„Cu arma, cu vorba, cu condeiul,
cu sapa, noi trebuie să ne apărăm Ţara.”
(Moş Ion Codreanu-deputat în Sfatul Ţării)
<<BRAZII SE FRÂNG, DAR NU
SE ÎNDOIESC>>
(Dr. în Drept, Traian Trifan)
Istoria Rezistenţei Anticomuniste Române,
deşi este în mare parte ignorată şi la fel de interzisă, este destul de bine
cunoscută prin lungul şir al mărturisitorilor, care după 1989, au depus mărturie cu propria lor biografie frântă, târâtă în lanţuri,
încătuşată, încarcerată, torturată, însângerată, mutilată, profanată,
interzisă, permanent supravegheată, continuu defăimată.
Rezistenţa anticomunistă română în
cadrul Istoriei postbelice europene, prin modul de desfăşurare efectiv, prin
durata confruntărilor şi prin eroismul
ei de după eroism, poate fi numită pe drept cuvânt: un fenomen unic absolut.
Faţă de toate
ţările Lagărului socialist, rezistenţa
anticomunistă română a rezistat direct pe baricada dârzeniei şi a onoarei,
în faţa urii artileriei represive a unităţilor de Miliţie şi a trupelor de
Securitate ale Statului popular totalitar, circa 15 ani (1945-1960) şi indirect
ca rezistenţă mistică în închisori, peste un sfert de veac (1938-1964): „Totul
a început cu un <<Nu se poate!>> rostit de o femeie aprigă din Ţara
Făgăraşului. O femeie curajoasă, dârză, cu un suflet mare şi cu o iubire de
neam şi de Dumnezeu care nu are limite. O nebună, spun unii, o nebună dintre
cele mai frumoase!
<<Cum
adică să ne ia pământul? Cum adică să ne lase pe drumuri? Nu se
poate!>>...
„Nu
se poate!”, a spus un fiu al satului, vârstnic, influent, iubitor de neam, de
ţară, de dreptate, de adevăr, demn urmaş al luptătorilor din munţi. „Nu vă
lăsaţi, luptăm până la capăt!”
<<Nu
se poate!>>, a spus un alt fiu al neamului, avocat la oraş. Cum să ne
taie cireşii? Cireşii în care ne suiam când eram copii? Cum să ne ia
pământurile? Ăştia nu mai au niciun Dumnezeu? Nu vom permite aşa ceva!>>
„Nu se poate!”, au spus cele 60 de văduve ale satului. Şi-au luat
bastoanele, toiegele, broboadele şi mai ales spiritul de luptătoare din munţi
şi au urcat pe dealurile copilăriei, fără să obosească...
<<Nu
se poate!>>, au spus bărbaţii satului. Vârstnici, însă cu spirit viu
de luptător. „ Ne zbatem, luptăm, murim,
dar nu cedăm.”
(Alexandra Svet-Floarea din Asfalt.Ed. Evdokimos,Bucureşti, 2015, p. 385)
Rezistenţa anticomunistă română a fost catalogată de mijloacele de propagandă
dirijate de bravii cetăţeni alogeni
şi de confraţii lor politici în documentele oficiale drept <<mişcare teroristă>>, când de fapt
se cunoaşte că: „regimul totalitar cu instrumentele sale represive a fost cel care a
terorizat societatea românească timp de 45 de ani, cei care-şi spuneau
comunişti fiind singurii terorişti reali ai acestei perioade.
<<Bandiţii>> adevăraţi erau cei care guvernau, după ce puseseră
mâna pe putere în 1945 prin mijloace violente şi conduceau ţara prin metode ce
provocau teamă şi teroare.” (Pascu Vasile, op. cit. vol. II, p. 528)
În satul
Viştea de Sus al comunei braşovene Viştea, în familia înstărită a creştinilor Sofia şi Vasile Bucelea, vede lumina zilei mezinul Vasile la 27 Iulie 1935, adăugându-se sorei Ana şi fratelui Ion,
care va urma Matematica în cadrul Universităţii Bucureşti. Satul natal Viştea de Sus a fost locul îndrăgit al copilăriei şi al şcolii unde
a absolvit 8 clase primare. Cele 15 ha. de teren pe care le deţineau părinţii
lui Vasile, constituiau pentru familie un echilibru social şi o armonie
creştină transmisă prin bunici, permiţându-le să rămână apolitici, cu excepţia
cumnatului său, căsătorit cu Ana,
Eroul Olimpiu Borzea, care era
înregimentat Mişcării
naţionalist-creştine.
