Carte apărută la Ed. Pim, Iași, Lotul II: Moșul meu părintele Siminică, Snoave preoțești

„Era într-o vară, bănuiesc cam pe vremea când începuseră întovărășirile sătenilor (vol. I, 428p, p.25),. dacă țin bine minte. Siminică mersese la  Tăbălăești să cedeze surorilor lui de-acolo, pământul ce i se cuvenise din moștenirea de la bunicul, însoțit și de popa Filiuță, un călugăr de la Episcopia Hușilor, prieten foarte apropiat de-al lui moșu-meu. Ce-o fi căutat și popa Filiuță cu el, pe acolo, nu știu, căci n-avea nici în clin, nici în mânecă cu satul. Bănuiesc  că l-o fi ademenit compania agreabilă a lui moșu-meu, așa cum s-a întâmplat și cu mine. Fiind în vacanța mare și plictisindu-mă prin Huși, m-am agățat și eu de ei, mai ales că nu-i încurcam cu nimic, deoarece drumul până acolo l-am făcut  pe jos. Cum vremea era frumoasă, cele două ceasuri , cât dura călătoria până acolo, au trecut pe nesimțite, căci între noi fie vorba, amândouă fețele bisericești se întreceau, care mai de care, în a depăna fel de fel de snoave, sau luând în discuție subiecte interesante. Curios  este că din episodul acesta, nu-mi aduc aminte decât doar de drumul la dus, și de momentele de repaus de pe veranda casei unde am ajuns... De rest, nu mai știu nimic. Parcă aș fi rămas în posesia unui fragment dintr-un film rupt!  

Smion Pivniceru (Siminică) -1903-1977, unchiul lui Romeo Pivniceru, preot în parohia “Sfinții Voievozi” din București (1950), fost deținut politic condamnat la 8 ani, din care a executat 6 (1958-1964), perioadă în care a scris poezii

...Popa Siminică pomenit ceva mai înainte, era cel de-al doilea frate al tatei, născut după cele două  fete, el s-a făcut  preot, și e unul din pesonajele cele mai apropiate din povestea vieții mele și care va fi cel mai des întâlnit în scrierile mele (p.26).

...Din anii primului război mondial, îmi povestea Siminică ce bine erau echipate și hrănite trupele rusești. Cum arătau de bine la venire și cât erau de schimbate la plecare, când a intrat dihonia bolșevismului în ele. Singurul lucru care le lipsea era băutura, și cum  vin se găsea din belșug la Tăbălăești, nu stăteau mult la tocmeală. Ofereau pentru o cofă de vin, cu multă dărnicie, din toate produsele alimentare cu care era înzestrată armata, dar mai ales zahăr, căci zahăr nu se prea găsea în sat, iar rușii aveau berechet (p. 52).   

Isaia, pe glasul al VII-lea

...Despre tatăl bunicului său Neculai, unul din oamenii mai răsăriți ai satului, cu o avere frumușică și cu o brumă de știință de carte, era  cântăreț la strană, adică dascăl, la biserica din Tăbălăești, știind toate rosturile slujbelor și având pare-se, și un glas frumos, am aflat din descrierea lui Siminică, era mereu îmbrăcat curat, încălțat cu iminei, din aceia ce nu purta oricare terchea-berchea. Pătruns  de înțelepciunea bibliei, pe care o știa din scoarță în scoarță, nu pregeta ori de câte ori se ivea prilejul, să nu-și însoțească vorbele, cu vreun verset din  cartea sfântă.

Odată venea, pasă-mi-te, de la o panaghie, și mergea cam pe trei cărări. Când a ajuns la capra podului cel mare, de peste pârâul ce trecea prin mjlocul satului, nu știu cum s-a făcut că s-a poticnit și a căzut în râpă. Dar Domnul, pe care n-a contenit niciodată să-l slăvească, nu l-a părăsit și l-a ajutat să ajungă cu bine la fundul râpei. Acolo, ridicându-se în două picioare, n-a găsit altceva de rostit, spre cinstea lui, decât să cânte pe glasul al 7-lea, din Isaia: „Coborâtu-te-ai în cele mai de jos ale pământului! Și acum tu te cobori în Iad în cele mai de jos ale adâncului”(p.59)…

Bunica, mare meșteră în descântece

Mămuța...

…Altă dată, mi-a povestit despre descântecele bunicii, mare meșteră în treburi de acestea.

“Măi, îmi zicea el, când ne îmbolnăveam, nu umblam după doctorii, ca acum, ci ne ducea să ne descânte vreo babă, cunoscută prin vindecările ei. Dar și bunică-ta era meșteră la descântat, pentru că făcuse gemeni, pe Vasile și  Tița. Cică femeile  care au gemeni au un dar înnăscut, dat de Dumnezeu, pentru așa ceva. Ea știa să descânte până și de “strânsul mic” și de “strânsul mare”. Nu știi ce-i asta! Sigur, că n-ai de unde ști! Ți-oi spune eu: Strânsul mic e o formă de rahitism care se manifestă prin apariția unui gheb în spate. Strânsul mare e mai rău. Atunci te cocârjești rău de tot, și-ți  iese câte o bolfă și-n spate și-n față. Slavă Domnului că noi nu am avut nevoie de descântece de felul acesta, dar pe unii i-a descântat și i-a vindecat.

Pe noi ne descânta când eram mititei. Atunci ne descânta mai ales “de speriat” și ca să nu ne “chișăm în pat”. Când făceam așa ceva, nu ne bătea, nici nu ne ocăra. Numai ne descânta. Mi-aduc aminte că odată m-a descântat la cuhnie (bucătărie), lângă vatră. Nu mai știu ce vorbe rostea când mă descânta, dar țin minte că mă așezase lângă derigul care ține  prichiciul hornului, și tot învârtea împrejurul  meu și al derigului un șomoiog de cârpe aprinse, de vreo trei, patru ori.

Ascultam cu aviditate  povestirile lui Siminică despre eresurile și superstițiile de la noi, din Tăbălăești. Mă fascinau cu atât mai mult, cu cât însuși povestitorul  credea cu adevărat în ele. Căci Siminică,  cu toată cultura lui, nu era un popă fariseu. O fi avut el păcatele lui, ca tot omul, dar avea o credință nestrămutată în Dumnezeu, în nemurirea sufletului, precum și în alte fenomene parapsihologice, mai mult sau mai puțin tolerate de biserică. Poate că această credință fermă, a lui, făcea ca povestirile sale să capete o nuanță de temeinicie.

Îmi povestea odată că prin tinerețea  lui, a avut o criză spirituală ce se manifesta printr-o stare de  apatie ce se tot accentua cu cât treceau zilele.  Bunicul, care era un om foarte bisericos, ca și tatăl său,  i-a găsit până la urmă cauza: diavolul se încuibase  în el. Că i-o fi dat crezare sau nu, Siminică, vlăguit de suferință și indiferent de tot ce se petrecea în jurul său, s-a lăsat în voia lui bunicu, care-i  făgăduise că-l va lecui.

Așa că odată, pe la  miezul nopții, bunicul l-a sculat din pat și, nu mai știu dacă gol sau numai cu cămașa de noapte pe el, l-a dus în fundul ogrăzii, acolo unde curge, printre   plopi și sălcii, pârâul ce vine de la Plopi. Ajunși acolo, bunicul a scos o sticluță cu aghiazmă cu care l-a stropit de câteva ori, îngânând și o anumită incantație.

Și-mi spunea, mai departe, Siminică:  “Am văzut deodată, o umbra neagră, din care  distingeam o față rânjindu-mi, cum trece repede pe lângă noi, și se tot duce pe pustii, încolo, spre Averești. De-a doua zi, de cum m-am trezit, n-am mai avut nimic” (p. 62-64).

Vizitat la spital

… Spitalizat, operat de apendicită la doctorul Adameșteanu. Dintre rudele care mă vizitau, venea uneori și popa Siminică, fratele tatei. Vizitele lui mă bucurau nespus de mult, căci de fiecare dată îmi spunea lucruri interesante , dar și nostime, care-mi  stârneau râsul. Era și plăcut, dar și neplăcut în același timp, căci râsul, cu spasmele lui, îmi solicitau rana operației, provocându-mi niște dureri, încât eram nevoit să mă țin cu mâinile de bandaje.

Odată am  crezut că am să mă prăpădesc și mai multe nu! După ce a intrat în cameră, tot plimbându-și privirile prin jur, îl aud că spune: “Măi, să fie al naibii! Foarte frumos spitalul aista, dar are și multe lucruri făcute anapoda. Știi? Am fost și eu operat aici,  mai acum vreun an, dar de hernie. Stăteam țintuit în pat fără să mă mișc, așa ca tine, și aveam și eu  nevoie câteodată de ajutorul  unei surori. Dar nu era chip s-o chemi. Că vezi tu? Butonul soneriei e lângă pervazul ușii și nu la căpătâiul  bolnavului. Dacă am văzut că n-am cum s-o scot la capăt, le-am spus: „Măi, să-mi aduceți o prăjină, ca să pot apăsa pe butonul soneriei”. Fetele au râs de ideea mea, dar nu s-au supărat și mi-au  îndeplinit dorința.

Acum  ,stăteam liniștit și fără nici o grijă, cu bățul lângă mine. La un moment dat am avut o nevoie, așa că am pus mâna pe prăjină și după vreo câteva încercări, am nimerit butonul. Am apăsat  și am ținut... am ținuuut și am tot ținut apăsat, dar nici pomeneală să vină careva. Atunci, ce-am făcut? Cu chiu cu vai, am scos papucii de sub pat și am aruncat cu ei cât ce-am putut în tăblia ușei. Norocul meu a fost că la cel de-al doilea  papuc, ușa s-a dat în lături și papucul a ajuns pe coridor. Numai așa am reușit să fac să vină cineva la căpătâiul meu.

Ce s-a întâmplat cu mine pe parcursul acestui discurs, nu-i greu de închipuit, dar, mai ales de atunci, Siminică și-a câștigat la mine unul din locurile principale printre cei apropiați mie (vol. II, 434p, p. 171-172).

