Geta Caragiu – „Când intra Toma în casă, răsărea soarele!”

De câte ori ajung la Ploieşti, nu mă pot opri să merg în micul parc de lângă Teatrul "Toma Caragiu".

Aici, căţărat pe un piedestal de marmură, stă bustul marelui actor, dispărut mult prea repede dintre noi, la cutremurul din 1977.

Un bust de o frumuseţe dramatică, şi trist, şi şăgalnic, deformat şi mărit cu duioşie. De parcă a fost sculptat direct cu sufletul. Însingurat pe piedestalul său, Toma Caragiu pare văzut printr-o lentilă a inimii şi a nostalgiei. Aşa cum l-am văzut şi noi, toţi, şi îl vom vedea mereu.

Multă vreme, nu am ştiut cine este autorul acestei sculpturi care mă atrăgea ca un magnet. Apoi am aflat. Fusese realizat chiar de sora actorului, sculptoriţa Geta Caragiu, cea care a lăsat şi nu oboseşte să lase, încă, urme adânci în sculptura română. Şi care alături de Toma Caragiu şi de cealaltă soră a lor, Matilda Caragiu, academician şi filolog de elită, şi-au lăsat pecetea numelui pe cultura noastră.

Aşa că ardeam de nerăbdare s-o cunosc pe doamna Geta Caragiu, ultima depozitară a amintirilor despre această veche familie de aromâni.

Şi cum de fiecare Crăciun şi An Nou, Toma Caragiu ne răsfăţa cu apariţiile lui scăpărătoare, debordând de umor fin, prilejul evocărilor este şi mai nimerit. Un Crăciun cu Toma Caragiu, aşadar. Amintiri de familie, povestite de Geta Caragiu, marea doamnă a sculpturii româneşti.

"Clovnul şi-ai săi"

Toma (12 ani), Maty (10 ani) şi Gety (8 ani)

Cu câteva zile înainte de Crăciun, doamna Caragiu mi-a deschis zâmbitoare şi energică, la cei 87 de ani ai săi, uşa casei sale de pe strada Polonă, din Bucureşti.

O casă de o eleganţă discretă şi caldă. Înşirate cuminţi pe pereţi, vechi icoane ardeleneşti pe sticlă şi pristolnice de lemn învăluie spaţiul într-un abur aparte, de har.

Vasăzică, acesta e locul unde venea Toma Caragiu, la părinţi şi la familie, să-şi petreacă Crăciunul şi Paştele, precum şi sfârşiturile de săptămână, atunci când reuşea să fugă de la filmări.

Bucuroasă să-i evoce amintirea, d-na Geta Caragiu începe să-mi arate imagini cu alte şi alte sculpturi realizate de ea, inspirate, toate, de marele actor dispărut.

 A făcut o expoziţie în 2013, dedicată lui Toma, la Teatrul din Ploieşti. "Clovnul şi ai săi", a numit-o. "Înfăţişează familia noastră, Toma, Matilda şi eu", spune Geta Caragiu, deschizându-mi cum nu se poate mai bine drumul spre interviu.

- Vă pun o primă întrebare, care sper să nu cuprindă prea multă tristeţe în ea. Cum aţi realizat sculpturile care îl înfăţişează pe Toma Caragiu, fratele dvs.? După fotografii? Din memorie?

- Din memorie. Am început să le fac imediat du­pă ce Toma a murit. Atunci, pentru mine s-a dărâmat pământul. Am suferit îngrozitor. Ce vedeţi aici, este durerea mea, întruchipată în sculpturi.

Mai încercasem şi înainte, când trăia Toma, să-i fac nişte desene tot din memorie. Dar nu eram mulţumită. Nu ieşea nimic. Pe urmă, m-au mânat oful, suferinţa, tot ce adunasem. A fost o suferinţă îngrozitoare în familie, credeam că o să murim cu toţii.

Mi-am pus tot sufletul în ce am făcut. Şi în bustul de lângă Teatrul din Ploieşti, şi în toate celelalte pe care i le-am făcut, este numai şi numai suflet. Şi ce am încercat eu să redau mai abitir au fost ochii aceia mereu umezi ai lui Toma, care te făceau să şi râzi, să şi plângi. Râsu' plânsu'. Ochii lui debordând de umor, dar un umor nuanţat şi subtil. Aşa că e şi râs, şi plâns în sculpturile mele. Mai şi râdeam când le făceam, că erau hazoase, uneori hidoase - aşa cum ne vedeam noi între noi, fraţii, când mai urâţi, când mai frumoşi.