Prin
intermediul fratelui său Ion Bucelea,
prieten şi fost coleg de liceu la <<Radu
Negru>> din Făgăraş, cu Remus
Sofonea din satul Drăguş-Braşov,
unul dintre temerarii partizani ai munţilor, Vasile Bucelea la vârsta de 16 ani, ia contact acasă la el, prin
vizita lui Sofonea cu Mişcarea
de rezistenţă. Rugămintea eroului
Sofonea era de a fi sprijiniţi cu alimente partizanii din munţi. Vasile n-a stat mult pe gânduri şi,
prin curajul sau înflăcărarea juvenilă aprinsă de mirajul luptătorilor, s-a
alăturat bucuros rugăminţii lui Remus Sofonea, încurajat fiind şi de numeroşii
consăteni, precum şi de marea populaţie aŢării Făgăraşului, mai ales că
eroii-partizani proveneau din familii de vază, cunoscute şi se bucurau de mare
prestigiu. Mai toate familiile înstărite ale Ţării Bârsei, respectiv ale Ţării
Făgăraşului erau profund creştine şi militau pentru nădejdea scăpării Ţării de
sub jugul comuniştilor interni şi cel al ocupanţilor sovietici. Perspectiva
colectivizării le dădea târcoale ca o stafie bântuită de setea de distrugere a
proprietăţilor lor, strămoşeşti-testamentare.
Astfel că, recrutarea lui Vasile s-a făcut pe fondul bucuriei şi parcă al aşteptării întregii
familii Bucelea. Mezinul Vasile şi-a dăruit și bocancii noi,
proaspeţi primiţi de la părinţi, alături de pieile de oaie, de sacul plin cu
alimentele oferite de seniorii familiei care nu și-au ascuns bucuria de a-l
conduce cu căruţa cu cal până la baza muntelui, la Vistişoara. Înainte de
întoarcere înflăcăratul Vasile a
stabilit programul de lucru: locurile de întâlnire în zona Tufelor Viştii; bilete cu informaţiile necesare puse într-o cutie
metalică îngropată la baza unui stâlp de telegraf. Prin informatorii infiltraţi
de securitate în rândul luptătorilor, li s-au promis partizanilor, paşapoarte
de plecare în Grecia. Mărturii despre cele întâmplate atunci dă un alt mare
erou al Rezistenţei, Ion Gavrilă Ogoranu
(am avut cinstea să fiu de două ori oaspetele Eroului la Galtiu, de Naşterea şi Învierea
Domnului) şi alţi supravieţuitori pe
care îi numeşte apoteotic, MARTORII
PATIMILOR: „profesorul Olimpiu Borzea, medicul Nicolae Burlacu, preotul Victor
Dâmboi, Aurelia Trâmbiţaş, sora fraţilor Gheorghe şi Andrei Haşiu, Oara Pop,
soţia lui Fileru şi morarul de atunci din Pojorâta, Petru Cristea.”(Ion
Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu
seîndoiesc. Vol.II, Ed. Marineasa, Timişoara, 2001,p. 164)
Profesorul Olimpiu Borzea originar din Viştea de Jos, falnic ca Stejarul din Borzeşti al Marelui Ştefan, rănit pe front la Iaşi,
conducea o organizaţie în zona de apus a Făgăraşului
formată din dârzii fruntaşi şi intelectuali ai satelor, toţi trecuţi prin
botezul de foc, unii şi de sânge al războiului: ţărani, muncitori, preoţi,
medici, învăţători şi profesori, zonă ilustră din care coborâse legendarul Badea Cârţan. Dispunând de depozite cu arme şi muniţii, organizaţia
avea un caracter paramilitar, cunoştea intenţiile şi mişcările securităţii în
zonă, putând oferi destule informaţii, ceea ce pentru grupul lui Ogoranu, pus în legătură prin Remus Sofonea (Brâncoveanu) a constituit un real sprijin: „Din
grup făceau parte, pe lângă Olimpiu Borzea, învăţătorul Pompiliu Stanciu din
Viştea de Jos, dr. Lucian Stanciu, ţăranul Gheorghe Borzea, muncitorul Gheorghe
Borzea, studentul Ion Bucelea din Viştea de Sus, tânărul Vasile
Bucelea (18 ani), Vasile Bucelea, tatăl lor, Ion Sofariu (Nică a
popii), apoi Victor Geamănu, Liviu Fogoroş, Marcu Oană (Logorea), inginerul
Liviu Nicoară din Rucăr-Făgăraş şi Ioniţă Greavu din Noul-Român. Din primul
moment s-au aliniat preoţii Nichita Bălescu din Viştea de Sus, Cornel Dascălu
din Arpaşu de Jos, părintele Teţu din Corbi, părintele Neagoe, Pavel Borzea din
Viştea de Jos, părintele Hariton Ieşeanu din Sâmbăta de Jos şi părintele Victor
Dâmboi, ce venise în Drăguş în urma morţii părintelui Ghindea, cel bătut de
Securitate. Din Sâmbăta de Sus era învăţătorul Vasile Petraşcu, fratele lui
Nicolae Petraşcu, secretarul Mişcării Legionare, Octavian Popa Iov şi alţii.
