul cu orice preț, când valorile autentice sunt neglijate ori sunt călcate în picioare și umilite de incompetența gălăgioasă, în care primează primitivismul instinctelor, cum sunt violența și sexul exhibat cu o totală lipsă de pudoare, iată, din prea mult bun simț și recunoaștere a elitelor intelectuale, Maruca Pivniceru, născută la Vaslui, ne poartă cu dialogurile ei la personalitățile feminine cărora le promovează talentul, capacitățile profesionale, charisma. A făcut acest lucru, mărturisește, pentru că a vrut să remarce aportul lor nu mai puțin valoros decât al multor bărbați din domenii profesionale similare, Domnia sa declarându-se a fi o mare admiratoare a tuturor femeilor remarcabile, independente și fermecătoare, fiind o feministă convinsă”.

Membru al Cenaclului nostru cu autori din toată țara, participant cu texte la antologiile de autor, - “Cartea Sfântă” în “Darul vieții: Dragostea”, vol, I, Editura PIM, Iași, 2014, p. 212, domnul general, vorbindu-ne despre posibilul nostru volum “Nu uita”, antologie de autori, a desprins și ne-a pus la dispoziție, și de data aceasta, din seria volumelor sale, parte în manuscris, “Oameni fără importanță” sau “Memoriile unui necunoscut”, primele trei volume, peste o mie de pagini editate la Agerpress, 2010, 2011, figura moșului său, preotul Siminică, născut la Tăbălăești, în părțile orașului Huși, fostul județ Fălciu, astăzi Vaslui.

I-l aducem în fața gândurilor și inimilor cititorilor.

15 august 2015