Prima întâlnire cu Siminică

... Da, Siminică a fost cel mai apropiat de sufletul meu dintre toți frații tatei. Ca vârstă, era mult mai tânăr decât tata, fiind al treilea copil născut după el. În primii ani de viață, cât am locuit la Tăbălăești, nu l-am cunoscut. Prima amintire despre el o am de când ne-am mutat la Huși. Îmbrățișase cariera preoțească și era pe vremea aceea diacon la Episcopia Hușilor. Mi-aduc aminte că locuia împreună cu Nunuca, soția lui, și cu Gavriluță, băețelul lor, cam în vârstă de un an, într-o casă bătrânească așezată pe colț, între strada Cuza Vodă și ulița ce urca prin spatele cișmelei lui  Mazilu.

Din singura vizită pe care am făcut-o la ei,  împreună cu tata și mama, nu mi-a rămas decât o imagine  foarte confuză. Micuțul meu văr a murit la puțin timp după aceea , răpus de o anghină difterică.

Imagini mai clare despre el mi s-au conturat de pe când locuia, împreună cu alte familii de preoți la Episcopie, în chiliile transformate în apartamente, rânduite de-a lungul zidului de împrejmuire. Vizite prea dese  între noi nu erau obișnuite, deoarece Siminică era preocupat mai mult de societatea  duhovnicească, așa că îi călcam pragul doar cu ocazia  unui Sfânt Simion. Dar și aceste contacte sporadice au luat curând sfârșit. Siminică, îmbinând preoția cu politica național-țărănistă, reuși cu ajutorul doctorului Lupu, să se mute la București, unde a căpătat o dată cu un loc la parohia bisericii Sfinții Voievozi de pe Calea Griviței și frumosul apartament ce cuprindea tot etajul întâi al casei parohiale din imediata vecinătate.

S-ar putea ca relațiile lui destul de limitate cu noi să  se fi datorat și temperamentului său oarecum ciudat. Avea o fire ce conținea un fel de asperitate ce-ți provoca la primul contact  pe care-l luai cu el un fel de ezitare inexplicabilă. Cel puțin asta era ceea ce simțeam eu.

Avea o figură inteligentă și atrăgătoare. Atâta doar că ochii lui de un cenușiu verzui cu reflexe metalice, adumbriți de niște sprincene stufoase, aruncau destul de des sclipiri malițioase. Rostirea lui sacadată și tăioasă părea să fie foarte potrivită pentru o ironie tăioasă, vecină cu sarcasmul; exercita un fel de presiune de sens contrar, încât simțeai că cu greu i-ai putea intra în grații.

Târziu de tot, aproape de anii maturității, am reușit să străpung acest înveliș specific personalității lui și să ajung până la urmă unul din preferații lui, iar el să devină pentru mine unul din puținii oameni pe care i-am iubit și prețuit în viața mea.

Avea un cerc de prieteni destul de  restrâns, alcătuit aproape în exclusivitate  din fețe bisericești. Nu-mi puteam închipui la vremea aceea  ce elixiruri vrăjite foloseau acei prieteni, de se puteau apropia atâta de el.

Poseda o cultură superioară și fusese profesor de ebraică, de limba latină și de istorie la seminarul teologic din Huși și predase un timp istoria și religia la liceul de fete „Elena Doamna”, din aceeași localitate. Bănuiesc  că nivelul lui de cultură îl infatuase  într-o oarecare măsură, compunându-i aerul acela de superioritate, care probabil pe unii îi deranja.

Fiind mult mai tânăr decât tata, era abia diacon când l-am cunoscut, îmi venea tare greu să-i spun “moș”, așa cum se obișnuia pe la noi să le spunem unchilor. Figura lui tinerească era în total contrast cu un astfel de apelativ. Așa că în anii copilăriei nici nu știu cum îl strigam. Cred că târziu de tot i-am spus pe nume, această barieră imaginară fiind trecută cu o largă îngăduință din partea lui, dar pentru mine, constituind un adevărat act de emancipare.

Siminică venea la colegii de breaslă

Romeo Pivniceru, în 1938, la vârsta de 11 ani și părinții săi, Neculai și Natalia, învățători.

Mama sa Natalia (născută Bălțatu) a profesat în orașul Huși, localitate care a dat țării nume ilustre.

Tatăl, Neculai, având talent literar, a scris printre altele, o monografie a satului natal Tăbălăești, precum și un volum de “Amintiri”.

După ce s-a mutat la București, venea din când în când pe la Huși, fie cu vreun interes fie să se relaxeze în perioadele de concediu. De fiecare dată avea însă grijă să se oprească un scurt timp și pe la noi. După aceste vizite, care, după părerea mea erau mai curând protocolare, pleca să se întâlnească cu vechii lui prieteni, colegi de breaslă sau de seminar. Mai ales, se oprea la Episcopie, pe la niște călugări, unde, de bucuria revederii, îi trăgeau niște chefuri de pomină, așa cum  numai fețele  bisericești știu să tragă în zilele de pomenire și de „svenți mari”.

Unul din prietenii lui anahoreți, des pomenit de el, era părintele Filiuță. Am avut și eu ocazia să-l cunosc și să-l mai întâlnesc de câteva ori. Acesta zic și eu prieten și tovarăș de petrecere. Era un călugăr  prezentabil, corect și elegant îmbrăcat, cu o față roză și frumoasă, încadrată de o barbă neagră și bogată. Te privea cu niște ochi negri migdalați în stare să îndemne vreo oiță a lui Dumnezeu și la alte păcate decât la cele pomenite până acum. În societatea acestora, Siminică se simțea în largul lui. Asta era matca lui adevărată care-l atrăgea.

Ei, dar nici „moșu” – meu, cu persoana lui, nu mă da de sminteală. Întotdeauna în veșmintele lui preoțești, scoase ca din cutie, avea o ținută elegantă și solemnă de prelat, ținută subliniată de dunga scoasă cu fierul de călcat de-a lungul rantiei, la spate, de sub guler până în călcâie. O  pălărie Borsalino veritabilă, cu borurile întoarse completa alura lui seniorială.

Avea o figură fără vârstă, încât părea să nu îmbătrânească niciodată. Un nas potrivit, ușor acvilin, și cei doi ochi verzui-cenușii de care pomenisem, privindu-te iscoditor pe sub sprincenele stufoase, se completau de minune cu gura ce păstra în colțul buzelor un ușor surâs, disprețuitor. O mustăcioară tunsă scurt compunea minimul capilar necesar, cerut de canoanele duhovnicești. Ce mai! Dacă mai puneai la socoteală replicile lui tăioase și râsul metalic, era întruchiparea perfectă al unui Aramis modern.

...Îmi amintesc că odată, făcând după cum ne era obiceiul comentarii asupra cărților citite recent m-am oprit asupra romanului „Cămașa lui Cristos”, scris de Lloyd C. Douglas. Un roman pe care    l-am citit cu atâta pasiune, încât, cu adevărat, nu puteam să-l las din mână. Aveam pe atunci poate vreo douăzeci de ani, vârsta cea mai potrivită pentru ca impactul acestei lecturi să-mi provoace o senzație mistică, aidoma unui extaz și să-mi lase în suflet o urmă de neșters. Știu că mă prinsese ora două noaptea cu cartea în mână, în „odaia” noastră de la Huși. Bătăile pendulei marcau segmentele liniștii nocturne în care eram cufundat. Știu că la acea oră ajunsesem la pasajul  unde Marcellus, cu sufletul chinuit și frământat de remușcare și de îndoieli, se gândi să caute în sacul în care păstra cămașa câștigată la zaruri sub crucea osânditului. Liniștea și împăcarea pe care a simțit-o când degetele lui fremătânde au atins acea camașă umilă, descrierea prin cuvinte simple a acestui contact, m-a zguduit într-o asemenea măsură, că lacrimi nestăpânite  au început să-mi curgă din ochi. Am lăsat cartea din mână și m-am lăsat pradă șuvoiului de lacrimi ce părea că mă izbăvește și pe mine odată cu Marcellus. Ce să mai spun de momentul când Marcellus simțind grozăvia faptei comise, parcă se condamnă pe sine spunându-și: „Eu l-am ucis”!

Ce transformare se petrece în sufletul acestui militar aspru, ca să exclame aceste cuvinte pline de căință, pentru o faptă care, în fond, nu era condamnată de nicio societate și de nimeni, pe acele vremuri?

...Atunci am înțeles sensul mistic al mărturisirii izbăvitoare. Și totul era scris cu atâta talent în cuvinte condensate, că lacrimile mele mi se păreau firești și materializau o ușurare ce atingea sublimul.

...După câteva reflexii personale, l-am auzit că-mi spune cu glasul său sacadat: „Da, măi băiete! E un roman de excepție! O carte ca asta, nu se scrie așa, cu una, cu două. Ea poate face mai mulți prozeliți pentru creștinism, cât nu-s în stare să facă nu știu câte cărți canonice. Și când te gânești că a fost scrisă cu atâta fervoare, de cine? De un englez, crescut într-un mediu de puritanism sec! Atunci noi ortodocșii”?

Vorba lui rostită, deși în intimitate, avea adâncimile ei!... 

Spuneam că aparițiile  lui pe la noi prin casă păreau mai mult protocolare.  Simțeam că o afecțiune, prea exagerată nu-i lega pe cei doi frați. Deși profesiunile lor aveau multe lucruri comune în domeniul spiritual, aceste tangențe păreau mai curând să le separe caracterele și afinitățile.

Tata, cu toate că nu îmbrățișase cariera preoțească așa cum și-ar fi dorit bunicul  și era un simplu învățător, era un model de  cumpătare și bun simț, atât în viața socială, cât și în cea de familie. Siminică  era model doar în ținuta sacerdotală. O dată părăsind altarul, se simțea în hainele preoțești întocmai ca în hainele civile.