Din Viştea de Sus era şi croitorul Ion Cristea, iar din Sâmbăta de
Sus-profesorul Ion Grovu.
În
partea apuseană a Ţării Făgăraşului îi aveam pe fraţii Remus Budac, profesor
din Cârţa şi pe învăţătoarea Elisabeta Malene, văduva preotului Gheorghe
Malene, ucis de armata roşie în 1946, la Braşov .”( ibid. p. 165)
Cum tentaţia
plecării în Grecia era destul de mare, grupul lui Ogoranu a luat legătura cu
medicul Nicolae Burlacu din Făgăraş, prin profesorul Ion
Grovu: „Deşi urmărit, ne spune Ogoranu Ion Gavrilă, doctorul
a făcut câţiva paşi îndrăzneţi în Bucureşti, în cercul ambasadelor apusene.
Astfel, a luat legătura cu un fost judecător de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, care i-a dat vestea deloc înbucurătoare că la Praga, în 1953, s-a
ţinut o şedinţă ocultă internaţională (Kahalul), care a hotărât statuquo-ul în
Europa şi, deci, americanii nu vor face război... Desigur, grupul
căpitanului Sabin Mare, ca şi cel al lui Ică Tănase, Golea şi Samoilă, a venit
vândut gata de agenţii sovietici infiltraţi în serviciile anglo-americane;
aceştia informau N.K.V.D-ul şi Securitatea, şi cine, şi unde, şi când şi cu ce
scop soseau grupurile de paraşutişti, şi, desigur, şi ceea ce va fi transmis
Ilie Rada.” (ibid. p. 167)
Olimpiu Borzea, care-şi desfăşura
misiunea sa revoluţionară sub cortina activităţii culturale este filat de
securitate şi arestat, prin Martie 1955. Anchetat de coloneii alogeni Moiş şi Deitler, le scapă lesne din
gheare prin angajamentul verbal că va
ajuta
securitatea să ia legătura cu bandiţii
din munţi. În Octombrie acelaşi an este arestat şi doctorul Nicolae
Burlacu, care a semnat acelaşi pact cu
securitatea, fiind pus în libertate. Nici profesorul Borzea şi nici medicul
Burlacu nu şi-au respectat angajamentul, fapt pentru care sunt rearestaţi.
Doctorul Burlacu stabilise din vreme cu căpitanul, ofiţer de grăniceri,
Gheorghe Vanu un plan de trecere din Dobrogea în Bulgaria. În afară de cei doi,
de acest plan mai ştiau doar profesorul Grovu şi un casier de la bufetul Gării
de Nord, <<Teleajen>>,
Costică Niculescu.
În Iulie 1955,
s-a reluat discuţia despre plecarea în Grecia, între Olimpiu şi Niculescu,
privind planul lui Grovu. Pentru primul eşalon, Olimpiu i-a desemnat pe Laurean
Haşu (Leu) şi Nelu Novac. Pe 27 Iulie Niculescu le-a adus 5-6 acte de
identitate. Plecarea lor a fost fixată pe 31 Iulie, însoţiţi de călăuza Niculescu. Al doilea grup format
din profesorul Ioan Chiujdea, Ghiţă Haşiu şi Victor Metea a plecat în August.
Pe 7 Octombrie a plecat la Bucureşti şi Olimpiu să-l întâlnească pe Niculescu.
Între timp Ana, soţia lui Olimpiu şi
sora fraţilor Ion şi Vasile Bucelea a primit un pachet cu
cadouri trimise chipurile din Grecia, între ele fiind şi ceasul soţului ei.
