Ziorel de Ziuă (Poem)

Pavel Rătundeânu-Ferghete

N-am făcut rău la nimeni

(nu pot zice noapte-n straiță,

nu pot zice, în chestia:

pe moarte și viață,

nu pot zice "doină cântec dulce",

că n-am omorât nici o muscă,

omorând muște să mă vitejesc ca și "croitoraș-vireazu",

c-am omorât musca de pe căciulă,

cu "bună ziua căciulă,

că stăpânul n-are gură"

și cu "limba de lemn"

să n-am adoua natură, "ludă" de zestre între zări albastre ale noastre,

că musca ce-și bagă nasu,

ca grasu compasu,

unde nu-i fierbe oala,

cade nedemn,

moare-n lapte)

dar uneori ca ieri

nematur sunt de vină

fără vină,

sunt un dute dor,

vină dor,

sunt o mașină

fără benzină,

sunt un nimeni,

un pe nicăieri prietutindeni

și pentru asta-mi plâng

de milă nătâng

în dragoste cu silă

și mă prind la jug,

la al vieții plug, poezie,

nevrând întru totul să fiu chiar un nimic, o nulitate

(crudă realitate fără responsabilitate,

deși e o reacție-n ecuație fără recreație în creație,

e alchimie fără reparație,

că-n tot se transformă totul și nimic nu se pierde,ci totul se câștigă,unul fiind pentru toți

și toți pentru unul,

ca să nu fie cămașa mulțumitului

și fericitului

trasă la sorți numărând plopii

și ieșind la numărătoare fără soț,

fără sorți)

vrând fără supărare să fiu binecuvântare,

țin la viață cu dinții

un mult bine pe cont propriu

și un mult soare-

căldură de om,

ascultându-mi părinții

cu principii morale de Biblii,

înflorire de pom,

în casa omului

bunătate de Rai

(și nimic nu era cochet

la tânăr, ci avânt de poet,

că ochii orbilor se deschide spre lumină

și surzii aud și bogăția-i în grâne,

acoperământ în mâine,

grădină a Maicii Domnului).

Nu sunt un nimeni,

ca nimeni,

uiu-iu luptând pentru zâmbet,

pentru înseninare ca poet,

pentru'ca să există o România Mare

cu vântu-n holde

avânt pe pământ

în răsuflare de mană,

de roadă,

cu față de grădină

și preaplin de divină lumină

în stupină cu mângâire

și o mirare pentru neam și țară

într-un surâs de grâu

până-n brâu,

ba până subsuoară

ca jumară

de pe vremea lui Herodot crescut peste cal bunăoară (grâul deabia încolțit crește-ntr-o zi

voinic cât într-un an

cu dept de a fi zi de zi

că-n verde dat în pârgă

e cu îmbujorare,

boabele fiind în utrenie, liturghie și vecernie

duh de adevăr, simetrie,

de dulce și falnic viitor de Mare Românie

în strălucire de Luceafăr

(ca poet nu era un cochet),

dar ca tânăr în avânt pe pământ

cu verde ziorel de ziuă

în ambundență de proprii hotare

trezite-n unire,

de reânviere-

Românie Mare,

Iisus cu adoua venire.