Şi am mai vrut să arăt prin sculpturile mele şi spiritul familiei noastre iubitoare şi tandre. Să ştiţi că nu numai eu, dar şi sora mea, Matilda, şi-a adus obolul ei de tandreţe, în memoria lui Toma, printr-o carte scrisă de ea: "Toma Caragiu - ipostaze".

"E Toma la televizor!"

Cei trei fraţi Caragiu

- De ce aţi numit toate aceste sculpturi dedicate lui Toma Caragiu, "Clovnul şi ai săi"?

-Toma a avut două vise care nu i s-au mai împlinit. Voia să joace măcar o dată în viaţă în "Cyrano de Bergerac", de Edmond Rostand. Şi mai avea o foarte mare dorinţă, să apuce să joace rolul unui clovn, la circ. Am fost urmărită de această idee şi am ţinut să împlinesc măcar prin ceea ce fac eu această dorinţă a lui. De aceea m-am bucurat foarte tare că demersul meu a fost susţinut şi de Teatrul din Ploieşti, unde Toma a fost actor.

De altfel, Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti a sprijinit şi expoziţia "Clovnul şi ai săi" la festivalul organizat acum trei ani la Ploieşti. Şi-au împlinit şi ei un vis.

- Toate aceste portrete sculptate ale lui Toma Caragiu sunt altfel decât restul operei dvs.: dramatice, cutremurătoare...

- A fost durerea teribilă a morţii lui, moartea aceea cumplită, sub dărâmăturile cutremurului din 1977. Mă obsedează şi astăzi imaginile acelea. Fac mereu desene cu chipul lui. Am făcut câteva chiar zilele trecute. Şi toate din amintire. Încât mi-a zis o prietenă: "Tu îl ai pe Toma în sânge". Îmi amintesc ce-mi spunea şi Toma. "Mă, sor-meo, tu eşti cel mai talentat membru al familiei. Tu faci, uite, atâta, o bucăţică, o ciopleşti, o torni în bronz. Păi aia rămâne în timp. Pe când la noi, la actori, verba volant". Dar uite că replicile lui Toma n-au zburat. Sunt reluate mereu la televizor. Oamenii îl iubesc şi azi. Mă trezesc mereu cu telefoane: "E Toma la televizor!".

"Au fost odată ca niciodată trei iezi"

Trei iezi... Toma, Matilda şi Geta

- Toma, Matilda, Georgeta... Trei fraţi din familia Caragiu, toţi trei cu înclinaţii culturale şi artistice. Cum se explică? Aromânii au reputaţia de oameni pragmatici, mari negustori...

- Ei, au fost odată ca niciodată trei iezi cucuieţi: Toma, cel cu stea în frunte, şi două fete - Matilda şi Geta. Toma a moştenit talentul de la mama şi de la bunica, care erau foarte hărăzite, transmiteau cu foarte multă uşurinţă hazul. Despre bunica noastră, Toma zicea că a fost stagiară a Comediei franceze, fără şcoală. Era o fiinţă minunată, te făcea să râzi, ea rămânând serioasă, avea un comic din ăsta, mucalit şi sobru, pe care Toma l-a moştenit. Mama mi-a povestit că profesorul lui Toma din clasa a patra primară (eram încă în Cadrilater), i-a spus de atunci că Toma va deveni actor. O previziune extraordinară.

Sora mea, Matilda, filolog şi academician, era o înţeleaptă, un cap foarte dotat, iniţial şi-a dorit şi ea să facă regie de teatru, dar nu a lăsat-o Toma, era plăpândă, avea plămânii debili. I-a zis că să fie regizoare e o muncă mult prea grea pentru ea. Şi atunci, Matilda a ales să meargă la filologie. Era foarte dăruită pentru asta, mai ales pentru studiul limbii române şi al dialectelor ei. Vorbea limbi străine cu uşurinţă, iar foştii ei studenţi şi-o amintesc şi azi cum îşi transforma în spectacol cursurile de limba română, de la Universitatea din Bucureşti. Chemarea teatrului nu dispăruse din ea.