Ajuns la locuinţa casierului Niculescu, în a doua zi, Olimpiu este pus faţă în
faţă cu grecul, în realitate
colonelul de securitate, alogen Iacob, viitorul comandant adjunct la Aiud, care
l-a arestat, ducându-l în faţa generalului alogen Nicolski, care strigă : „Ai
crezut că-ţi baţi joc de ministerul de interne. O singură zi de acţiune contra
voastră ne costă 72.000 lei.” (Salariul unui muncitor era de 300 lei)
(ibid. p. 183)
Cei care au
ajuns la Bucureşti şi au intrat în posesia preţioaselor paşapoarte au căzut în
cursă. Era în anul 1955. Armele lor au fost puse într-o ladă mare de brad
lucrată de inimosul Vasile Bucelea,
transportată şi îngropată tot de el la sora sa Ana, din Viştea de Jos.
Tânărul Vasile Bucelea cu intuiţia
sa pură de copil curat l-a indicat ca Iuda, pe profesorul Ion Grovu. Prietenul
său erou, Remus Sofonea şi Laurean Haşu au fost surprinşi de
securitate într-o ambuscadă. Primul a fost rănit într-un lan de grâu, dar n-au
fost prinşi. Salvaţi la câteva zile
de familia Victor Şandru au fost duşi la Olimpiu
Borzea, care l-a dat în grijă pe rănit medicului prieten Lucian Stanciu.
Acesta neavând cele necesare operaţiei, care impunea amputarea piciorului a
plecat să vină cu un chirurg de încredere. Rănitul a rămas în grija lui Olimpiu
şi a farmacistei Elena Matieşeanu din Viştea de Jos. Remus Sofonea nu a fost de
acord cu pierderea piciorului, care pentru un partizan era echivalentă cu
predarea benevolă în braţele securităţii: <<nu
există partizan fără picior>>. Cu un ultim gest Remus a apelat la
sinucidere. Laurean Haşu a încercat să-l împiedice sau din camaraderie s-a
sinucis şi el. Când s-a întors Olimpiu Borzea a găsit următoarea scenă
groaznică: „Remus era împuşcat în cap. Alături tot împuşcat în cap, dar
zbătându-se încă, se afla Laurean Haşiu. Amândoi se aflau într-o baie de sânge.
Pe masă se afla un bilet: <<Fraţilor, noi am murit! E mai bine şi
pentru noi, şi pentru voi, şi pentru toţi care aţi făcut atâtea
sacrificii.>> Olimpiu i-a dat
primele îngrijiri celui rănit... Pe Remus (Brâncoveanu), Olimpiu, împreună cu
tânărul Vasile Bucelea şi cu Gheorghe Borzea, l-a îngropat în grădiniţa din
curte, sub candele de viţă, aşa cum dorise. L-au aşezat în cojoc, l-au sărutat,
l-au acoperit cu flori şi au sădit flori deasupra. I-au citit singuri
rugăciunea de înmormântare.”(ibid. p. 177)
Preotul Dascălu din Arpaşul de Jos i-a oficiat
o slujbă religioasă, care l-a costat, ajungând coleg de celulă cu Vasile Bucelea la Gherla.
Vasile Bucelea, neînfricatul sprijinitor al luptătorilor din munţi, în răstimpul
rămas a reuşit să-şi întemeieze o familie, căsătorindu-se în 1956 cu Livia Şerban. Au convieţuit împreună o
jumătatea de an. Vasile a fost
arestat, iar Livia rămânând
însărcinată a născut o fetiţă care se va chema Viorica, în timpul desfăşurării procesului soţului ei: „Soţia
mea, spune Vasile, eroul supravieţuitor, a născut în ziua de 15 Iulie
1957, exact în momentele în care, la sediul Tribunalului din Sibiu, am primit
sentinţa de condamnare la 25 de ani de muncă silnică, sentinţă pronunţată de un
complet al Tribunalului Militar din Cluj.” (Mărturie scrisă de Vasile
Bucelea-deţinut politic)
Toţi arestaţii
din lotul plecării în Grecia, care
făceau parte din rândul partizanilor au fost aduşi în beciurile securităţii din
Sibiu la 14 Iulie 1957, spre judecată: Ion Chiujdea, Victor Metea, Nelu Novac,
Haşiu Laurean, Pop Jean, Ghiţă Haşiu. Din lot mărturiseşte doctorul Burlacu mai
făceau parte: Olimpiu Borzea, preotul Victor Dâmboi, ţăranul Gheorghe Borzea, profesorul
Ion Bucelea, tânărul Vasile Bucelea, ţăranul Victor Şandru şi croitorul Ion
Cristian. Trebuia să mai fie şi doctorul Lucian Stanciu şi profesorul Grovu,
care n-au fost aduşi. Despre doctor am aflat mai târziu că, în prima zi a
procesului a fost dat în sicriu familiei. Au susţinut că s-a sinucis...