Înclinat spre latura epicureană a vieții, toată cultura lui de vastă formație eclesiastică parcă o folosea pentru a-și rafina și mai mult plăcerile lumești. Așa că nu e de mirare că atunci când venea prin  Huși, căuta să-și limiteze durata vizitei la fratele lui mai mare și să plece cât mai degrabă la „frații” lui de la Episcopie,  care-l așteptau cu brațele deschise. O dată ajuns acolo, cu greu se mai urnea din loc. Încingeau  niște ospețe tainice, stropite din belșug cu vinuri selecționate din podgoria Episcopiei, de la care mai ajungeau și pe la urechile noastre unele ecouri.

Dintre figurile nelipsite de la aceste agape, îmi aduc aminte din spusele lui Siminică, de un călugăr, pare-mi-se fost vicar al Episcopiei. Avea  un nume parcă predestinat, îl chema Pocitan și se pare că era chiar gazda acestor zaiafeturi de pomină. Apoi, nelipsiți erau preoții Vasilică Manea și Spiru Apostol, legați de Siminică încă de pe băncile seminarului (vol. III, p. 445, p.81-84).

...Altă dată, s-a nimerit să ne viziteze pe când eu nu eram acasă. Mi se pare că eram plecat la Iași, la facultate. Vizita lui ar fi fost una ca oricare alta, dacă n-ar fi dat naștere la o întâmplare ieșită din comun. Și-a făcut apariția la noi acasă, într-o dimineață de toamnă. Ca de obicei, apăru într-o ținută impecabilă, cu o rantie nouă de culoare maro, cu o borsalină de aceeași culoare. Le creștea inima tatei și mamei, când l-au văzut în pragul ușii. Nu știau cum să-l mai îmbie să rămână la noi la masă.

El însă, nu și nu. S-a scuzat  cu părere de rău, dar n-avea încotro, căci avea întâlnire la o oră fixată, cu edecurile lui de la Episcopie, care mai rămăseseră prin Huși.  Dacă nu mă înșel, cam pe atunci episcopia Hușilor tocmai fusese desființată, iar ultimul episcop, Grigore Leu își dăduse obștescul sfârșit mai mult de supărare, decât de boală sau de bătrânețe. Alde popa Manea și popa Apostol se mutaseră și ei în București și acum, în chiliile fostei episcopii, nu mai rămăseseră decât popa Filiuță și încă vreo doi, trei, care-l așteptau pe Siminică în aceste vremuri grele pentru biserică, ca pe un cireș copt. Sigur  că nu-l așteptau într-o chilie goală, ca a lui Daniil Sihastrul, ci într-una  garnisită cu  gustări alese și cu vin bun. E drept că vinul Episcopiei, bun de altfel, nu se compara cu vinul tatei, dar la tata acasă nu era antrenul de acolo. Așa că Siminică a stat cât a stat la noi și până la urmă, a șters-o unde-l îndemna inima, urmând să revină doar pe seară și să rămână la noi, peste noapte.

Mama lui Romeo Pivniceru, Natalia, învățătoare la Huși (1939) era sora preotului Simion Pivniceru .

Cum s-or fi desfășurat lucrurile pe la Episcopie, știe Dumnezeu. Dar pe la ora patru după amiază, când tata era încă la școală, mama numai ce se pomenește cu niște zgomote ciudate prin ogradă. Se auzeau un fel de zdupăieli, de parcă bătea cineva cu un mai în pământ. Curioasă, ieși din casă și când acolo, ce să vadă? Popa Siminică, descheiat  la frumosul său anteriu, fugărea prin curte și primprejurul casei, cu un arac în mână, vreo doi popi speriați, ce alergau de mâncau pământul. Când dădeau  cotul pe la colțul casei, se aplecau pe o parte, așa cum iau turnantele niște alergători de performanță. Se înțelege, că toată această cursă de viteză era întovărășită de o serie de sudălmi la adresa celor fugăriți, în totală distonanță cu vocabularul unei fețe bisericești ca a lui Siminică.

Mama, nici nu știu când, a ajuns la tata la școală, să dea alarma și să-i povestească pe scurt toată târâșenia. În câteva clipe, tata s-a și aflat la fața locului. Nu era el un atlet de felul său, dar mânia și indignarea l-au făcut paraleu. Cât ai clipi, mi ți l-a înșfăcat pe Siminică de o subsuară și l-a băgat în dormitor, unde l-a muștruluit și judecat în legea lui ca pe un copil neascultător (p.87).

…”Cred că nu i-a fost ușor că Siminică se zbătea ca o sălbăticiune prinsă în cursă. Dar cu „bătrânul” nu i-a mers. Tata l-a trântit pe dușumea, i-a pus un genunchi în piept, imobilizându-l. Și mai cu vorbe aspre, mai cu binișorul, l-a potolit până ce  Siminică a început să verse lacrimi. În culmea furiei, cu un ultim gest de disperare, Siminică și-a smuls dintr-un buzunar de la piept, un frumos  ceas montat în aur și l-a izbit cu toată puterea în podea, scoțându-l din funcțiune pentru totdeauna. Pe popi, tovarășii de chef ai lui Siminică, tata n-a avut cum să-i ia la rost sau măcar să-i identifice, căci aceștia, văzându-se scăpați de jordia amenințătoare a lui moșu-meu, au și zbughit-o  care încotro.

Aveam nevoie de o relație...

... Aici m-am oprit, ceea ce aveam scris despre Siminică era manuscrisul lui Romeo, devenit prietenul meu, cu care convorbeam uneori, făcea parte din viitorul volum din Oameni fără importanță, tratează despre anii de pușcărie, de persecuție comunistă a lui Siminică, și aveam nevoie de o relație...

Am dat telefon. Mi-a  răspuns doamna Maruca, Romeo decedase la 27 iunie 2015, dimineața.

Dumnezeu să-l ierte, doamna Maruca!

Buna ziua,

Vă  transmit cele câteva gânduri ale doamnei Maruca pentru  Romică.

Romicuță, dragul meu,

 Omul, trăitor pe planeta Pământ, rămâne la fel de ignorant, indiferent de gradul de erudiție,  chiar  și la bătrânțe, neputând să dezlege misterele vieții și morții.  Aș dori pentru a-mi alina dorul de tine să te visez; acest lucru ar putea fi posibil, deși sunt o fire optimistă, nu am certitudinea că vom putea să ne mai întâlnim și să fim împreună, într-o altă lume și o altă viață.

Maruca , soția ta care ți-a fost alături timp de 38 de ani – 30 iunie 2015.

 Mulțumesc din suflet acelora care au fost alături de mine, cu prezența sau cu gândul, în aceste clipe greu de depășit.

            Nu te voi uita – Romeo Pivniceru.

OK

Mesaj transmis de Simon Cătălina

Și un altul prin intermediul dnei Mihaela-Ruxandra Dumitrescu-Zodilă:

Domnule Romică,

Ori de câte ori vă întâlneam, vedeați în mine un mesager al locurilor natale. Scriind monografia satului dvs. natal, v-am purtat pe aripile copilăriei, pe cărările bătute de roua dimineții, spuneați.

După aflarea veștii de trecere în lumea de dincolo, fiind într-o călătorie prin Țara Hațegului, m-am gândit profund la dvs, ancorându-vă sufletul de al meu, luându-vă la plimbare prin țara pe care, cu mult drag, ați iubit-o.,

Zilele trecute, fiind în satul natal Tăbălăești, când am ajuns « Pe vale », acolo unde ați copilărit, v-am invocat din nou sufletul ( știind că timp de 40 de zile mai sunteți pe aici, cu noi) și v-am purtat “pașii” îngerești pe tărâmul mirific al copilăriei, după care tânjeați cu amărăciune, ori de câte ori mă vedeați…

Îmi rămâne vie în memorie, luciditatea și spiritul vioi pe care-l emanați cu doar două luni înainte, atunci când spuneați : « Vicule, sunt conștient de fiecare atom, pe care-l respir ; însă timpul îl simt cum îmi cedează ». V-am încurajat, dar mă  întreb, oare, cine cugeta la  aceasta :  Sufletul Nemuritor al Domnului Romeo ?…

Ne-a demonstrat încă o dată că viața de dincolo există, că trăim și vom trăi ca niște…nemuritori. Suntem daci !

 Cu drag,

Prof. arheolog Vicu Merlan, Redactor șef al Revistei Lohanul/Huși

Huşi – Vaslui –august 2015

Dragă Maruca,

Îţi trimit aceste gânduri, despre Romică, pe care l-am “regăsit” acum cinci-şase ani într-o carte scrisă pentru Bogdan şi rămasă în biblioteca părinţilor, la Buftea … De văzut prima data cred că l-am văzut în urmă cu vreo 30 de ani, la Huşi, când a fost cu părinţii lui Bogdan pe la ai mei . Iar de cinci, şase ani de câte ori l-am văzut a fost doar alături de tine.

Romică a fost un om care a iubit mult în viaţă .... a iubit mult viaţa, şi-a iubit mult părinţii, a iubit mult locurile natale, a iubit-o pe Maruca aşa cum a ştiut mai bine; cu dăruirea şi tandreţea şi bucuria şi nădejdea şi priceperea şi nu numai ....pe care le-a avut şi dăruit Marucăi, care le-a meritat şi le-a primit aşa cum a ştiut mai bine, ca apoi să le împartă iară ...

Sincer, nu-mi vine să vorbesc de Romică la singular ...adică doar Romică şi atât ...e Romică şi Maruca sau Maruca şi Romică...pentru că aşa l-am cunoscut, adică i-am cunoscut .

I-am văzut şi admirat împreună în diverse momente ale zile ...se întregeau unul pe celălalt...erau (mai sunt încă?!....depinde cum vreau să mi-i imaginez, pentru că poate şi din egoism şi din neputinţa clipei nu am vrut să-l văd pe Romică decât trăind !) ca un copac ....când unul ramurile, când celălalt frunzele, când unul trunchiul, când celălalt rădacinile, când unul fructele coapte, când celălalt fructele crude şi tot aşa mereu şi mereu....

Ajungeam la domniile dumnealor după căutări şi alergări prin Bucureşti şi mă linişteam la o cană de ceai sau de cafea şi o gustare pregătită cu mult dichis de Maruca şi la o vorbă bună din partea amândurora .

Îi ascultam pe rând şi-i auzeam pe amândoi ....bogaţia amintirilor ...o tolbă plină, cum am spune noi moldovenii, cu locuri şi oameni modeşti, care-şi spun “Oameni fără importanţă”, pentru că aşa vrea Romică şi “Doamne, ... ce doamne”, pentru că aşa vrea Maruca şi trăiri în şi din amintiri, de parcă se adunau şi se învârteau ca într-un carusel, în jurul copacului Romică şi Maruca.

Şi avea dreptate Romică învăţăndu-ne să trăim în contemplarea clipei şi a celor din jurul nostru, povăţuindu-ne şi chiar cerându-ne să avem mai multă răbdare cu ce facem în viaţa asta şi cu urmele pe care le lăsăm ... să le lăsăm  aşa de adânci încât să nu se uite că-s ale noastre şi atât de dese încât să încapă şi alte urme pe lângă urmele noastre.

A fost şi-un răsfăţat al vieţii, al părinţilor, al Marucăi şi nu numai, dar a ştiut şi el să împartă din plinul care-l primea de la cei din jur-i. Mi-aduc aminte de o convorbire telefonică în care-mi spunea, printre altele, cum o îngrijea şi el pe Maruca, care suferise un accident, cum îi făcea injecţii, cu o mînă nesigură, dar care totuşi îl asculta, pentru că trebuia să o facă bine pe draga lui, Maruca.

Ochii i se mai umezeau când auzea de locurile dragi ale copilăriei, de Tăbălăieştiul lui din neamuri de răzeşi. Ne cerea poze cu locurile dragi, să vadă prin ochii celui care filma, (poza) încă o data un pământ pe care şi-ar mai fi dorit să-l mai atingă ...să-l vadă cum mai e acum.  Nu şi-a mai putut împlini aceste gânduri decât din amitirile pe care-l învăluiau cu bucuria aducerilor aminte ale copilăriei şi ale tinereţii de care povestea că-s tare vii rămase în minte, de parcă ar fi fost ieri ...

Să ne aştepţi mereu Romică să păşim pe lângă urmele tale .....pe lângă gândurile tale ....aşa ca nişte moldoveni de-ai tăi, “oameni fără importanţă”, care preţuiesc omul şi fapta şi locul şi clipa ....

Te îmbrăţişez cu drag Maruca şi te consider şi pe tine o răsfăţată a soartei pentru că ai reuşit în viaţa asta să fii alături de Romică ...

Carmen Berca Galu

Dragă Romică,

Ștefan Dimitriu, scriitor

Într-un fel te invidiez, pentru că ai cunoscut înaintea mea veşnicia. De fapt, tu te-ai născut ca să fii veşnic, iar cărţile tale o confirmă cu prisosinţă. Îmi pare bine că ai apucat să le vezi publicate. Ele vor vorbi generaţiilor viitoare despere sufletul unui român autentic, despre o societate românească mai aşezată în rosturile ei decât cea de acum. Pentru noi, cei care te-am cunoscut şi te-am iubit, ne vei lipsi enorm. Aşteaptă-ne şi păstrează-ne un loc aproape de tine.

Mecanismele cele tot mai repezi ale timpului au ascultat de voinţa ta, de oboseala ta după o viaţă atât de clocotitoare întru frumos şi înţelepciune, şi te-au trecut Marele Prag. Odihneşte-te în pace, veghează la Maruca, fii lângă tot ce ai iubit pe pământ şi, în acelaşi timp, te du, fii liber, Ariel!

Istoria are timp pentru eroi, dar și pentru cei călcați în picioare.

Victoria Dragu Dumitriu, scriitoare a Bucureștiului.

În amintirea ilustrului nostru coleg – Romeo Pivniceru

Inginerii constructori ai Facultății de Construcții din Iași, promoția 1949, comemorează trecerea în neființă a celui care a fost Romică Pivniceru, la data de 27 iunie 2015. Pe această cale, colegii transmit compasiune familiei.

Ne îndreptăm gândurile noastre către cei care au stat lângă noi în băncile Facultății de Construcții și care azi nu mai sunt și rugăm pe Bunul Dumnezeu să-i odihnească în pace!

In Memoriam, Romeo Pivniceru, 1927-2015

Romeo Pivniceru, student

Inginerul Romeo Pivniceru a fost un student apreciat atât de profesori cât și de colegi. Participarea activă la cursuri și seminarii i-a fost răsplătită cu note foarte bune.

Romeo  făcea parte dintr-un grup de studenți care învățau bine dar care știau să se și distreze, organizând mici întâlniri, petreceri și serate.

La aceste întâlniri, Romeo era cu atât mai iubit de colegi și profesori pentru că printre multele sale preocupări deținea măiestria dansului modern. Acest fapt îl făcea plăcut și dorit de studentele celorlalte facultăți din Iași.

Amintiri din studenție

La cursul de Mecanică Rațională au participat Facultățile de Construcții și Electromecanică. Cursul a fost predat de Profesorul emerit Dumitru Mangeron, în anul II de studii.

Profesorul, „Domnilor studenți, tema: luăm o gâză și îi aplicăm  o forță pentru  a o scoate din gravitația pământului urmând să-i calculăm distanța, traiectoria, iar mai departe să vedem ce se întîmplă cu gâza”.

Profesorul Mangeron merge apoi la tablă și începe să calculeze. După o scurtă pauză invită să vină la tablă și un student care să observe împreună ceea ce se întâmplă cu gâza. Se face o pauză. Niciun student nu vine. După încă o  pauză, profesorul pierzându-și răbdarea invită studenții la tablă cu cuvintele: „Haideți domnilor, că sunteți MULȚI ȘI BRAVI”. După o clipă de tăcere, un student din sala de curs îi răspunde: „Domnule Profesor, suntem mulți și proști!” Profesorul Mangeron răspunde: „Perfect, perfect, aveți dreptate” și pleacă din sala de curs cu tot cu cataloagele ambelor facultăți.

Romică Pivniceru și profesionistul

Inginerul Romică Pivniceru a practicat cu drag și plăcere o  profesie care să aibă la bază studii superioare. Dintre toate a optat pentru  cea de inginer constructor. Pentru acest ideal s-a pregătit  temeinic pentru examenul de admitere al Facultății de Construcții din Iași, unde a obținut un meritoriu loc întâi.

A fost căsătorit cu Maruca Pivniceru.

Autorul panegericului amintește despre Romică Pivniceru ca autor de cărți, nominalizându-i-le, despre profesorii și conferențiarii – dascăli iluștri trecuți în eternitate.

Anghel Sticlaru, inginer, transmite Dorin Zamfir, 25 august 2015, h. 12,41.

Un om cu importanţă

Pe Romeo Pivniceru l-am cunoscut cu adevărat abia după ce  i-am citit volumele de memorii „Oameni fără importanţă sau memoriile unui necunoscut“. În prefaţa cărţii, el se arată aşa cum îl ştiam cu toţii: un intelectual distins, rezervat, lucid şi totuşi cu o mare iubire faţă de semeni indiferent cât de umili, de anonimi ar fi ei. Dar nu ştiam cât de complexe şi profunde erau aceste însuşiri. Ele l-au îndemnat să scrie această carte a sa, după opinia mea atât de importantă, încât va fi citată şi peste secole pentru valoarea ei etnografică şi istorică. Şi nu numai pentru aceste valori, ci şi pentru comentariile etice, estetice, sociologice, dar mai ales filozofice, chiar dacă autorul este destul de rezervat în a le enunţa, preferând să descrie oameni, locuri şi evenimente şi să lase judecata la latitudinea cititorului. Romeo Pivniceru a fost un observator extrem de atent, dotat cu o memorie precisă şi o capacitate de a reda cele dorite printr-un limbaj limpede, cu toate că foloseşte un vocabular bogat şi nuanţat, în care arhaismele, regionalismele şi neologismele se împletesc armonios. Importante sunt descrierile etnografice ale satului Tăbălăeşti, aşa cum se înfăţişa el în anii 30 ai secolului trecut, descrieri care includ – ceea ce e mai rar – aspecte ale vieţii cotidiene, dar şi mai importante sunt cele referitoare la oraşul Huşi, mai ales că în acea perioadă etnografia urbană nu prea interesa mediul academic. Graţie „memoriilor“ acestui „necunoscut“ avem o descriere sistematică – de fapt o adevărată monografie – a unui mic oraş interbelic care în anul 1930 avea puţin peste 17.000 de locuitori.

Pagini întregi sunt destinate grădiniţei, şcolii, liceului din Huşi, sărbătorilor religioase şi naţionale, dar şi serbărilor de tot felul, vieţii cotidiene, campaniilor electorale ale vremii, spectacolelor ambulante, iarmaroacelor, pieţei cu forfota ei, până şi cârciumarii şi chioşcul cu ziare al unuia Andronicescu sunt pomeniţi. Obiceiuri de lectură pe categorii sociale şi de vârstă, de petrecere a timpului liber, viaţa învăţătorilor (părinţii erau învăţători), raporturile între oameni de diferite etnii şi credinţe, modul în care era percepută politica mare la nivelul unui oraş mic şi multe altele întregesc această scriere despre Huşii anilor 30 şi 40.

Dar ceea ce a făcut ca această monografie a comunităţii să fie atât de inteligentă, complexă şi sensibilă, este personalitatea autorului, care, dintre toate cărţile pe care le-a scris, aici îşi dezvăluie cu adevărat şi din plin însuşirile sale.

Mihaela Varga,

editor, filolog, muzeograf, etnograf: “În fiecare casă, în fiecare familie”.

27 august 2015, h. 7,26

Romeo, un om boem, atemporal.

În momentul în care îl acompaniai vedeai prin vorbele lui o lume mai bună . Un om care te înălța prin inspirație și cultură.

Nu vom uita niciodată seratele de lectură de pe terasă,în care visam și trăiam un pic din poveștile relatate de distinsul inginer. Fiecare cuvânt rostit în prezența noastră era parcă pregătit zile întregi și acum expus de o înțelepciune aparte.

Pentru fiecare zambet îi mulțumim și o să ne lipsească veșnic vorbele lui de alint.

O să îl purtăm mereu în gând, știind că lumea în care este acum, e una mai bună.

Oana Istrate,

medic stomatolog

Un Om „visând în faţa cărţilor deschise” - Omagiu lui Romeo Pivniceru

“Să nu te abați de la calea ta,chiar dacă este anevoioasă”

„Visând în faţa cărţilor deschise”, într-o perpetuă căutare de adevăr şi frumos, Romeo Pivniceru şi-a scris ultimele pagini ale vieţii cu zâmbetul pe buze pentru a împărtăşi şi a dărui semenilor din experienţa-i bogată. A ştiut să dea sens miracolului vieţii, cum puţini ştiu a o face. Şi-a trăit din plin timpul, fără regrete sau păreri de rău, s-a bucurat şi s-a întristat. A pus punct atunci când a simţit că timpul sau timpurile nu-i mai aparţineau, că nu se mai regăsea, ieşind din scenă după ce şi-a terminat de jucat ultimul rol.

Mă alătur celor care au aşternut un gând bun celui care a păşit într-o altă Lume, lăsându-ne un semn al trecerii sale pe acest pământ. Fie ca Pacea şi Armonia să-l însoţească în Marele Univers!

Carmen Coțovanu Pesantez

Specialist în cultură și civilizație indiană.

Ne-a părăsit încă un suflet nobil din generaţia acelor bărbaţi care ştiau ce înseamnă cinstea, onoarea, buna-cuviinţă, dar şi disciplina, rigoarea şi iubirea de neam!

Mă despart cu mare regret de cel care a fost unchiul meu drag, moş Romică - acesta fiind apelativul pentru unchi în Moldova - şi vărul cel mai apropiat al regretatului meu tată, prof. dr. ing. Petru Ghenghea.

Imi amintesc cu plăcere și nostalgie de minunatele seri cu audiţii muzicale și lectură din scrierile sale, care ne fascinau în primul rând prin autenticitatea şi intensitatea trăirilor pe care reuşea să ni le transmită. Tatăl meu era în culmea fericirii, atunci când moş Romică îi cerea părerea referitor la cele descrise sau îi solicita unele date şi eventual lămuriri în legătură cu persoane şi întâmplări de prin părţile Huşiului.

Nenumărate au fost momentele de comuniune sufletească, atunci când ne evoca prin gândurile sale aşternute pe hârtie atmosfera patriarhală a vieţii cotidiene din Huşiul copilăriei şi al tinereţii sau atunci când prezenta într-un mod entuziast şi cu retorica specifică marilor naratori moldoveni figuri de filozofi şi de compozitori, însotiţe de adevărate critici muzicale ale operelor acestora din urmă.

Nu pot uita nici prezenţa lui moş Romică şi a distinsei sale soţii şi dragei mele mătuşi, Maruca, la concertele Orchestrei Inginerilor de sub cupola Ateneului Român, de la care erau nelipsiţi şi se numărau printre susţinătorii noştri cei  mai entuziaşti.

Dragostea pentru frumos, ataşamentul faţă de adevăratele valori culturale româneşti şi universale, respectul faţă de “oamenii fără importanţă” erau sentimente şi gânduri care îl înflăcărau şi pe care a reuşit să ni le transmită într-un mod admirabil! Dumnezeu să-l odihnească!

Conf. dr. Voichiţa Ghenghea

Pentru conformitate, Ion N. Oprea, 11 august 2015  

                            

Da! Acesta era dragul meu unchi! Croit parcă dintr-un aluat aparte. Un ciudat amestec de bine și rău. Puteai petrece alături de el ceasuri întregi în desfătare, purtând discuții care mai de care mai atrăgătoare, dar să ferească Dumnezeu să întreacă măsura  la un pahar de vin! Se petrecea cu el un fel de dedublare. Ochii începeau să-i strălucească, luminați ca de o bucurie diabolică și tot ceea ce mai înainte fusese atât de judicios cântărit în savante discuții erau acum reluate și răstălmăcite, devenind ținta unor sarcasme imposibil de bănuit mai înainte. În împrejurări ca acestea îți trebuia multă abilitate pentru a ține cârma în șuvoiul perorațiilor  lui, dacă voiai să nu te alegi și tu cu câteva vorbe spuse așa, direct, ca la chef. Cu anii i-am învățat meteahna, așa că știam cum să-l iau. Nu  tot așa știau însă și popii aceia necunoscuți, care probabil, atunci făcuseră cunoștință cu el.

„Și uite bre Romică,  ce ne-a făcut  Siminică!” își încheie mama povestirea acestui episod, totuși, nu prea indignată de ieșirea nesăbuită a cumnatului ei, căci firea ei veselă, mereu înclinată spre glume și calambururi, nu putea să pună la inimă astfel de accidente. Ceasul cu pricina îl mai am și acum în păstrare alături de alte lucruri pe care mi le-a lăsat cu puține zile înainte de a muri.

N-a mai fost dat la reparat de atunci. Limbile i s-au oprit probabil la ora când a avut criza de furie. Doar un fragment lipsă din smalțul colorat al capului de ogar, cu care era încrustat tot capacul, ar putea sta mărturie că povestea a fost adevărată (p.89) .

Casă ca pentru popă

...Plec la București să petrec Paștele la Siminică (p.142). ... Murat bine și cu încălțămintea udă, găsii în sfârșit, după ce mai trecusem o dată prin fața ei, locuința unchiului meu (p.147). O clădire modernă, cu două etaje, cu un aspect cochet, ce nu aducea nici pe departe cu ceea ce îmi închipuiam eu că trebuie să arate o casă parohială. Clădirea se păstrează și astăzi, în același stadiu de atunci, de parcă n-ar fi trecut peste ea mai bine de jumătate de veac!  O poate vedea oricine trece pe Calea Griviței, la începutul străzii Sfinții Voievozi, în spatele bisericii cu același nume, peste drum  de baia Grivița.

Am dibuit unul din cele trei butoane de sonerie din partea dreaptă a ușii de intrare și am sunat  îndelung. După o așteptare de vreo două minute, s-a deschis o fereastră de deasupra ușii și o umbră a apărut în pervazul ei. Nu s-a aprins nici o lumină, căci era camuflaj.

Care-i acolo? Am distins eu vocea unchiului meu.

Săru-mâna părinte, i-am răspuns eu. Eu, Romică!

Tu ești măi? Dar ce cauți tu pe vremea asta la București?

Până să-i mai răspund eu ceva, l-am auzit cum coboară treptele pe casa scării și îmi deschide ușa.

Așa mi-am făcut intrarea  în casa popii Siminică, casa căreia,  după aceea, aveam să-i calc pragul ani de-a rândul, de nenumărate ori.

Dar ce locuință avea unchiul meu și mai ales, ce spațiu? Nu se punea problema pe atunci și nici nu apăruse noțiunea de „spațiu locativ”. Avea părintele la dispoziție întreg etajul I al clădirii, ce număra  nici mai mult nici mai puțin de zece camere: un mic antreu, din care dădeai într-un hol, despărțit printr-un glasvant de încăperea unde era biroul și biblioteca; din acest hol, pe ușa din dreapta dădeai în dormitorul cu vederea spre curtea bisericii; pe ușa din stânga, pătrundeai într-un  living imens, practic nelocuit, folosit doar la evenimente  festive sau  pentru primirea musafirilor; din dormitor, printr-o ușă mascată, vopsită în culoarea tapetului, intrai în camera de baie, dotată cu toate obiectele sanitare necesare. Pe vremea aceea, pe strada Sfinții Voievozi, nu se introdusese gazul aerian, astfel că apa  din instalația de la baie, ca și sobele din camerele de locuit  erau încălzite cu lemne. Sala de baie comunica cu un mic coridor care, la rândul lui, comunica la stânga cu livingul despre care am vorbit, iar spre dreapta cu cămara  și cu o bucătărie foarte spațioasă, cu vederea spre  curte. Bucătăria avea  o ieșire la scara de serviciu din spatele clădirii, pe unde se făcea aprovizionarea cu alimente, căratul lemnelor din pivnița de la  subsol și accesul femeii de serviciu căreia îi era destinată o cameră separată la același nivel, de partea cealaltă a scării de serviciu.

Ce mai!  O casă parohială mai frumos dimensionată și cu funcționalități  atât de bine distribuite, nu cred  să mai fi avut Patriarhia în București și nici în alte localități  urbane mai răsărite. Mi-a făcut plăcere  s-o descriu pentru că ea răspundea  tuturor cerințelor și standardelor de viață, spre care năzuiau să le atingă orășenii din societatea  românească de dinainte de război. Și poate  curând le-ar și fi atins, dacă nu venea pe capul nostru „orânduirea socialistă”, cu inovațiile și restricțiile impuse în viața bieților oameni, printre care și limitarea spațiului din casele unde își duceau zilele, drămuit și strict controlat de instituția de tristă amintire „Spațiul locativ”.

Tocmai pentru că am fost și eu supus ani de-a rândul acestor îngrădiri, cu atât mai mult, nu vreau să trec cu vederea și să arăt cum trăiau oamenii pe atunci.

Și când te gândești că în acest „vast apartament” nu locuia decât moșul meu Siminică, împreună cu Nunuca, preoteasa, care era învățătoare și profesa chiar la școala primară din apropiere, așezată gard în gard cu ograda bisericii.

După ospătat  și somn, alarmă și bombardament

...Acum Siminică era singur acasă.  Soția lui era plecată atunci într-o localitate rurală, ferită de acțiunile raidurilor avioanelor de bombardament. Moșul meu, la fel ca și mulți alți preoți, rămăsese alături de turma păstorită, lăsându-și  soarta în mâinile Celui pe care îl slujea.

Siminică m-a primit cu multă dragoste. M-a ospătat, iar eu l-am pus în temă cu situația noastră de la Poienarii Burchii, unde eram cantonați.

...N-am stat mult de vorbă, căci eram destul de obosit, parte din drum îl făcusem  mergând  pe jos, era timp de război. A rămas să ne spunem mai multe a doua zi, după întoarcerea lui de la biserică.

M-am culcat în camera  aceea  despărțită de birou, prin glasvand, pe o dormeză comodă și acoperindu-mă cu o cergă mițoasă. Mă tot gândeam că era prima oară când am avut un contact mai apropiat cu Siminică. Nici nu știu când am adormit buștean.

M-am trezit pe la zece dimineața. De  fapt, mă trezise apariția lui Siminică. Venise la mine  în cameră să-mi spună că mi-a pregătit  o gustare  și că el se va duce la biserică, de unde se va întoarce nu după multă vreme.

M-am sculat foarte bine dispus. Prin ferestrele mari de la dormitorul lui, unde îmi pregătise  gustarea, se arăta a fi o zi minunată de primăvară. După ce m-am ospătat, neavând ce face altceva mai bun, m-am apucat să examinez pe îndelete lucrurile din casă, tablourile și cărțile din bibliotecă. Le  examinam doar cotoarele, căci ușile cu geamuri ale dulapului erau încuiate.  Erau  foarte multe cărți cu teme religioase, care pe mine, la acea vreme, nu prea mă interesau. Lângă dulap, într-o poziție mai ferită, stătea rezemată cutia unei viori. Am deschis-o și am scos din ea o  vioară foarte  bine conservată. Părea aproape nouă. Cum refugiul mă obligase să întrerup  brusc lecțiile mele de vioară cu bătrânul Vintilă, profesorul de la Huși, am simțit nevoia să încerc  pe strunele ei câteva exerciții pe care încă le știam.

Nu cred să fi exersat mai mult de cinci minute, când un zgomot ciudat  m-a făcut să las arcușul din mână și să ciulesc urechile. O sirenă din apropiere începuse a mugi violent, emițând acele semnale scurte, care, în codul cunoscut de acum de noi toți însemna: prealarmă! Sute și sute de alte sirene îi țineau isonul, de părea că întreg orașul era cuprins de un vaiet sinistru.

Am simțit, cum inima mi-era să sară din piept. „Gata! S-a zis cu mine!”, mă gândeam. „Cine dracu-m-a pus să vin  în București ca să mă prindă un bombardament tocmai în zona cea mai expusă a orașului, la doi pași de Gara de Nord, punctul cel mai căutat de aviația anglo-americană?”

Îmi pierdusem cu desăvârșire cumpătul. N-au trecut câteva minute de la prealarmă, când l-am văzut pe Siminică intrând ca o furtună în casă, speriat și el, și spunându-mi:

„Măi băiete, ia-ți repede ce poți pe tine și hai degrabă la adăpost!”

Că între timp s-a dat și alarma, nu-mi mai aduc aminte. Bănuiesc  că da, căci imaginile și sunetele ce le percepeam de acum  înainte nu se mai înregistrau coerent. Cum s-ar zice,  trecusem pe „pilot automat”. Lucra la mine numai instinctul.

Știu că am coborât în grabă scările, am traversat strada și am intrat într-o curte îngustă, unde chipurile era un adăpost. De fapt, din câte țin minte, era o pivniță obișnuită, de la subsolul unei clădiri cu etaj, din acelea ce fuseseră ridicate cu zecile de mii de burghezia înstărită. Într-adevăr,  avea ziduri sănătoase, dar nu părea să fie întărită cu elemente de beton armat. Practic,  nu te putea feri mai mult de efectele exploziei unei bombe, decât o tranșee oarecare.

Din toate acele clipe trăite sub imperiul unei frici nemaipomenite, îmi aduc aminte de coridorul îngust cu treptele ce coborau într-o cameră de vreo patru metri pe doi, unde urma să ne adăpostim pe timpul bombardamentului. Lîngă mine se mai aflau încă vreo cinci, șase persoane, dintre care două sau trei femei mai în vârstă. Curios este că nu-mi aduc aminte dacă Siminică a mai rămas lângă mine, după ce mă condusese acolo. Am impresia că se întorsese la biserică, unde, asemenea unui căpitan de navă, prefera să rămână la bord în orice împrejurare, oricât de grea, s-ar fi aflat corabia. La fel și el se întorsese înăuntrul sfântului lăcaș.

...Cât a durat bombardamentul, n-aș putea spune. Mi-ar fi fost greu să spun și atunci, îndată după ce s-a terminat, darmite acum! În astfel de momente de panică și o clipă ți se pare un  minut, dacă nu mai mult.

Ieșisem din adăpost într-o stare confuză, de parcă eram aiurit. Nici nu mai știu cum am dat ochii din nou cu Siminică. Singurul meu gând era cum s-o șterg cât mai repede din București și să mă văd cât mai degrabă „acasă”, cu părinții, la Crivina (p.153).

Părintele cu vederi politice de stânga bun și de chefuri

Altădată aveam să revin în Bucurețti, și-mi vizitam apropiații împreună cu mama. O rudă pe care o vizitam era chiar popa Siminică, fratele tatei (p. 345). Acum, după ce revenise și Nunuca, preoteasa, acasă, locuința lor era deschisă multor persoane.

Nunuca, deși cu o fire cam  ciudată, nu prevestea încă schizofrenia, care peste câțiva ani avea să se accentueze din ce în ce mai mult. Siminică, atașat doctorului Neculai Lupu, reluase legăturile cu el și îi împărtășea vederile lui politice de stânga, ceea ce avea să-i aducă multe privilegii, atât pe plan politic, dar mai ales eclesiastic.

Bărbat fermecător, se bucura și de simpatia multor fețe bisericești, care-i călcau pragul. Printre preoții întâlniți la el, erau și unii veniți din Huși și stabiliți de curând în București. Astfel, îl vizitau destul de des preoții Spiru Apostol, Vasilică Manea și Petre Alexandru, fostul meu profesor de muzică de la liceul din Huși. Cel mai apropiat dintre ei mi se părea Spiru Apostol. Cu  el avea dese întâlniri pentru a sluji, după cum bănuiam eu,  nu lui Hristos, ci acelei divinități păgâne, pe nume Bacchus. Mi-aduc aminte că tot pe atunci, și nevasta lui Apostol o vizita pe Nunuca. Era  o tinerică drăgălașă și dezghețată care, la câțiva ani după căsătorie,  a murit doborâtă de un cancer necruțător.

Pe Manea l-am zărit întâmplător pe acolo. Aveam să-l cunosc mai bine mult mai tîrziu, atât pe el, cât și familia lui . Cât  despre Petre Alexandru, cu el și cu coana Sultănica, soția lui, ai mei au menținut  relațiile lor de prietenie și după stabilirea lor în București.

Din acei ani mai am în fața ochilor o petrecere de la Siminică, de ziua patronului său, de la 3 februarie, când cade Sfântul Simion.

Era printre ultimele petreceri „di granda” ce se dădeau prin casele românilor, când oamenii alcătuiau statul și voința lui și nu statul voința oamenilor.

Siminică avea sumedenie de invitați, din clientela politică și popească. O masă mare și îmbelșugată era întinsă în sufrageria încăpătoare. Lumea forfotea  prin camerele spațioase și bine încălzite, cu sandvișuri și pahare cu băutură în mâini. Mâncarea era din belșug și vinul curgea gârlă. Mai că aveai impresia că s-au întors vremurile de altădată!”.

Siminică după pușcăria politică

Atașat doctorului Lupu, spuneam, Siminică avea unele privilegii, dar, adăugăm și subliniem, a avut și multe de pătimit. A făcut pușcărie politică.

Clădirea pușcăriei de la Sighetul Marmației, transformată astăzi în Muzeul memorial al victimelor comunismului, unde Siminică a executat 6 ani de detenție.

După înapoierea lui Siminică de la pușcărie, începusem să mă văd cu el mult mai des ca mai înainte. Anii aceia de absență îndelungată, mă făcuseră să mă gândesc adesea la el așa cum înainte nu-mi trecuse vreodată prin minte, de loc. Atât eu, cât și ai mei, nu de puține ori ni se întâmpla să ne aducem aminte cu amărăciune și cu o revoltă neputincioasă de soarta lui crudă. Mama, mai ales, în clipele noastre de divertisment, îi fugeau gândurile la el. Încă o aud: “Ei, mamă!, noi stăm,  bem și mâncăm, dar bietul Siminică, ce-o fi făcând el acum? Sărmăăănelul de el! I-o fi frig mamă, poate acum i-o fi foame”. Și-și oprea biata mama vorbele, cu un oftat scos din baierile inimii.

Toată perioada asta cât ne-a lipsit, m-a făcut să-l prețuieac și să-i duc dorul, cum n-ar fi făcut-o poate dacă era plecat undeva, să zicem, știindu-l mulțumit și sănătos. 

În ziua în care am aflat că s-a întors, am alergat degrabă la el acasă să-l văd. Nu-mi venea să cred că se mai poate așa ceva. Condamnările la închisoare, în anii comunismului, sunau așa de lugrubu și neîndurător, încît o reîntoarcere o priveai ca pe ceva de domeniul imposibilului. Când am dat cu ochii de el, stand pe pat, acolo în odaia lui, parcă s-ar fi întors de pe cealaltă lume. Purta un pieptărel  împletit din lână țigaie, cu multe găuri cusute de mîna lui cât stătuse în pușcărie. Figura îi era neschimbată. Aceeași ochi verzi cenușii plini de inteligență, aceleași sprincene bogate încheiate deasupra nasului. Nu albise de loc. Părul cânepiu și sănătos începuse să-i crească la loc.

Nu mai știu ce cuvinte  vom fi schimbat între noi. Știu doar că ne-am îmbrățișat  cu căldură și am izbucnit amândoi în plâns. Am plâns, pe saturate, până ce n-am mai putut.  Știu doar că plânsul acesta a însemnat mai mult decât orice comunicare verbală am fi încercat-o între noi.

Pe urmă totul a intrat în obișnuit. Îmi făcusem apoi ca un obicei să mă duc măcar odată la două săptămâni la el.

Dintr-un apartament, restrâns într-o cameră

Din tot apartamentul lui frumos și încăpător de la care pornise, nu-i mai  lăsaseră decât o singură cameră bună de locuit și anume dormitorul, care îndeplinea mai multe funcții, ca după vremuri : dormitor, salon de primire și sufragerie. Mai  avea o cameră, de dimensiuni ceva mai mici, un fel de salonaș, mărginit pe două laturi de glasvand-uri astupate cu hârtii prinse în pioneze și mascate de două dulapuri bibliotecă, ce nu puteau împiedica însă zgomotele provenite de la  chiriașii din spațiile adiacente. De aceea, salonașul n-a folosit decât ca trecere de la holișorul de la intrare spre dormitor, precum și ca spațiu  de depozitare  pentru diferite obiecte sau unelte înghemuite: vrafuri de cărți și reviste, etajere, tablouri, icoane, obiecte de cult, scaune, ceară pentru lumânări și în fine o dormeză acoperită cu o cergă mocănească, putând oferi la caz de nevoie  sălaș pentru vreun musafir întârziat. Era totuși o cameră necomodă și neospitalieră mai ales că neprimind lumină direct, aici era un fel de amurg permanent. O ușă mascată, dădea din dormitor direct în camera de baie, care și ea sub imperiul restricțiilor umanitare născocite de socialism era și ea multifuncțională: baie, closet, bucătărie. Un crâmpei de coridor era blocat de mașina de gătit căreia moșu-meu îi adaptase  un arzător de gaze.

Balercuța lui Siminică. Nevasta popii-o figură bizară…

Mai toate colțișoarele  din casă  erau tixite cu fel de fel de obiecte și ustensile domestice, ce țineau altădată de inventarul unei case respectabile. Ba, în ultima vreme, în holișorul de la intrare, își așezase pe două căpătâie o balercuță de vreo cinci deca, pe care, avea grijă ca în fiecare toamnă s-o umple cu vin nou, rubiniu. Și nu era ocazie, când îi călcam în casă,  să nu fiu cinstit după pofta inimii, din conținutul ei.

Aproape îmi creasem un reflex condiționat. De cum sunam la soneria de la intrarea cu uși masive de stejar a casei parohiale, gândurile îmi și fugeau la balercuța lui Siminică. După oarecare așteptare, vedeam că se deschide un geam de la etaj, și apărea fața lui Siminică, arborând o mina aprobatoare în privința vizitei. Auzeam apoi cum își zornăie cheile venind să-mi deschidă, după care ne instalam la masa de sufragerie, din dormitor.

Nevastă-sa, Nunuca, se învârtea și ea pe acolo, dar n-o lua nimeni în seamă. Era o fire posacă și închisă, cu care pur și simplu nu aveai ce discuta. Cred că suferea de o maladie nervoasă, netratată și neluată în seamă de nimeni, o schizofrenie, care s-a accentuat cu timpul și mai ales după arestarea lui Siminică. O fire bizară, din galeria tipurilor lui Dickens, de care voi vorbi mai încolo. Singurele cuvinte pe care le schimbam cu ea erau doar cele de bun găsit. Încolo, fie că era instruită de Siminică, fie că mai avea un gram de bun simț, se retrăgea într-un colț, făcându-și de lucru la vreo bluză sau cămașă pe care o tot cosea și o descusea. Doar din când în când o auzeam chicotind cu întârziere la vreunul din spiritele noastre. Dar oricât de neglijată și inofensivă era, nu pot spune că prezența ei nu-mi provoca un fel de jenă, ceva ca un spin înfipt în toate aceste momente de destindere petrecute alături de Simionică.

-Măi Romică, auzeam deodată vocea lui Siminică, drept orice introducere, măi, dar tu un pahar de vin bei măi?

Eu nu știu ce mai mârâiam, dar Siminică se și ducea în antrețel, lăsându-mă pe mine să bat darabana cu degetele pe tăblia mesei. Se întorcea de îndată de-acolo, cu o sticlă de vin, din acelea de îmbuteliat undelemn, cu gâtul tronconic, plină ochi.

-O vezi? Parcă-i Apollo 10!

Într-adevăr asemuirea cu racheta americană gata de lansare, era izbitoare și mă gândeam că anii de pușcărie nu-l lecuiseră pe moșu-meu de admirația față de tehnologia americană.

-Măi da tu ai înfulecat ceva pe ziua de azi?

-Păi, da, Siminică, răspundeam eu mai mult de formă, căci sincer să fiu niciodată nu mi-a plăcut să beau vin pe inima goală, oricât de bun ar fi fost.

-Las-că știu eu. Chiar dac-ai mâncat, n-ai mâncat tu ce-am să-ți dau eu. Măi tu știi că de când am ieșit de la pușcărie, mă bucur de mare trecere pe la toți curioșii și cunoscuții de cartier. Toți vizitatorii mă servesc cu ce au mai bun, când află că am fost închis de ticăloșii ăștia. Am un măcelar, unul Paul, care are mare grijă de mine și mă servește cu ce are mai bun. Îi cam chipărat el la preț, dar face! Azi am trecut pe la el și l-am întrebat: Ce mai faci Paule? Ai ceva pentru mine? A tras întâi cu coada ochiului și mi-a șoptit confidențial: „Părinte, am pentru Dumneavoastră o carne „Deșteaptă”.

Aici Siminică s-a oprit făcând mare haz de vorba asta „carne deșteaptă”. Pe semne că el nu știa că prin perioada aceea, care coincidea cu detenția lui, argo-ul bucureștean se îmbogățise cu această vocabulă cu funcție adjectivală.

Fripturile tot el le pregătea. Nu le lăsa pe mâna nevestisei, chiar dacă ea săraca voia să-și pună la dispoziție bunele oficii.

“Tu vezi-ți de treburile tale”, îi spunea Siminică, potolindu-i elanul.

Discuții pentru mine pasionale

Trebuie să mărturisesc că aceste festinuri frugale erau excelente, dar ceea ce le ridica și mai mult calitatea, erau discuțiile noastre cu subiecte care mai de care mai pasionante. Câte nu discutam! Amintiri  de ale lui din copilărie, de la Huși, chestiuni politice, desvăluiri din activitatea lui de breaslă, de intrigăriile popești (din așa ceva i s-a tras și condamnarea la închisoare), literatură, dar mai ales chestiunile de doctrină religioasă creștină spre care îmi plăcea cu deosebire să aduc discuția.

Acestea din urmă erau subiectele care mă atrăgeau cel mai mult. Îmi plăceau datorită stranietății lor, prin imposibilitatea în care era pusă orice inteligență, oricât de luminată ar fi fost să găsească argumente solide pentru a infirma sau confirma aceste teze metafizico-mistico-religioasă. Îmi dădeam seama că în acest  domeniu, Siminică se găsea pe un teren facil, pentru că el avea un subiect pe care liber cugetătorii nu-l au: credința. Și exprim asta pentru că știam că Siminică, cu toată înclinația lui spre o viață prozaică, nu a fost un popă șarlatan, ci un credincios adevărat. Nu de puține ori a fost surprins în momente grele ale vieții lui, în biserica pustie, îngenuncheat în fața iconostasului, rugânu-se fierbinte  ceasuri întregi. Că pronia cerească nu l-a prea ajutat, asta e altceva. Important e că niciodată nu l-a uitat pe Dumnezeu și că a crezut mult în El. 

După ariditatea științelor exacte, cu rigurozitatea lor impecabilă, religia cu lumea ei transcedentală reprezenta un tărâm  în care puteau să se înrădăcineze și să înflorească alături de intelect și alte lucrări ale spiritului uman. Cum să spun eu? Atâta vreme cât te bizui numai pe știință ești sătul să  te învârtești într-un univers necunoscut, în care guvernează  numai aceste legi, un univers în care există mișcare, există tot ce vreți ce cade sub incidența aparatelor de observare și măsurare,  dar căruia îi lipsește acel flux vital pe care-l sesizează  numai iluminații.

Tânjeam deci după sentimentul  religios, care mi se dăruise în copilărie atât de pur, atât de imaculat și din care nu mai rămăsese acum decât niște umile resturi și acelea roase de scepticism.

Îmi destăinuiam în fața lui Siminică nostalgia acestui paradis pierdut,  cu speranța totuși că prin anumite strădanii aș putea măcar întrezări  unele ferestre prin care ar putea să-mi reapară.

Siminică mă privea cu ochii strălucitori încuviințându-mi ideile, nu ca pe un nou prozelit,  căci cunoștințele mele de catehism erau complete, ci ca pe fiul rătăcitor întors  în casa părintelui lui.

Ba, la un moment dat, chiar s-a îndeptat discuția asupra acestui mit, al fiului rătăcit, care-și găsește explicația în capitolul 15 al Evangheliei lui Luca, în pilda oii pierdute și a fiului risipitor, poate – după cum îmi spunea Siminică -  cea mai frumoasă pildă din toată Istoria Noului Testament.

“Căci zice Evanghelistul – mai spunea el – <că așa și în ceruri va fi mai multă bucurie pentru un păcătos ce se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință>”.

Da măi băiete. Fiul risipitor, Maria Magdalena, aceștia sunt mai dragi lui Dumnezeu decât sufletele candide și neîntinate de păcat. Numai cine a păcătuit, poate să simtă mângâierea binefăcătoare a credinței cea adevărată, a iertării, satisfacția, în deplină cunoștință de cauză, a practicării virtuții.

Un milițian interesat de literatură

…Pe când eram la Aiud, un preot, tovarăș de suferință cu mine, mă ia de-o parte și-mi zice: “Părinte,  ia să-ți spun una să te crucești! Eram la Canal, o grupă numeroasă de deținuți și ieșisem la tăiet stuf. Curgea nădușeala pe noi, dar ne vedeam de treabă fără a sufla o vorbă. Ceva mai depărtișor, un milițian, gradat reangajat, care ne păzea cu automatul în bandulieră,  ne privea cu o căutătură curioasă cum ne străduiam fără spor la treaba noastră. Și cum stătea  el așa uitându-se la noi, numai ce-l aud deodată că ne întreabă:

-Măi dar voi care vă spetiți aici cu treaba, ce școală aveți?

Noi ne-am oprit din lucru, ne-am îndreptat  oleacă din șale, ne-am uitat la el, dar n-am îndrăznit să-i răspundem  niciunul.

-N-auziți, măi? Vă întreb că tare aș vrea să știu și eu ce înseamnă un roman, măi! După câte știu, voi sunteți intelectuali cu toții și ați putea să mă lămuriți. Dar aș vrea să știu care ar fi acela care ar putea să mă lămurească cel mai bine.

Tu măi, de acolo din rândul întâi care te holbezi la mine, tu ce ai fost înainte  de a intra în pușcărie?

-Eu, răspunse cel întrebat, eu… eu am fost învățător!

-Ei! Tu ai fost exponentul claselor exploatatoare de la sate și de la orașe. Voi ați făcut jocul prefecților și primarilor care se schimbau la putere odată cu partidele politice. Dar tu, măi gălbejitule? Întrebă îndreptându-și privirile spre mine.

-Eu, eu am fost preot!.

- Popă! Apoi nici de capul tău nu-i mare lucru. Religie, misticism! Voi ați ținut masele în obscurantism. V-ați îmbuibat jupuind și de pe vii și de pe morți! Dar tu?

-Eu, a răspuns unul care era mai răzlețit de noi, am fost profesor la universitate. Licențiat în litere și filosofie!

La acest răspuns, milițianul a devenit deodată interesat și l-a mai întrebat:

-Cum ai spus?

-Așa cum ați auzit: Profesor la Universitate!

-Da! Da! Tu într-adevăr pare că ești mai răsărit din toți ăștia și face ca să ascult răspunsul. Și cam ce zici tu măi că-i acela un roman?

-Păi, cum să vă spun eu, domnule milițian...

(Această formulă de politețe folosită de deținuți spre a se adresa gardienilor era una din ciudățeniile regimului socialist, ce putea sta cu cinste alături de paradoxurile celebre moștenite de la vechii greci. Căci cum ar fi putut un pușcăriaș, element degradat, fie el și profesor universitar, să folosească apelativul tovarășe?. Ar fi fost o jignire a acestui nobil cuvânt în gura unui astfel de specimen și o înjosire pentru cel căruia îi era adresat. Cred că și-au  bătut mult timp capul teoreticienii marxiști să  rezolve  această dilemă și cu mare părere de rău au acceptat soluția de compromis: a folosirii unui termen burghez).

-Un roman e, cum să vă spun eu – continuă profesorul universitar – e un sâmbure de adevăr, în jurul căruia un romancier, un scriitor de talent, cu fantezia și cu întreaga lui experiență de viață țese conflictul unei întregi galerii de personaje, proiectată pe un fundal social sau istoric. În fine, totul trebuie să fie redat cât mai veridic, cât mai convingător, cât mai aproape  de realitate...

-Da, da... pare că-i adevărat ce spui tu!, a răspuns milițianul rămânând câteva clipe pe gânduri. Apoi  puțin timp după aceea:

-Măi dar voi munciți din greu aicea, nu?

-Da!, am răspuns noi cam cu jumătate de gură că ne gândeam că cine știe ce o mai coace, cu întrebarea asta.

-Greu, greu de tot măi, nu-i așa?

Noi n-am mai zis nimic de data asta și ne uitam și noi așa, la el.

-Așa-i că-i greu să tot faci mereu, mereu ce ți se poruncește fără să crâcnești?

!??

-Măi, dar ce faceți voi aicea e un sâmbure de adevăr?

-Daaaaa! Am răspuns noi ușurându-ne parcă de o povară ce o duceam în spate.

-Măi nenorociților, măi! Poate o să scape careva din voi de aici. Și  poate că acel cineva o să-și amintească de acest sâmbure de adevăr care-l trăiți voi astăzi. Și mai știi? O să se apuce să scrie un roman. Dar n-o să mai aibă nevoie măi să mai țese sau să mai pună ceva din imaginația lui. O  să fie destul să scrie numai ce sunteți voi, ce simțiți și ce chinuri îndurați și o să iasă un roman cu sute de foi.

Măi, dar cine o să-l citească n-o să creadă vreodată că poate să fie undeva pe pământ un astfel de sâmbure de adevăr.

Părinte, milițianul n-a mai spus nimic după aceea. S-a mai uitat oleacă lung la noi, fără să dea atenție dacă zicem ceva ori dacă ne vedem de lucru și s-a tras mai la o parte ca și cum n-ar fi fost treaba lui să ne păzească.

Noi amuțisem însă și ne uitam ca prostiți unul la altul, neștiind ce să credem despre omul aista îmbrăcat în haine de milițian.

Și iaca aiasta-i părinte ce țineam eu tare mult să vă povestesc”.

... Cu Siminică la Tekirghiol

Anii 70-75, erau anii vacanțelor fericite de la mare. În afara plăcerilor litoralului gustate de oricare vilegiaturist, mai veneau bucuriile  întâlnirilor neprevăzute cu prieteni și cunoștințe pe care nu-i mai văzusem de ani de zile. Pe unii din ei, chiar bucureșteni fiind, trebuia să se ivească ocazia plecatului la mare ca să-i pot întâlni.

O astfel de coincidență plăcută o constituia de obicei, întâlnirea cu Siminică. Deși ne vedeam adeseori și în București, nu ne puneam de acord niciodată vacanțele pe litoral, dar nu știu cum se nimerea că aproape în fiecare an ne întâlneam acolo. Câte după amiezi și seri plăcute n-am petrecut în compania lui!

Ca întotdeauna localitatea lui preferată de pe litoral era stațiunea Tekirghiol cu stabilimentul  ei de băi reci unde își trata reumatismele lui mai mult sau mai puțin imaginare. Se instala împreună cu nevasta-sa, pe care o scotea o dată pe an din toropeala ei de acasă, la căminul preoțesc, așezământul acela atât  de pitoresc din stațiune. Căminul era administrat de o congregație  de maici – poate că denumirea e oarecum nepotrivită căci maicile erau ortodoxe – dar organizarea urma întru totul regulile mânăstirești, cu stareță, econoamă, călugărițe de diferite categorii ce aveau grijă de curățenie, de bucătărie, de sala de mese sau de altele de acest soi.

Clădirea era construită pe laturile unui unghi drept, cu galerii semi-deschise asemănătoare unor cerdacuri din care vedeai direct în camerele rezervate vilegiaturiștilor. Spun vilegiaturiști,  pentru că în afara  fețelor bisericești venite la odihnă mai găseau sălaș pe aici și mireni cu relații și trecere  pe lângă biserica ortodoxă: ba un profesor universitar, ba un doctor, ba nepotul nu știu cui. Într-un an chiar și mie mi-a aranjat Siminică,  dacă nu să locuiesc acolo,  măcar să iau  masa la cantină.

O bisericuță din lemn în stil rustic, cu o turlă țuguiată acoperită cu șită, asemănătoare celor din satele ardelenești, străjuind așezământul imediat în partea stângă, lângă poarta de intrare,  mai dădea un plus de pietate și spiritualism acestui lăcaș al cărui scop era mai la urma urmei pentru odihna și desfătarea  trupului.

Totul acolo era zugrăvit în alb imaculat, o culoare cum nu se poate mai potrivită pentru liniște și meditație.

Liniștea și meditația lui, la care Romeo, poate, nici nu se gândise când spunânu-i ce aveam de gând, să refac din cele scrise de el viața lui Siminică, mi-a expediat, ca să-mi folosească, pagini din cel de-al IV-lea volum, în manuscris, Oameni fără importanță, viața  moșului-său, în detenție și după...

Cu o scurtă notă biografică: Aceste obiecte au aparținut preotului Simion N. Pivniceru (27 septembrie 1903-26 mai 1977). A slujit altarul în București, la biserica Sfinții Voievozi între 1 octombrie 1939 și 12 iulie 1958, când și-a întrerupt misiunea de păstor al credincioșilor, fiind ridicat de acasă de organele de Securitate și condamnat mai apoi de un tribunal militar, într-un proces politic, la 8 ani de detenție în închisorile comuniste. A fost eliberat după 6 ani, la 22 iunie 1964.

A fost reintegrat în slujbă și a servit Domnului la biserica „Spirea Veche”, de la 1 septembrie 1964 la 26 mai 1977, când a decedat, după 13 ani, fără să mai vadă cum acest sfânt lăcaș a fost demolat din ordinul celor care îl și condamnaseră.

Obiectele despre care vorbește Romică sunt două poezii scrise de Siminică în pușcărie și păstrate în minte și după ce a fost LIBER:

REZIDIRE

Mi-i dată-n viață – această suferință,

Și resemnat o duc și o îndur:

Nu murmur împotriva ei, nu-njur,

Fiindcă din ea țâșnește biruința.

Adesea ori mi-i stearpă străduința,

Căci mediu-n care viețuiesc e dur,

Iar viitoru-i orizont obscur

Și răutatea-mi macină voința.

De mult nimic vieții nu-i mai cer

În nimeni și-n nimica nu mai sper,

Căci totul e o vană zvârcolire.

Dar tocmai când îmi pare că-i distrus,

Tot ce-i sublim în slaba mea zidire

E rezidit în totul de Iisus.

VIZIUNEA MARTIRULUI

Să te socoți, - de-ți cer, - umilă slugă,

Să te supui oricăror umilinți,

Să-nduri cele mai grele suferinți,

Să nu murmuri, ca rob, dacă te-njugă.

De ești scuipat, nu te-apăra prin fugă,

Lovit de ești, să nu scrâșnești din dinți,

Arzând pe rug, să te gândești la sfinți,

Pe cruce-ntins, să dai iertare-n rugă.

Și-n clipa când va trebui să mori

Iar ei vor crede că-s biruitori,

Prin odioasa  lor sălbăticie.

Tu de pe rug, sau stând pe cruce-ntins,

Îți vei vedea triumfu-n vecinicie

Și împăcat vei spune: „Am învins!”

Am scris toate acestea Romeo Pivniceru, nepotul de frate al preotului Simion N. Pivniceru, București, 21 octombrie 2014.

Pentru conformitate, cititorul volumelor „Oameni fără importanță” de Romeo Pivniceru, din care am alcătuit portretul de față, al unui preot obișnuit, care ar putea servi drept scenariu de teatru sau pentru cinematografie unui regizor cu experiență,

Ion N. Oprea.

15 august 2015