Cât despre mine, totul a plecat de la o profesoară a mea de desen pe care am avut-o la Ploieşti, Victoria Băncilă. Era nepoata pictorului Octav Băncilă şi făcuse Belle Artele. Ea a simţit că există ceva la mine, văzându-mi desenele. Pe vremea aceea existau gazetele acelea de perete, pline cu articole anoste, iar d-na Băncilă mi-a adus într-o zi o pânză neagră, cerată, mare şi lungă, şi creioane colorate: "Uite, asta să fie gazeta ta de perete!" - mi-a zis, iar după primele linii schiţate a început să mă dirijeze serios spre desen. Eram cam prin clasa a 11-a, destul de târziu, când m-am hotărât să merg la Arte. Am fost împinsă în direcţia asta şi de Matilda, că ea, fiind mai mare ca mine, îmi era un fel de mentor. Întotdeauna a avut sentimentul ăsta matern faţă de mine. Chiar şi Toma îi scria, când era în armată: "Vezi, ai grijă de ăla micu' şi frumosu'". Aşa mă vedea el, frumoasă...

Bunicul, cu Homer în traistă

Mama fraţilor Caragiu

- Fiindcă ne aflăm la un pas de Crăciun, sunt ispitit să vă rog să ne spuneţi poveşti de familie, bune de ascultat iarna, la "gura sobei". Unde în­cepe istoria neamului Caragiu?

- Vezi, noi am fost o familie extraordinară, o familie de aromâni crescuţi neam de neam cu dragoste, în spirit de cinste şi de respect. Nu ştiu dacă mai există familii cum a fost asta a noastră.

Eu o venerez şi-mi pare rău că nu mai este nici unul dintre ei, am rămas doar eu singură să-mi duc durerea.

Este aşa de vie în mine durerea, când mă gândesc că nu mai e Toma. Când intra el în casă, ziceam că vine soarele. Se lumina casa.

Când venea sora mea, Matilda, era la fel. Eram iar împreună toţi trei, ca în vremea începuturilor, a copilăriei.

Iar începutul începuturilor a fost venirea părinţilor mei în Cadrilater, în Dobrogea, din Grecia, din Munţii Pindului, unde avuseseră turme de oi. Când au venit acolo, în 1928, au fost împroprietăriţi cu pământ de Statul român, cu 20 de hectare. Şi, în acelaşi an, am apărut eu pe lume. Satul copilăriei mele se nu­meşte Sarsânlar, din judeţul Durostor (azi în Bulgaria n.n.), şi era neasemuit de frumos. Era înconjurat de un peisaj extraordinar, cu dealurile alea molcome şi aurii, în soare.

Sarsânlar era şi foarte, foarte bogat. Părea mai mult un orăşel, plin de magazine de tot soiul, cârciumioare şi brutării. Trăiau tot soiul de etnii în el şi toţi erau harnici. Tatăl meu, de pildă, în doar 12 ani, cât am stat noi acolo, până la cedarea Cadrilaterului, îşi mai cumpărase din munca lui alte zeci de hectare de pământ.

Aromânii îşi făcuseră casele sus, pe dealuri. Satul era într-o căldare şi avea şi un lac extraordinar. M-am simţit fericită acolo, cu fraţii mei, ne jucam, făceam locuinţe în copaci. Iar Toma construia leagăne cu care ne urca până la cer. Era un univers cu totul aparte.

Pentru mine, copilăria la Sarsânlar a fost sursa mea de inspiraţie de mai târziu. De-acolo m-am inspirat când am sculptat "Lacul" şi "Paparudele" mele. Nu am putut uita niciodată cum în locul acela, cam arid şi fără ploaie, copilă fiind, priveam mereu fermecată cum ieşea părintele cu icoanele din biserică, însoţit de femei înveşmântate cu frunze, care cântau şi stropeau pământul cu apă, ca să aducă ploaia. Azi, casele acelea albe căţărate pe dealuri, ale aromânilor, părăsite de ei după cedarea Cadrilaterului, sunt goale.

- Cum eraţi înşiraţi în ani, cei trei fraţi, ca vârstă?

Geta Caragiu şi soţul ei, sculptorul Alexandru Gheorghiţă

- Din doi în doi ani. Toma era cel mai mare. Era născut în august şi a venit la patru ani în România. S-a născut în Grecia, la fel ca şi Matilda. Am fost foarte legaţi între noi de mici, şi până la moartea lor. Parcă eram fraţi siamezi. Nu pot să vă spun cât de plăcute erau jocurile copilăriei noastre. Eu eram un fel de coadă a lui Toma. Zicea, glumind, că noi suntem "hâzii" familiei, doi urâţi, şi ne asociam foarte bine la toate năzbâtiile, străduindu-ne să facem toate lucrurile pe dos, anormal, ţin minte cum umblam pe picioroange, prin ploaie, ca să nu călcăm în noroi. Matilda era mai mândră, mai preţioasă, nu intra în toate jocurile cu noi.

- Ce îndeletnicire aveau părinţii dvs.?

- Mama era casnică. Făcuse şcoală românească în Grecia, doar şase clase, dar îi băga în cofă pe băieţii mei, când nu ştiau, la franceză, să decline verbele "être" şi "avoir". Tata nu. Tata era neam de oier, dar oier din ăla, cu miile de oi, ca un aromân adevărat.

Iar bunicul nostru, cum spunea Toma, "umbla cu Homer în traistă". Era singurul care ştia să citească în satul acela din Grecia. Le citea şi celorlalţi, nepoţilor şi sătenilor, "Odiseea" şi "Efemerida", un ziar care ajungea în sat. Bunicul avea şi un dar al povestirii, cred că asta a contribuit foarte mult la formarea lui Toma, ţin minte că de fiecare dată când bunicul venea pe la noi, Toma îl ruga să ne spună poveşti cu ciclopi şi balauri.

"Să nu vină Moş Crăciun fără mine!"

Toma Caragiu - un semn de aducere aminte

- Cum erau Crăciunurile la Bucureşti, în familia Caragiu?

- Se umplea casa! Toma era totdeauna cu noi, că era Paşti sau era Crăciun. "Nu începeţi sărăbătoarea", zicea, "să nu vină Moş Crăciun fără mine". Trebuia musai să fie aici, să se bucure.

Făceam brad şi toţi primeam daruri. Interesant e că nu Toma era Moş Cră­ciun, ci soţul meu. Toma vroia să fie liber, să vadă şi el ce se întâmplă, să vadă cum se mirau copiii, ce fericiţi erau. Ei, şi pe urmă cântam. Doamne, cântam toate colindele pe care le ştiam. Toma avea o voce superbă, o voce de operă. Matilda avea şi ea o voce extraordinară. Caldă, plăcută. Cântase şi în corul "Madrigal". Aşa că, de Crăciun, amândoi, Toma şi Matilda, dădeau tonul cântărilor. Eu eram cam afonă, dar cu timpul, am început să mă acomodez şi să pot să cânt alături de ei.

Şi pe urmă, ne aşezam toţi la masă, masa noastră, a familiei Caragiu. Masa asta, care a devenit acum mai mult o masă a tăcerii. Înainte ziceam că e "cina noastră cea de taină". Uneori, Toma aducea cu el şi-alţi actori. Pe Ovidiu Iuliu Moldovan, nu ştiu de câte ori l-a adus. Mai veneau şi pictori.

Mai târziu, cina asta de familie, cina noastră cea de taină, am încercat s-o prind cu forţa nostalgiei, într-o sculptură, după ce Toma nu a mai fost.

- Vorbeaţi aromâneşte, la Crăciunurile în familie?

- Da, vorbeam şi vorbim încă aromâna. Toma o ştia perfect. Avem şi discuri, în care el spune versuri în aromână, cu Caramitru şi cu Matilda. Până şi soţul meu, sculptorul Alexandru Gheorghiţă, care a trăit în această casă şi era moldovean sadea, ştia o aromână de te băga în cofă. A stat mult cu părinţii mei, pe care i-a adorat. Devenise aromân prin adopţiune. Zicea: "Îi iubesc pe aromâni, pentru că sunt cinstiţi, serioşi şi nu te trădează".

- Cum de nu v-aţi căsătorit cu un aromân, după vechea lege a neamului?

- A existat şi un pretendent aromân, prieten cu Toma, actor, care a venit când încă locuiam la Ploieşti, să mă ceară de nevastă. Dar bunica mea, care încă trăia, îl întreabă: "Din ce familie şi din ce sat te tragi?". Iar el zice: "Păi, sunt din satul acela în care se făcea smoală". Şi bunica: "Aaa, nu dăm noi fata după ăştia care fac smoală!".

"Toma a iubit ţara asta"

Geta Caragiu. Singură, la Masa Tăcerii

- Aveţi vreo amintire aparte, legată de fratele dvs., cu care să facem încheierea acestor poveşti?

- Toate amintirile sunt la fel. Nu există o amintire mai frumoasă ca alta. Toma a iubit ţara asta. Una singură e tristă între ele şi dureroasă: atunci când Toma a murit. Aşa cum v-am spus, a fost o legătură formidabilă între noi. Pe urmă el murit şi ne-a lăsat săraci. Avea doar 51 de ani şi jumătate. Pentru noi, a fost o durere de nesuportat. Tata n-a supravieţuit, după trei luni a murit. Mama a mai trăit şapte ani. Era mai puternică decât noi toţi. Acum, am rămas singură. Vine Crăciunul, şi la "cina cea de taină" din familia Caragiu am rămas numai eu.