Profesorul Ion Grovu, de şi i s-a pronunţat numele, nu a apărut la proces.
Pentru serviciile aduse Securităţii, a fost răsplătit cu direcţiunea unui liceu
în oraşul Victoria...
Încadrarea a fost aceeaşi pentru toţi:
1.
Crimă de uneltire împotriva ordinii interne
şi externe a statului român
2. Însuşire
de prerogative ale statului
3. Constituire
de organizaţie armată teroristă
4. Depozitare
de arme în vederea unui scop criminal
5. Tentativă
de trecere frauduloasă a frontierei
Condamnările:
Condamnaţi la moarte prin
împuşcare:
Ion Chiujdea (profesorul), şef de lot
Laurian Haşiu (Leu)
Gheorghe Haşiu (Ghiţă)
Victor Metea (Victor)
Nelu Novac (Nelu)
Pop Ion (Fileru)
Olimpiu Borzea
Nicolae Burlacu
Muncă silnică pe viaţă:
Ion Cristian
Gheorghe Borzea
Ion Bucelea
Douăzeci şi cinci ani muncă silnică:
Victor Şandru
Vasile Bucelea
Zece ani de muncă silnică-preotul Victor Dâmboi
Au urmat alte şi alte procese, cu sute de oameni din Ţara
Făgăraşului trimişi în închisorile de exterminare.
Socrul
lui Olimpiu Borzea, Vasile Bucelea, somat de Securitate să spună unde se află
armele lui Olimpiu Borzea, a găsit cu cale să plece el din viaţă, omorându-se.”(ibid.
p. 186)
Din lotul
condamnărilor la moarte au scăpat doar profesorul Olimpiu Borzea şi medicul
Nicolae Burlacu.
Împărtăşind
fiecare emoţie a momentelor de tensiune, a evenimentelor, a conflictelor, a luptei
copiilor, a partizanilor, cu tot sufletul ei mare de mamă a fiilor eroi, Sofia s-a prăpădit înainte de arestarea
lor. Nemai având susţinători în zonă, ca urmare a arestărilor, sursele de
aprovizionare s-au micşorat în raport cu cererile partizanilor care au crescut.
Eroul nostru Vasile Bucelea a fost smuls din sânul familiei în anul 1956, pe 13
Decembrie.
Drept
încurajare, soţiei gravide, un militar vrând să pară spiritual a avertizat-o: „nu-l
mai aştepta, că nu se va mai întoarce niciodată!”
Instrumentul
exercitării urii, nu ştia că planul lui Dumnezeu pentru iubitorii de Neam era
altul!
Casa i-a fost
răscolită, răvăşită, întoarsă pe dos. S-a găsit o armă ascunsă de tatăl său.
Ancheta a durat 7 luni de zile în beciul Securităţii din Braşov. De fapt a fost
o etapă de tortură a calvarului concentraţionar. Gerul şi anchetele maiorului
de Securitate Toth au fost pentru eroul
nostru adevărate îmbrăţişări siberiene. După
condamnarea la un sfert de veac şi confiscarea totală a averii, Vasile Bucelea a stat un an la Sibiu (vara 1957-vara 1958), 5 ani la Gherla (vara 1958-primăvara 1963), la
penitenciarul Luciu Giorgieni din
primăvară până-n toamna anului 1963 şi la sinistra şi umeda Jilava din toamna lui ’63 până la 13
Aprilie 1964.
Moş Crăciun
l-a surprins pe Vasile Bucelea în
’57, printre ceilalţi camarazi în penitenciarul din Sibiu, fredonându-i şoptit
un colind fratelui de suferinţă Victor
Şandru. Gardianul l-a simţit şi i-a oferit
în dar, 3 zile de izolare, fără hrană, doar cu ger.
La Gherla erau alte surprize: plimbarea
deţinuţilor în curtea temniţei se făcea în aplauzele
gardienilor înşiraţi pe două rânduri de la ieşire, cu bâte groase, care
cădeau în ropot, fără milă, pe trupurile firave ale celor flămânzi, ale celor
însetaţi, ale celor batjocoriţi, ale celor bătuţi şi chinuiţi zilnic. Cei
căzuţi şi nu puţini beneficiau şi de
bocancii cismelor de gardieni.
În anul 1960, eroul Vasile Bucelea este selecţionat
pentru fabrica de mobilă a închisorii. Se dovedeşte iscusit şi devine tâmplar
calificat, prilej de a scrie acasă şi a primi pachet. Una din scrisori a
scris-o fratele său Ion, pentru a se
afla acasă şi despre soarta lui. Pachetul a sosit împreună cu vestea cea bună
că Viorica are 4 ani,este cuminte,
frumoasă şi deşteaptă. După 1963 penitenciarele ţării s-au supra-aglomarat cu
dârzii ţărani care s-au opus colectivizării forţate.
Vasile Bucelea a fost trimis cu alţi
deţinuţi la lagărul din Dobrogea, Luciu-Giorgieni
la o fermă de legume. Nu a rezistat mult fiindcă s-a îmbolnăvit şi a fost
transferat în subteranul Jilavei.
Vasile Bucelea a fost alături în
temniţe de mulţi colegi de suferinţă, fraţi de crez, eroi ai Neamului,
partizani ai neîngenuncherii, mărturisitori ai suferinţelor şi ai dragostei de
ţară: ţăranul Aurel Nicşoreanu-Merghindeal, croitorul verde Ionel Cristian-Viştea de Sus,
Iuliş Cristea-Braşov, Aurel
Maxim-martir, fratele marelui isihast Virgil
Maxim, părintele Dâmboiu-Drăguş,
Paul Goma pe care l-a îngrijit,
fraţii Clonţea-Braşov, Octavian Comănici-Braşov, Augustin Răduţ-Făgăraş, Ioan Motoc, Ioan Petrişor, Mihai Ungvari,
ţăranul Başotă-Banat, fiica lui fiind ucisă de Securitate, maramureşanul Ştefan Tufea, părintele Dascălu, care oficia slujbe în temniţe,
cu riscul pe care nu şi-l însuşeau confraţii slujitori liberi.
În ziua
Schimbării la Faţă, pe 6 August 1957, condamnaţii lotului cu condamnare capitală, încadraţi de
cătuşe cu mâinile la spate şi lanţuri de picioare, asvârliţi în două-dube au
pornit spre altă capitală... Cu
lacrimi şiroaie îşi luau rămas bun de la munţii lor camarazi, de la Liceu Radu Negru, de la impunătoarele ziduri
ale cetăţii Făgăraş, cea care a
adăpostit-o la sân pe Doamna Ţării şi monahia Stanca. Au trecut prin Braşov şi Predeal, oprind la un izvor la
intrare în Azuga. Gardienii şi-au potolit setea, ducându-le apă şi
condamnaţilor: <<beţi, măi băieţi, că nu se ştie care dintre voi vor mai bea din
această apă.>> Timpul a trecut, amintirea a rămas.
Băieţii
verzi, frumoşi, falnici-brazi ai
munţilor au fost executaţi, rămânând doar doi, cei mai înalţi:
Olimpiu Borzea şi Nicolae Burlacu.
În acelaşi
loc, lângă izvor, peste 30 de ani vânzătorul
Iuda în persoana profesorului-director al liceului din Victoria, Grovu,
conducea alături de soţie şi contabilul liceului, autoturismul personal. Era
iarnă, polei... Maşina a derapat. A murit pe loc doar trădătorul. „Cel
ce cârmuieşte lumea şi soarta muritorilor a pedepsit aici pe pământ, vânzarea
de fraţi de atunci.” (Ion Gavrilă Ogoranu,op. cit. p. 188)
Peste tot pe
unde a trecut Vasile Bucelea a rămas
acelaşi: demn, cu frică de Dumnezeu, cu dor în piept pentru Neam, cu sufletul
plin de lumină pentru crezul său, cu dragoste pentru camarazii pe care i-a
sprijinit, cu smerenie pentru partizanii care s-au adus Jertfă Patriei dragi şi
Cerului sfânt: „Atât în anii cât am slujit mişcarea de rezistenţă, cât şi în temniţele
prin care am fost închis, pot să spun că scopul urmărit de toţi camarazii
mei nu a fost catalizat de aspiraţii politice, chiar dacă foarte mulţi deţinuţi
făcuseră politică legionară, ci mai mult aspiraţii naţionale şi sociale,
obiectivul general fiind lupta împotriva bolşevicilor şi a regimului impus în
ţară de aceştia. Luptătorii împotriva bolşevicilor nu urmăreau ei personal să
se implice în conducerea ţării, să ocupe funcţii într-o viitoare Românie fără
comunişti şi nu urmăreau un profit personal de pe urma luptei şi a
sacrificiilor pe care le făceau.” (Vasile Bucelea-deţinut politic,
mărturie scrisă)
<<BRAZII SE FRÂNG, DAR NU SE ÎNDOIESC>>
„Când
bate vântul în munţi, de se cutremură şi şuieră stâncile, uneori se năpusteşte
asupra unui picior de pădure de brad cu atâta înverşunare şi îi răstoarnă cu
răgăliile în sus sau îi frânge când pământul este îngheţat, încât, în răgazul a
câtorva minute, o pădure de brad mândră e la pământ.
Uneori,
unde şi unde, câte un brad, cine ştie prin ce minune a întâmplării, rămâne în
picioare.
Dacă
acel brad ar avea conştiinţa existenţei sale, ar fi tentat să creadă că a avut
noroc, faţă de fraţii săi ucişi într-o clipită. Şi poate se mângâie că a
supravieţuit. Nu ştie că-l aşteaptă o soartă mult mai tristă decât a fraţilor
săi căzuţi.
Rănile
formate din izbiturile celorlalţi în cădere, nu se vor vindeca. Se vor umple cu
lacrimi de răşină, limpezi ca roua, care apoi se vor îngălbeni, trecând prin
nuanţa chihlibarului, apoi se vor înnegri şi vor cădea odată cu scoarţa mâncată
de carii şi lovită de ciocănitori.
Ramurile
rupte ce i-au rămas nu se vor reface. Vor supravieţui un timp, cu cetină
săracă, apoi se vor usca pe rând, arătând ca nişte mâini uscate, de slăbănog.
Păsări de noapte, aşezate pe ele, vor cobi cu blestem asupra cuprinsului
pădurii.
Carii,
groparii pădurilor, se vor înşuruba în lemnul încă viu, lovind cu sunet de
ceasornic mereu şi mereu, ca gândurile triste decurgând din negre amintiri.
Viespile cu fierăstrău îi vor pistruia lemnul lipsit de coajă.
Va
rămâne an de an tot mai golaş, până va muri în picioare, dăinuind cu schelet
sur în lărgimea pădurii, asemenea unui coşmar.
Jos,
muşchiul va acoperi treptat trunchiurile putrezite ale brazilor căzuţi; încet,
o pădure nouă se va ridica peste ei.
Va
cădea şi el peste un răstimp de ani, ros la rădăcină de putregai şi de
întrebări chinuitoare fără răspuns şi, în cădere, îi va răsuna lemnul uscat, cu
sunet prelung de toacă spartă şi va rămâne încă o vreme căzut în pădurea
tânără, uscat, neştiut, neplâns şi neînţeles.” (Ion Gavrilă Ogoranu,
op. cit., vol. II,p. 198-199)
Viorica Bucelea a devenit un inginer
remarcat, cu o conştiinţă mândră de român din aura de partizan a tatălui ei.
S-a căsătorit cu un alt mare român, luptător de conştiinţă, de demnitate şi de
dragoste întru Dumnezeu şi Neamul străbun, Corvin
Lupu-profesor universitar, istoric, cercetător.
În 1965, la un
an şi jumătate de la eliberare, cu trupul frânt de varice, ulcer, hepatită şi
colită, lui Vasile Bucelea i s-a
născut un băieţel, care-l va chema Dan.
Va urma cariera de inginer, căsătorindu-se cu Adriana tot de aceeaşi profesie. Anul 1969, îi aduce eroului nostru cu binecuvântarea lui Dumnezeu,
cel de-al treilea copil, Mircea, care împreună cu soţia sa Simona patronează o societate economică
prosperă.
Întru slava
lui Dumnezeu, Care ne-a binecuvântat cu astfel de EROI.
Cu
Noi este Dumnezeu!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
BRUSTURI –NEAMT, 07.02.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu