Carte apărută la e. PIM, Iași, LOTUL IV, Vasluieni. Soţul şi soţia scriitori

Bogată, deosebit de numeroasă este lumea creatorilor de operă cultă încât nici dicţionarele care se tipăresc să le amintească numele nu-i mai cuprind în filele lor.

Este şi cazul soţilor Maruca şi Romeo Pivniceru, amândoi născuţi la noi în părţile Vasluiului, domiciliaţi în Bucureşti, oameni la vârsta când ai putea să greşeşti considerându-i că numai de creaţii literare nu se ocupă şi, totuşi, iată, deşi nu-s cuprinşi în Dicţionarul Universal literar a lui Ioan Baban, Editura PIM, Iaşi, 2008, cuprinzând scriitorii din zonă, mi-au expediat parte din producţiile literare, dovedindu-mi încă odată, ceea ce ştiam, că  „Aşa sunt românii”, muncesc până la zenitul lor, cum  au învăţat din moşi-strămoşi, ba făcând şi literatură…

Maruca Pivniceru mi-a îmbogăţit biblioteca cu cea de-a doua ediţie a volumului „Doamne, ce doamne”, Editura Agerpres, 2011, „Cuvânt înainte” Mircea Micu, o carte asemănătoare, cum spune el, cu acea bijuterie de epocă intitulată „Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe”. O carte prin care, spune autoarea, a ţinut să prezinte ce parte imensă de contribuţie au femeile în toate domeniile la noi ca şi la scara planetei. Trimise „D-lui Ion N. Oprea, aceste „Dialoguri”, la 29 martie 2012”, Maruca Pivniceru, după cum a scris despre carte ca „Adevărate mărturisiri de credinţă” Carmen Păsculescu-Florian în Plai Străbun, Bucureşti, nr. 12, 2008, ne pune pe masă, la ceas de seară adevărate destăinuiri ale unor Doamne care ne relevă propria lor viaţă, printre care le enumăr: scriitoarea Ileana Vulpescu, actriţele Carmen Stănescu şi Lucia Mureşan, pianista Ilinca Dumitrescu, mezzosoprana Ruxandra Donose, balerina Ileana Iliescu, cântăreaţa de jazz Teodora Enache, ziaristele Elvira Ivaşcu,  Cristina Liberis  şi Anca Romeci, poeta Paula Romanescu, compozitoarea Irina Odăgescu- Ţuţuianu, exploratoarea Uca Marinescu, dar şi pictoriţa Olga Morărescu-Mărginean, care, vedeţi Dumneavoastră, făcându-şi meseria, din pasiune dar şi din simpatie pentru naratoare, pune pe coperta cărţii despre care vorbim însăşi simbolistica ei, petalele unei flori care poartă pe ele numele personajelor volumului, din care , între timp, unele s-au şi scuturat – medicul Mioara Mincu, actriţa Lucia Mureşan şi însuşi prefaţatorul, scriitorul Mircea Micu.

Maruca Pivniceru

*

Romeo Pivniceru, un narator plin de har, care îmi istoriseşte că întotdeauna „cărţile au constituit  călătoriile sale în locurile neumblate, în ţinuturi reale sau imaginare, în spaţii siderale sau în lumea abstractă a ideilor” îmi expediază, deocamdată, „Note de lector”, volumul I, Editura Agerpress, 2011, carte care înseamnă, novaţie,  o aducere aminte şi redare a  notaţiilor făcute asupra textului la lectură, bun prilej pentru Domnia sa de a ne aduce din memoria sa şi alte evenimente trăite în timp care constituie  deliciul paginilor…

De acelaşi autor au apărut şi alte cărţi: Povestiri pentru Maruca, Călătorie în lumea cărţilor, Critici nonconformiste, Visând în faţa cărţilor deschise, Oameni fără importanţă, din care două volume sunt deja tipărite şi ajunse la public, volumul III este în pregătire, cel de al IV-lea bun de tipar, iar al V-lea în manuscris…

Cum din Oameni fără importanţă, vol. III, tipărit totuşi în 2011 la aceeaşi Editură Agerpres am deja în lectură paginile lui de memorialistică, cu descinderi nu numai în lumea Huşilor, oraşul său  natal şi împrejurimi, ci şi unde îl poartă memoria, cu reflecţii la tot pasul, care dau sare şi piper povestirilor, aflu, pentru cititori, pentru vasluieni poate în premieră, că Romeo Pivniceru, inginer şi cu gradul de căpitan în 1948, când eu de abia absolvisem  Gimnaziul, are pregătit, între timp, bun de tipar, volumul I a altei cărţi – Paşi peste hotare (Călătorii în URSS. Fuga în Egipt) şi volumul II al aceluiaşi titlu, cu subtitlul Micul Anabasis sau călătorie în Turcia. Călătorie în legendă şi preistorie sau excursie în Creta cu scurtă oprire la Atena.

Are şi traduceri: Emile Faguet – Initiation Philosophique. În proiect – Paşi peste hotare, volumul III, Elveţia, Tunisia.

Refăcând epic epoca în care a trăit, Romeo Pivniceru, născut în 1927, face ca „scrierea sa, Oameni fără importanţă sau Memoriile unui necunoscut, să se distingă prin acuitatea observaţiei psihologice, prin arta portretizării, prin marea cantitate de date istorice aduse la lumină, dar mai ales printr-un farmec aparte al descrierilor de atmosferă. Memoriile sale ne vorbesc despre o lume pe care o iubim, pentru că este a noastră şi pentru că ne recunoaştem în ea cu ceea ce avem noi mai bun”, scrie Mihai Diaconescu,  incitându-ne la lectură, lucru pe care îl şi realizăm. 

Cei doi, după cum spune Doamna Maruca s-au cunoscut într-un voiaj în Asia Centrală. Voiajurile, spune ea, au fost pasiunea vieţii mele şi ori de câte ori am avut prilejul să vizitez un loc pentru prima dată,  am încercat o senzaţie deosebită. Cea de atunci a fost că am descoperit sufletul şi mintea pereche. Descoperirea a devenit o realitate durabilă, o împlinire armonioasă şi rodnică. Mergem împreună pretutindeni, este cavalerul meu şarmant, colaborăm, scriem, facem cumpărături ca toată lumea şi mă ocup cu drag de regimul său alimentar, el fiind diabetic.

Maruca şi Romeo Pivniceru, o familie pasionată de natură şi cultură, explică textul pus la o fotografie din cartea Doamnei.   

Nu există un colţişor pe acest glob care nu ar merita să fie vizitat, îşi continuă Doamna confesiunile într-un dialog cu Doamna Maria Capoianu, care realizează  postfaţa cărţii. Regretul meu mare este că nu o mai pot face, sănătatea nu-mi mai permite. Am văzut multe minunăţii ale naturii, multe realizări impresionante ale oamenilor, atât în bătrâna noastră Europă, cât şi în Asia ori Africa. M-au impresionat în mod cu totul aparte fiordurile Norvegiei şi Marele Zid chinezesc. Atunci am trăit impresia că mă aflu pe altă planetă şi în alt timp. Fireşte, mai sunt atâtea minunăţii, dar nu le poţi cita pe toate: Sagrada Familia a lui Gaudi, la Barcelona, Turnul Eiffel, Statuia lui David, la Florenţa…

S-a născut la Vaslui prin anii 30, este  fiica lui Gheorghe Andreescu, chirurg, un diagnostician de excepţie, veneau la el bolnavi şi din alte judeţe, se specializase la Paris, pe banii lui, în diverse domenii - boli digestive, ginecologie, iar când era nevoie se pricepea şi în chirurgie estetică. Era medic militar, urma tradiţia tatălui său, a colonelului-medic Vasile (Bazil) Andeescu, 1850-1917 (în fotografie, o pictură de Petrescu Mogoș) supranumit „falsul Davila”, semănând  cu acesta şi-i fusese alături în toate campaniile, ca aghiotant, în războiul sârbo-bulgar din 1874, în războiul pentru Independenţă de la 1877, în 1913 – în războiul al doilea balcanic… După o campanie glorioasă, i-a făcut cadou bunicului o trusă medicală complet echipată, trusă care astăzi se află la Societatea de Medicină, secţia Istoria Medicinii, depusă în 1964 de tatăl Doamnei Maruca.

Povestind despre tatăl său, îşi aminteşte cu bucurie că prin 1979 a cunoscut-o pe Doamna dr. Nicolaescu, când făceau o croazieră în Marea Mediterană. Doamna doctor i-a relatat cu admiraţie şi recunoştinţă că la vârsta de şapte ani fusese operată de medicul Andeescu. Mai târziu, după cum ştim şi noi, se precizează că, împreună cu soţul, tot medic şi director al Spitalului de la Tutova

Au creat o gospodărie anexă care le-a permis să nu mai cumpere carne, zarzavaturi şi fructe pentru hrana bolnavilor. Soţii Pivniceru, răspunzând invitaţiei, au vizitat ulterior Spitalul şi au văzut la faţa locului realizările, împreună au servit excelenta hrană care se dădea bolnavilor. Buni gospodari şi chibzuiţi în toate, familia Nicolaescu  şi-a construit o casă de vacanţă, au făcut minuni acolo.

(În fotografie, Dr. chirurg (Mișu) Andreescu, tatăl Marucăi și Spitalul din Tutova, astăzi desființat)

Au creat o gospodărie anexă care le-a permis să nu mai cumpere carne, zarzavaturi şi fructe pentru hrana bolnavilor. Soţii Pivniceru, răspunzând invitaţiei, au vizitat ulterior Spitalul şi au văzut la faţa locului realizările, împreună au servit excelenta hrană care se dădea bolnavilor. Buni gospodari şi chibzuiţi în toate, familia Nicolaescu  şi-a construit o casă de vacanţă la Durău, unde intenţionau să se retragă la pensionare. I-a fost confiscată pe timpul lui Ceauşescu, iar doctorul s-a îmbolnăvit de inimă-rea şi a murit. Pe mormântul lui este scris epitaful: „Nu vă voi ierta niciodată !”

Îşi reaminteşte anii copilăriei. De superba grădină a casei părinteşti din Vaslui, situată pe strada Ştefan cel Mare. De cadourile de Sfintele Paşti, de ouăle încondeiate sau de cele de ciocolată, de iepuraşi, de jucăriile care de care mai frumoase… Grădina era imensă, i se părea copilului, plină de boschete, tufe şi flori multicolore… După naţionalizare, locul a devenit Grădină publică, şi, cum se întâmplă atunci când lucrurile devin ale  nimănui, treptat, treptat, toată vegetaţia a dispărut.

Amintiri tot atât de ispititoare sunt şi cele de la casa bunicilor de pe mamă. Mama ei, Adina Andreescu, era fiica lui Pavel Mihăilescu, podgorean vestit la Cotnari, cu via vecină surorilor Terente, celebre pentru calitatea vinurilor lor. Acolo, reţine întâlnirea cu o Doamnă în vârstă, cu pieptul plin de decoraţii… Era marea soprană Haricleea Darclee, persoana căreia Puccini i-a dedicat marea operă Tosca. Îşi reaminteşte şi o întâmplare nefericită. Bunicul Pavel Mihăilescu, era presat de autorităţi, ca şi alţi vecini să-şi vândă via, ca să fie întinsă via oferită regelui Carol al II-lea. Atunci, ca şi pe timpul lui Ceauşescu mai apoi, s-a cerut ca, pentru estetică, aracii să fie perfect aliniaţi, perfect ordonaţi, numai că, pornind o ploaie grozavă, cu o furtună tot atât de puternică, praful s-a ales de dania care se pregătea monarhului.

Ca şi Haricleea Darclee la vârstă înaintată, mama fetei, Adina Andreescu, povestea că atunci când era studentă la Iaşi – Facultatea de Litere şi Filosofie – de câte ori se îmbolnăvea, mergea la Cotnari, la vie, şi urma un tratament care, local, nu dădea niciodată greş: consuma o cană de vin fiert şi se învelea cu o şubă de blană, iar a doua zi putea pleca la şcoală, sănătoasă.

De educaţia mea s-au ocupat mama şi tata, bunicii, declară ea Doamnei Maria Capoianu. Educaţia mea a fost completată de guvernante elveţiene care mă învăţau franceza şi germana, îmi dădeau lecţii de pian.

Adina Andreescu. mama Marucăi

La vârsta de şapte ani părinţii au înscris-o la Institutul –internat Pitar-Moş din Bucureşti, cu program sever mânăstiresc, dar a terminat şcoala primară din apropiere de casă. Şcoala liceală a făcut-o la Şcoala Centrală de fete, la liceul Gheorghe Lazăr şi Spiru Haret. A beneficiat de o solidă instrucţie şi educaţie atât în domeniile umaniste, cât şi ale ştiinţelor. În toată perioada de activitate a fost inginer constructor, specialist în instalaţii şi utilaje. A ieşit la pensie de la o întreprindere care avea ca obiect de activitate realizarea de parcuri de distracţie tip Disney Land, unde, dat fiind că vorbea curent franceza şi engleza a ajutat-o în munca sa. Pensionarea a primit-o cu bucurie, ca pe o eliberare, a simţit că de abia la pensie se poate concentra în tihnă să-şi valorifice aptitudinile de a comenta şi în scris evenimentele culturale la care participa : concerte, expoziţii, lansări de carte, recitaluri de dans, de canto, spectacole de teatru şi operă. Si aşa, aşternea pe hârtie impresiile pe care le comunica prin scrisori prietenelor plecate din ţară, ca să le ţină la curent cu viaţa culturală din România. Îşi aduce aminte cu emoţie un eveniment la care participase. Era în 1981, în Studioul de Concerte ale Radiodifuzunii unde s-a desfăşurat sărbătorirea a o sută de ani de viaţă ai Cellei Delavrancea. Toată sala vibra la unison. Când sărbătorita a terminat de cântat la pian o nocturnă de Chopin, criticul literar Şerban Cioculescu a exclamat, ca să-l audă participanţii : « Acum slobozeşte, Stăpâne, în pace pre robul tău, că văzură ochii mei mântuirea ! » Sala a trăit momentul cu intensitate maximă, dar Doamna Maruca s-a simţit plutind, undeva, Sus, Sus… Cum să nu consemnezi asemenea eveniment ?

Tot din aduceri aminte. Era în 2003. Întâmplarea a făcut să se întâlnească cu Doamna Rodica Subţirelu. Când a aflat care i-i numele a şi exclamat: “Maruca, ah, ce nume frumos ! Aş vrea ca o persoană cu acest nume să scrie în revista “Cronica Fundaţiilor”, unde sunt redactor şef adjunct, iar redactorul şef este poetul Mircea Mincu”. Tocmai fusese la Muzeul Cotroceni, unde dramaturgul Paul Everac îşi lansase două volume. Şi Maruca Pivniceru a scris despre eveniment ! A scris consecvent la « Cronica Fundaţiilor », dar a început să colaboreze şi la alte publicaţii : « Plai străbun », pentru românii de pretutindeni, la revista Fundaţiei umaniste « Carol Davila », la revista « Femeia ortodoxă » care apărea la Craiova…

Acum, când în publicistică se caută şi se promovează senzaţionalul cu orice preţ, când valorile autentice sunt neglijate ori sunt călcate în picioare şi umilite de incompetenţa gălăgioasă, în care primează primitivismul instinctelor, cum sunt violenţa şi sexul exibat cu o totală lipsă de pudoare, iată, din prea mult bun simţ şi recunoaştere a elitelor intelectuale, Maruca Pivniceru, născută la Vaslui, ne poartă cu dialogurile la personalităţile feminine cărora le promovează talentul, capacităţile profesionale, charisma. A făcut acest lucru, mărturiseşte, pentru că a vrut să le remarce aportul lor nu mai puţin valoros decât al multor bărbaţi din domenii profesionale similare, Domnia sa declarându-se a fi o mare admiratoare a tuturor femeilor remacabile, independente şi fermecătoare, fiind o feministă convinsă. 

« Cartea semnată de Maruca Pivniceru, « Doamne, ce Doamne ! », cu o admirabilă prefaţă alcătuită de poetul şi publicistul de mare cultură Mircea Micu, este o apariţie salutară în contextul militant şi angajat  de promovare şi semnificare a valorilor unor personalităţi (feminine de data aceasta) care fac gloria – şi nu mă sfiesc să scriu acest cuvânt -, atât în ţară, cât, de cele mai multe ori, pe înalte  şi foarte înalte scene de artă, de spirit şi de frumos ale planetei », scrie sub titlul « O carte de mare interes », Mircea Ştefănescu, în Dimineaţa, Bucureşti, nr. 12, 2008. După care subliniază: „Cartea doamnei Maruca Pivniceru, în această vreme când viaţa literelor este plină de îngustimi, de aroganţe şi brutalităţi mediatice de neimaginat (dacă nu le-am vedea în stare liberă) este mentor nu numai cititorilor interesaţi de ceea ce este real şi adevărat în performanţa românească, dar şi un mesaj pentru istorie, pentru că este o lucrare de conştiinţă şi de atitudine, care ar trebui pentru mulţi să fie o obligaţie elementară faţă de cititori şi de ei înşişi”.

În „Impresii despre un volum eveniment”, Dr. Mirela Zafiri în „Plai Străbun”, Bucureşti, nr. 16, 2009, constată: „autoarea ne prezintă o altă faţetă a adevăratelor vedete ale unui popor care în ultimii 15 ani îşi caută identitatea, se redescoperă la vârsta adolescenţei, crede în libertatea sa, dar se comportă ca un prunc în hamul tranziţiei, experimentând avid noutatea kitsch-ului şi a nonvalorii”

„Regal de inteligenţă feminină”, găseşte Gelcu Maksutovici, în „Naţiunea”, Bucureşti, 6-12 august, 2008, „caseta de veritabile valori” identificate de prefaţatorul Mircea Micu între coperţile generoase ale cărţii semnate de Maruca Pivniceru, pe care o găseşte „o distinsă mânuitoare de condei, fină observatoare a fenomenului cultural de pe toate palierele”, asemănând şi domnia sa cartea cu “acea bijuterie de epocă intitulată Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe, ce merită să stea pe raftul oricărei biblioteci, spre bucuria cititorilor”.

Dr. Constanţa  Cristescu, în „Cronica Muzicală on-line”, 11 iulie, 2009, se aliniază spuselor explicative ale autoarei care de pe coperta de încheiere a cărţii notează: „M-am decis să scriu câteva dialoguri cu personalităţi feminine, din domenii diferite, care s-au remarcat prin modestia, talentul, profesionalismul şi charisma de care au dat dovadă de-a lungul carierei lor”. Caracterizând epoca prezentă cu neajunsurile ei şi în cultură şi artă, coperta şi cele două Doamne termină optimiste: “Poate că omenirea se va trezi din acest coşmar şi va repune pe soclul pe care trebuie să fie aşezate frica de Dumnezeu, respectul de sine şi faţă de aproapele tău, demascând şi îndepărtând nulităţile incompetente care îşi ascund prin agresivitate lipsa oricărui har”.

Că urcuşurile ne sunt posibile ne spune şi intervievata Uca Marinescu, născută la Gheorghieni, judeţul Harghita, care face asemenea lucruri de la 5 ani, ca la 11 ani să urce pe Vârful Moldovenu, iar după studii şi muncă, din 1990 să străbată China, ajungând până în Tibet, să ajungă între anii 1991-1996 în India, Nepal şi Sikkim,  Canada de la est la vest, în Yukon şi Oceanul Arctic, cu escaladarea Alpilor şi Pirineilor, Munţii Scoţiei şi Munţii Caucaz, itinerarul străbătut de expediţia Belgica… Ea a străbătut locurile vechii civilizaţii Yuka – Chile, Bolivia,  Peru şi Ecuador, a ajuns în Insula Paştelui – Rapa Nui, în 1999 a traversat solitar Africa de la sud la nord, prin 11 ţări – Africa de sud, Namibia, Botswana, Malawi,  Zimbawe, Tanzania Kenya, Sudan, Etiopia, Egipt şi Tunisia -, ca în 2000 să parcurgă drumurile maritime în căutarea vikingilor. A fost în Insulele Shetland şi Faroe, În Islanda, în Groelanda, la Polul Nord, plecând din Siberia, dar a ajuns şi la Polul Sud. În anul 2003 a explorat şi Australia – Oceania…

Ne oprim aici cu cartea* primită de la Maruca Pivniceru. Merită citită, ca şi cărţile soţului său Romeo, cu o căsnicie împreună de peste 30 de ani. Doi intelectuali care nu numai se plimbă ca să cunoască lumea, dar care ne-o şi dăruiesc, înfăţişându-ne-o, în ceea ce scriu… 

........................................................

Prof. Dr. Luminița Săndulache-Huși

Oameni fără importanţă sau memoriile unui necunoscut de Romeo Pivniceru, Ed. Agerpress, 2011

Un eufemism mai reuşit nici că se putea: „Oamenii fără importanţă” sunt de fapt, oameni de o foarte mare importanţă. Cu atât mai mult cu cât eufemismul se extinde şi în partea a doua a titlului, „Memoriile unui necunoscut” devenind memoriile unui bine cunoscut şi talentat om de spirit,  Romeo Pivniceru, nimeni altul decât semnatarul celor 3 volume apărute la faimoasa editură Agerpress.

În „Cuvântul înainte”,  scriitorul îşi avertizează deja cititorul printr-un citat biblic: „Însă mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi cei dintâi” (Matei XIX,30), eliberând-o astfel pe autoarea acestor rânduri de „povara” obsesiei scriitorilor celebri,  ale  căror destine au preocupat-o mereu în timp şi în spaţiu.

Deşi se vrea gen de memorialistică, opera în cauză depăşeşte cu mult graniţele acestui tip de scriere, fiind una complexă, deoarece vizează o arie vastă de preocupări, iar didactul şi autodidactul, etnograful, analistul militar, istoricul religiilor, analistul politic,  economistul, geograful, istoricul, oenologul şi, în fine, criticul literar, îşi dau în mod strălucit concursul la realizarea unei opere de o mare valoare istorică şi literară pentru cultura română.

Argumentul vine de la sine : « Fie că ai fost ministru, revoluţionar, ocnaş, conducător de stat, evadat, condamnat la moarte, miliardar, rege în exil, actor celebru, escroc internaţional, memoriile tale vor fi citite cu aviditate, indiferent dacă ai sau nu talent de scriitor. De ce? Pentru că ai deja o faimă şi mulţimea ţine neapărat să afle cât mai multe despre tine” (p.6)

Darămite, în cazul în care, zicem noi, mai ai şi un deosebit talent artistic şi o pană cu adevărat măiastră pe care o mânuieşti cu iscusinţă ?

„Boţului cu ochi”,”bucăţii de humă însufleţită din Humuleşti” îi succeede „o pâlpâire de viaţă obişnuită, o flacără slabă asemenea unei lumânări” din Tăbălăeşti, dovedind cu prisosinţă că „mai nasc şi în Moldova oameni”.

Îmi place să cred că, în viaţă, contează cel mai mult felul în care ştii să te autoevaluezi, să-ţi dai singur acea valoare pe care semenii tăi ţi-o refuză cu ostentaţie: „Va interesa poate pe cineva aşa ceva?” se întrebă retoric Romeo Pivniceru.

Ei, bine, uite că pe oamenii „mari”, îi interesează oamenii de valoare – „oamenii fără importanţă” – în ultimă instanţă, cum pretinde autorul, tocmai pentru a-i opune ostentativ pseudovalorilor care „sufocă” în zilele de azi cultura română: „Fac parte dintr-o lume care nu câştigă niciodată la loterie, da nici nu i se întâmplă mari nenorociri. Pe scurt, sunt dintre acei oameni, care dacă ar cădea răpus de un glonţ rătăcit pe un front în plină acalmie, ziarele ar scrie în ziua respectivă cu titluri mari „Pe frontul de luptă, nimic nou de semnalat” (p.7)

Se întâmplă însă ca un soldat mai viteaz să tragă aşa, aiurea, un foc de avertizare, şi atunci, pe boltă se aprinde parcă o stea, semnalând că „suntem o parte componentă a edificiului acesta imens care se numeşte Omenire” (p.7)

Pentru că, oricare individ-precizează autorul –„luat în ansamblul societății este un anonim – doar o unitate statistică. Privit însă sub lupă, izolat, apare ca un fenomen unic, total imprevizibil și original.(p.8)

Așadar, privind sub lupă, descoperim un Romeo Pivniceru unic, inconfundabil, ducând cu sine acolo, în Capitală, un sat moldovenesc, pe care îl descrie cu multă nostalgie, și odată cu el, o întreagă lume:

„La răsărit, era nelipsită icoana zugrăvită pe lemn sau cizelată în tablă argintată, acoperită cu sticlă după obiceiul rusesc, și protejată câteodată de un stejar de borangic. Într-un colt, se găsea sipetul de zestre, peste care se îngrămădeau an de an picherele, covoarele și lăicerele de zestre pe care gospodinele și fetele de măritat le țeseau cu sârg.”( I, p.11)

Volumul I al scrierii este consacrat satului natal, Tăbălăești, în care scriitorul a văzut lumina zilei la 7 februarie 1927, sat reprezentat ca un fel de axis mundi, cu așezarea geografică, relieful, clima, starea economico-socială, dar și cu minunatele obiceiuri și fermecătoarele tradiții românești, între care un loc special îl ocupă Paștele și Crăciunul. Farmecul descrierilor nostalgice și cadența ritmică perfectă a frazei însoțesc cititorul cu fiecare pagină citită: „Singurul lucru, care mai rămăsese aievea și neschimbat de atunci, era susurul vântului ce foșnea printre frunzele aspre de tutun, aducându-mi în nări, mirosul buruienilor și florilor sălbatice, venit de pe povârnișul dealurilor” (p.57)

Chipuri memorabile se desprind rând pe rând dintre file, dar atotbiruitoare rămâne, precum de altfel în întreaga literatură română și universală, chipul mamei „materializat” exemplar în imaginea infimă a unui deget imortalizat într-o fotografie de familie:  „Acum,  când a trecut atâta amar de ani de atunci, și, mai ales de când mama nu mai e, mă poartă gândul mereu la degetul care mă ținea să nu mă piardă. Îmi zic atunci că dintre toate fotografiile care o înfățișează pe mama, aceea în care o simt cea mai aproape de sufletul meu, este această fotografie nevăzută a ei, din care apare doar acel vârf de deget, dar care pentru mine e simbolul însuși, al dragostei materne, al acelei dragoste pentru care niciodată n-am găsit cuvinte potrivite pentru a o descrie”.( I, p.76)

Satul, cu rezonanțele lui ancestrale, face din fiecare dintre noi un legendar Orfeu, însuflețit de dorința veșnică de a revedea ceea ce ne este mai drag. Din păcate însă, în amintirile noastre, „ ne întoarcem cu fața spre o Euridice, pe care o știm definitiv pierdută”( I, p.80)

Observații de o precizie uluitoare, avertizând omul că Paradisul aparține întotdeauna Copilăriei: „Copilăria la Tăbălăești a fost o grădină paradisiacă în care nimic nu era de plivit. Tot ce s-a petrecut acolo poate fi spus cu sinceritate și seninătate, pentru că până ce am plecat de acolo, nu mușcasem din fructele cunoașterii binelui și răului.

Pudoarea, reținerea, iertarea, greșeala, minciuna or fi ele virtuți ori vicii, dar ele au apărut pe lume abia după ce omul a fost alungat din paradis”(I, p. 81)

Partea a II-a a volumului ne menţine în acelaşi univers diafan al copilăriei, dar leagănul ei se mută la Huşi, oraşul dintre vii, unde părinţii îl vor îmbăta cu poveştile înmiresmate ale copilăriei. Aici, modelul ontologic al lumii satului se va completa cu imaginea minunată a lumii basmelor, guvernată de cu totul alte legi:” Acolo, orice era posibil. Nu exista ireparabilul. Cu apa moartă şi cu apa vie, se putea drege orice la loc. Se putea însufleţi orice vietate moartă. Nicio suferinţă nu rămânea ascunsă, nimeni nu pierea neştiut, niciun hazard stupid nu putea întrerupe un vis şi nicio faptă, rea sau bună, nu rămânea nepedepsită (II, 104)

Nici aici cititorul nu este abandonat, fiind însoţit în permanmenţă de feeria descrierilor magnifice care conturează o atmosferă plină de mister:”Drumuri şerpuitoare vârstau pantele, coborând printre vii, iar acoperişurile cramelor şi ale altor case răzleţe împestriţau cadrul acestui tablou liniştitor şi paşnic. Ne înălţam în vârful picioarelor, cu mâna streaşină la ochi, să deosebim, în acel decor idilic, crama acoperită cu stuf, din via Tătuţicăi”(p.113)

Şcoala, cu rigoarea şi disciplina ei, adevărata şcoală – zicem noi – este evocată cu mult realism şi privită cu responsabilitate pedagogică, pentru că ei îi revine rolul esenţial în formarea personalităţii unui om:”…pedeapsa corporală era ca şi legiferată în sistemul educaţional de atunci. Se vede treaba că vechii pedagogi, de la care moştenisem sistemul, ajunseseră la concluzia că o notă rea în catalog lasă urme mai puţin durabile decât o trecătoare păruială”. (p.178)

Ca « un pedagog de şcoală nouă ce sunt” no comment !

Şi pentru că ne aflăm în domeniul momentelor plăcute pe care i le-a oferit autorului şcoala, cu o notă de oarecare lirism, voi insista doar pe însemnătatea orelor de compunere: „Peniţa îmi scârţâia de zor, abia putând să se ţină de şirul ideilor care-mi veneau pe nesimţite şi se aşezau în fraze curgătoare”(II, p.189)

Aici, se formează scriitorii unei naţii, dar tot aici, se nasc şi patrioţii ei: ” a doua temă trebuia s-o compun acasă, pe caiet, şi avea ca subiect Patria mea […]. Am pornit la treabă imaginându-mi România personificată, îmbrăcată într-o ie natural, ca una din provinciile surori, din fresca lui  Costin Petrescu, de la Ateneu. Era suficient ca să pornesc de la acest germene, ca structura compoziţiei să se aşeze de la sine. Punctul cheie l-am atins cînd foloseam apostrofa: “Românie, cu dangăt de clopot, în noapte de Înviere !” (p.190)

Dacă vreţi ca această naţie să renască, trebuie să aveţi mai întâi de toate ŞCOALĂ ! Aceasta este lecţia pe care ca fiu al unui merituos şi ilustru dascăl, Romeo Pivniceru ne-o predă nouă, dascălilor de astăzi, pe parcursul întregului volum. Iată şi alte metode didactice la fel de eficiente: “Dar cele mai agreate activităţi instructive rămâneau tot cele din afara zidurilor şcolii, adică excursiile...De cum se ridicau aburii dimineţii, ne încolonam fiecare cu clasa lui şi porneam, rânduiţi câte trei sau patru, întovărăşiţi de dascălii noştri, spre locurile de recreare hotărâte în ajun. Cele mai solicitate locuri erau pădurile ce acopereau mare parte din împrejurimile pitorescului nostru oraş.” ( p. 136)

Despre cea mai importantă  aşezare strategică a ţării, aflăm lucruri inedite. Mult timp am crezut în legendele localnicilor, care, povesteau cu mândrie că, de pildă, în Movila lui Burcel, aflată în imediata vecinătate a graniţei de Est, un oarecare împărat şi-ar fi îngropat comorile într-un car uriaş sau că şi-ar fi îngropat acolo fiica sau iubita… Logica tacticii militare contrazice furtunoasă legenda: ”Movila făcea parte dintr-un sistem optic de semnalizare, folosit cu multă eficacitate în vremuri străvechi. Se spune că atunci când ţara trecea printr-o grea cumpănă, cum ar fi fost, de pildă, o năvală a tătarilor, pe vârful unei astfel de movile se aprindea un foc mare ce putea fi văzut cu uşurinţă de la zeci de kilometri depărtare, de pe o altă movilă asemănătoare şi că, la rândul ei transmitea semnalul de primejdie. Atunci, oastea ţării se aduna în grabă şi alerga în întâmpinarea hoardelor” (p. 128)

Câtă inteligenţă şi câtă voinţă dârză de a sta treaz în calea duşmanului a avut acest popor !..

Astăzi, acea ridicătură de pământ nu mai există, căci prin anii ‚36, lucrările de terasament făcute cu ocazia schimbării liniei înguste de cale ferată Crasna-Huşi în linie normal, au modificat pe alocuri pitorescul regiunii, sacrificând şi movila, cu terasă cu tot”(p.198)

Calea ferată s-a făcut prin urmare, cu nişte sacrificii de ordin istoric, iar acum noi, orbiţi de pârdalnica economie de piaţă, sacrificăm trenul  Huşi-Crasna fără a ne gândi câtuşi de puţin la consecinţele dramatice asupra sistemului de apărare...

E drept că, după un timp, „toate aceste răni deschise în inima pământului” se cicatrizează şi noi uităm ”de amărăciunea ce am simţit-o atunci când asistam (neputincioşi ) la profanarea acelor locuri (p.198)

Nici agitata viaţă politică a vremii nu scapă penei iscusite a scriitorului. Ironia acută strecurată inteligent printre rânduri: ”Da sau nu? Am făcut eu linia de cale-ferată Crasna-Huși ? Da sau nu? (politica liberală a vremii )

Despre „alegerile memorabile”, ultimele de altfel, se vorbește la modul „sublim”, căci: „curând Carol al II-lea avea să desființeze partidele politice ( și bine a mai făcut ! n.n.) și să instituie dictatura regală” (p.202). Marile înfăptuiri ale istoriei s-au făcut în vremurile dictaturilor și nicidecum în cele ale democrației, care nu este altceva decât un haos total sau mai bine-zis un haos fatal.

Mai rețin atenția în mod cu totul și cu totul deosebit datinile, obiceiurile și tradițiile locului. Nunta, botezul și moartea sunt evenimente capitale din viața colectivității, dar cea din urmă interesează nu numai prin tragismul ei, ci mai ales prin latura ei „cosmică”. Mortului i se încredințează un toiag, pentru că urmează să treacă vămi grele, iar o fată are gura acoperită cu o frunză uscată, pentru că a murit cu gura căscată. Mitul reintegrării cosmice capătă valențe monumentale și există o adevărată filozofie, de tip „carpe diem!”: „Omul simplu, educat numai la școala aspră a trăirilor de zi cu zi, nu se sinucide. E și el hăituit de gânduri negre, de suferinți, dar nu ajunge niciodată la situații limită, în care modelul lumii din creierul lui să se afle în totală contradicție cu situația în care a ajuns, pentru că, oricât ar fi aceasta de ostilă, lui i se pare firească. O acceptă cu înțelegere și resemnare. E în stare poate să dea cu parul, dar nu-și curmă zilele”.

Ca un adevărat scriitor ce este, Romeo Pivniceru teoretizează adesea și pe tema artei, fiind un combatant feroce al teoriei artă pentru artă. M-am dus imediat cu gândul la un volum al lui Mircea Cărtărescu intitulat „ Florin scrie un roman”, pe care l-am găsit banal, sec și chiar jenant, deși respectă întru totul „emblema” în cauză: „Așa ar trebui să fie literatura ! Întocmită din minereul sărac al vieții, ce se găsește cu grămada pe toate drumurile și nu din compușii puri și alambicați extrași prin procedeele cunoscute de orice romancier” (p.265)

Deși extras din viața de zi cu zi a unui tânăr, romanul lui Cărtărescu n-are pic de sevă, pentru că viața însăși a acelui tânăr este fadă, zbatere inutilă între „capcanele” epocii moderniste, care a început să ne ocupe mai tot timpul cu banalități.

Întorcându-se cu fața către credința străbunilor, Romeo Pivniceru încearcă un sentiment de toleranță față de orice altă religie, oricât de păgână ar fi ea, prin aceasta dovedindu-se un mare creștin: „Apoi, sunt animat de sentimentul milei, unul din cele mai înalte sentimente omenești și pe care creștinismul le-a cultivat atâta de frumos. Și mai am încă ceva. Am sentimentul acela de pietate pe care-l încerc atunci când trec pragul unei biserici și sentimentul de toleranță și respec față de orice locaș de cult al oricărei religii” (p.267)

Dar, dincolo de oameni, de timp, și de Istorie, din paginile acestui volum răzbate mereu vocea unui mare artist al condeiului: „Ce plăcut era să umblu desculț, mai ales după ploile de vară. Să te bălăcești în șuvoaiele de apă ce se scurgeau prin rigolele de lângă bordura trotuarelor. Stropii ce cădeau din cer erau reci, dar apa adunată de pe străzi se încălzea de la pământul și pavajul încins. Era plăcut, mai ales după ce vremea se liniștea și rămâneau pe ulițe băltoace. Intram cu picioarele în aceste adevărate oglinzi de apă în care se reflectau cerul și norii de deasupra. Îmi aminteam  privirile și luciul lor și încercam o senzație de nemaipomenită încremenire între cele două obcini, cel albastru și real de deasupra mea și cel reflectat, de sub nisip. Pentru moment, simțeam parcă o teamă să nu cad în adâncuri și-mi trebuia un efort al rațiunii să mă conving că pășesc pe pământ ferm și că apa aceea amețitoare, în care mă plimbam, nu era mai adâncă de genunchiul broaștei” (p.316)

Cât lirism, câtă sensibilitate, dar câtă filozofie adâncă de viață ascund aceste rânduri ! Și cu atât  mai mult cu cât ele trimit de fiecare dată la vârsta cea mai fericită a vieții noastre: „Copilăria! Ce proporții uriașe ia în amintirea  noastră acest segment de timp, atât de scurt, dacă-l raportăm la existența noastră. Și mai ales dacă avem șansa ca existența noastră să se circumscrie duratei medii de viață. Ce importanță capătă în memorialul vieții noastre toate aceste episoade minore, ce par să nu însemne nimic pentru un străin, ori poate pentru unul mai vârstnic…” (p.321)

Aici, se nasc, în timp și pentru timp „embrioanele viitoarelor universuri interioare”, observă cu adâncă minuțiozitate psihologul Romeo Pivniceru.

Surprizele volumului continuă cu pagini din ce în ce mai captivante pentru cititori. Capitolul „Finanțarea bandei misterioase” poate constitui oricând un obiect de studiu și cercetare pentru orice economist veritabil. Problemele majore ale inflației și stagflației, operațiile de emitere ale monedei naționale, contrabanda cu țigări se dovedesc „floare la ureche” pentru niște „băieți deștepți”:

«  Ce n-aș da acum să-mi reînvie această facultate a sensibilității de copil !” (p.348), mărturisește cu sinceritate autorul, încheindu-și primul și poate și cel mai frumos dintre cele 3 volume ale operei sale de mare artist.

Volumul al II-lea din ciclul „Oameni fără importanță” este construit de către autor „cu picioarele pe două tărâmuri: unul solid, al vieții patriarhale, al vieții liniștite și plină de bunătate, de care se bucură nu numai Hușul, dar și România  Mare și celălalt, asemeni unui continent în derivă, plin de frământări tectonice, provocator de instabilitate, de neliniști, de calamități și dezastre” ( II, p.5)

An istoric capital pentru destinul țării noastre, „an fatidic”, cu nimic „mai prejos decât căderea Romei sau a Constantinopolului, cu singura deosebire că efectele acestor evenimente s-au resimțit mult mai târziu „(p.5) este considerat anul 1939. Piatră de hotar în istoria contemporană, anul 1939 a deschis parcă „Cutia Pandorei” din care au început să se reverse toate relele pe capul unui popor: asasinate, cutremure, schimbări de regim, răzmerițe, război, refugii, ocupația străină, molima, într-un cuvînt de atunci a început destinul trist al României. De vină sunt toate acele „operații estetice” (așa-numitele sistematizări, așa zisele „reforme” care au încercat să schimbe identitatea unui popor, abătându-l de la drumul său firesc prin Istorie. Argumentația are ca studiu de caz orașul Huși.

«  Hușul nu mai e Hușul de altădată. Blocuri fără noimă, semănate fără nicio logică și niciodată complet terminate sau finisate, construcții făcute dintr-o sărăcie ce-i place să se numească „economie”. Clădiri de genul acesta conviețuiesc alături de provizorate și de locuințe vechi, rămase în picioare prin nu se știe ce miracol […]. Norocul cel mare pentru oraș îl constituie împrejurimile, mărginite de vii și de păduri, care-l strâng ca un clește, dar îl și ocrotesc să nu deverseze peste margini experimentele urbanistice”( II, p.6)

Orice călător reîntors pe meleagurile natale, când privește clădirile de care s-a legat viața lui, încearcă sentimentul straniu că aceste edificii închid în ele fantomele trecutului. (II,p.7 )

Pentru acest motiv, pentru plăcerea incomensurabilă cu care evocă vremuri „de mult, mai de demult”, autorul reușește cu multă artă să reconstituie imagini pitorești ale Hușului de odinioară, reînviind chipuri și rememorând dureroase amintiri.

Precedat de un motto, « sinistru » aș zice : « Doamne ! Romică ! tare bine mai era, când era rău !”, sub care se aștern tăcute și misterioase turlele Episcopiei Hușului care continuă și astăzi să domine întreg peisajul, volumul al doilea este un binemeritat elogiu adus timpului atoatebiruitor peste oameni, locuri și fapte.

Mi-au reținut atenția în mod deosebit din acest volum scurtul istoric al sistemului de apărare al acestei localități strategice: „străjeria”, de pildă, care nu avea un substrat politic, ci punea mare preț pe educația tineretului în spirit patriotic și național pentru cauza unității neamului și a păstrării neștirbite a hotarelor României Mari, a cărei deviză solemnă era: „Nicio brazdă !”

Și iarăși, mă văd nevoită să mă abat de la periplul cu investigațiile mele, lăsându-mă „furată” pe nesimțite de fascinația unuia dintre focurile de tabără pe care, de nenumărate ori, în anii mei de glorie, am reușit să-l ridic la rangul de Altar Patriotic:” Focul de tabără în jurul căruia ne adunasem arunca pe fețele noastre lumini jucăușe. Noaptea, spuzită de stele, se contopea cu brădetul ce ne înconjura din toate părțile, mut și întunecat. Doar în jos, pe valea Tarcăului, mai rămăsese ceva din geana de lumină a apusului. Totul părea un decor fantastic, pentru doina cu care am încheiat acea petrecere de pomină:

« Doar cavalul se aude

De departe, trist și vag.

E o doină de la munte,

Jalea unui dor pribeag » (p. 51)

Revenind la preocupările noastre, descindem în rândul sărbătorilor naționale ale neamului: „La slujbă, participa și un detașament de soldați și o fanfară militară, care la sfârșit intona Ruga, o piesă muzicală pioasă, ce se interpreta numai la ocazii solemne. Militarii o ascultau descoperiți, cu arma la picior și ținând capetele pe brațul stâng” (p.55)

Frumos, nu? Să continuăm deci: „Hușul nu era o garnizoană militară prea grozavă, așa că nu putea desfășura cine știe ce efective, dar atât cât erau, puteau cuceri admirația noastră. O singură dată, parada militară a fost mai deosebită, atunci când după defilarea infanteriștilor și-a făcut apariția un escadrom de cavalerie, sosit  nu se știe de pe unde. S-ar fi putut ca acesta să fi venit cu ocazia dezvelirii monumentului ostașilor români, ridicat în grădina publică din centru, în memoria celor căzuți în războiul pentru neatârnarea neamului. Apariția cavaleriștilor a fost o surpriză pentru noi. Nu ne mai săturam să privim la frumoasele animale, cu coamele și cozile împletite, bine periate de ziceai că-s date cu briantină, cu jambiere albe strângându-le la chingi, deasupra capetelor frecate cu catran. Caii erau călăriți de niște militari falnici, cu mâna stângă îi țineau bine în frâu, strunindu-i astfel încât să țină un ritm aproximativ, iar cu dreapta țineau îndreptate în sus, niște lănci cu vârfuri de oțel strălucitoare și bine ascuțite, împodobite cu flamuri colorate.”( p.56)

Cum plăcerea unor astfel de momente de o rară însemnătate era mai rară, hușenii „se consolau” cu defilarea pompierilor care, orice s-ar fi întâmplat, nu lipseau niciodată și apariția lor însemna încheierea paradei. Un alt moment, deosebit de semnificativ și cât se poate de important pentru o tactică  militară modernă, era retragerea cu torțe: „Retragerea cu torțe se termina aproape de casa noastră, în piața Școlii Primare Nr.2, unde se încingea o horă mare, după care fiecare se ducea care încotro: unii spre cazărmi, alții spre casele lor” (p. 59)

Despre Ziua Eroilor, care „avea o dată fixă”, ca și acum, respectiv Ziua Înălțării domnului, adică într-o joi, la 40 de zile după Paști, autorul consemnează:” nu știu cum se făcea că întotdeauna ziua aceasta se nimerea foarte frumoasă și călduroasă. Parcă însuși Dumnezeu avea grijă de ea. Veneam acolo fiecare cu ce puteam, care cu vreo lopată, care cu vreo greblă și curățam toată parcela de buruieni uscate, stârnind din pacea lor gușterii și șopârlele, ce zvâcneau ca fulgerul, când le striveam culcușurile” (p.60)

Și sărbătorile nu puteau fi sărbători dacă nu erau însoțite în mod obligatoriu de un păhărel de vin, având în vedere înclinațiile „mai aparte” ale hușenilor , cărora cu gentilețea și mărinimia caracteristică, Romeo Pivniceru le găsește scuze bine întemeiate: „Căci, mai la urma urmei, ce plăcere putea să aibă omul dintr-un orășel de provincie, pe acele vremi, când distracțiile nu difereau prea mult de cele din secolul trecut și poate chiar și ale celorlalte, de mult apuse. Ce putea fi mai vesel și mai încântător, decât să stai alături de un prieten apropiat, în fața unei garafe pline cu vin gălbior sau rubiniu?”

Înarmat cu citate favorabile –„că în târgul de provincie, omul care nu-i om se distrează, omul care-i însurat doarme, iar omul care-i om .. bea !”, autorul dă o raită prin toate cârciumile de altădată din Huși, întrebându-se cu uimire:” De unde s-or fi găsit atâția mușterii pentru acel șir interminabil de cârciumi, încât nici una din ele să nu dea faliment?”

Podgorie renumită a Moldovei, Hușul continuă și astăzi să păstreze ca „suprastructură” aceste instituții „de prim rang”.

Dar, de numele orașului se mai leagă și alte figuri ilustre, cum ar fi cea a  lui Ion Zelea-Codreanu, tatăl „Căpitanului”, pe care autorul și-l amintește ca pe „un bărbat înalt, bine făcut, cu mustață à la Wilhelm al II-lea, îmbrăcat întotdeauna în costum național. Purta ițari creți, strânși pe picior și era încălțat cu bocanci, pe deasupra purta cămașă națională cu ilic ori bondiță, iar în timpul iernii vreun mintean. Doar pe cap, în loc de cușmă, purta o pălărie neagră cu boruri largi (II, p.128)

Deși era naționalist feroce, Zelea Codreanu, ne asigură autorul, nu era un antisemit. Ca profesor,”așa exigent cum era” îi nota cel mai bine la limba germană pe evrei, fiindcă aceștia nu aveau dificultăți cu această limbă, idișul lor fiind o variantă alterată a germanei.”Căpitanul” mișcării legionare făcea atâta caz de imparțialitatea lui, încât și-a lăsat repetent pe unul dintre fii. (II,p.122)

Este evocată chiar o inspecție, similară celei a Domnului Trandafir, iar calitățile didactice ale profesorului Zelea Codreanu sunt evidențiate cu multă artă. Inspectorul nostru s-a muiat pe loc. Ținuta impunătoare a lui Zelea, costumația lui națională, privirea tăioasă ca de vultur și vocea lui aspră și sacadată i-au curmat din start intențiile belicoase. Mai știind apoi că e și tatăl „Căpitanului” și-a zis că e mai sănătos pentru el să stea cuminte în banca lui. Rezultatul a fost surprinzător: inspectorul a scris în condica de impresii, ținută la cancelarie, un proces-verbal din care reieșea că profesor de germană mai bun decât Ion Zelea-Codreanu nu se află în toată țara. ( II,p.123)

Probabil, în momente critice ale istoriei, un popor își ridică brațe tari, le întinde ostentativ peste nevolnicia altora, pentru ca ordinea și disciplina să poată reintra în normalitate. Vor fi fiind acestea „orori” sau excepții, timpul așază întotdeauna lucrurile într-o ordine firească, iar adevărul îi răzbună întotdeauna pe eroi.

Retrospectiva cea mai importantă a volumului ni se pare cea care analizează războiul prin prisma unui participant efectiv la evenimente. La lecțiile de la școală, elevii învață lucruri noi, precum gazele de luptă și efectele lor. Clorul, forgeonul, cloropcina, palita, surpalita , yperita, lewisiro le provoacă adevărate spaime și coșmaruri.

Războiul a durat mai mulți ani, spune autorul, și s-a sfârșit ca orice război modern, atunci când una din părți a fost copleșită de superioritatea tehnologică a celeilalte părți. Dintr-un atac aerian al părții victorioase, se desprinde imaginea unor „fortărețe zburătoare” în adevărata accepție a cuvântului, care nu semănau nici pe departe cu acele avioane de bombardament americane și care purtau această fermecată poreclă.

Copil fiind, autorul percepe războiul ca pe o amenințare permanentă, prevestitoare de rău. Masca de gaze Kumen-Zelinski, rămasă de pe vremea primului război mondial, devine un obiect absolut necesar „apărării pasive”, dar oricât de „pasive” și binevoitoare ar fi armele, ele întristează sufletul:” În dreptul ochilor, erau obișnuitele sticle ca de ochelari, prin care puteai vedea ce se petrecea împrejurul tău. Dar masca aceasta mai avea ceva deosebit: în dreptul nasului era un maț, tot de cauciuc, de mărimea și forma degetului arătător de la o mănușă, dar întors pe dos și cu vârful în interiorul măștii. Cu acest apendice, masca, odată trasă pe cap, devenea și mai hidoasă, semănând cu fața cârnă a unui craniu.( II, p.143)

De observat cum revine obsedant în operă mirajul vârstei de aur a copilăriei, petrecute acolo, în raiul de la țară, vârstă pe care o purtăm în suflet ca pe o dulce și irepetabilă povară până la adâncă maturitate: „Dar mai la urma urmei, poate cineva stabili unde este granița dintre comportamentul copilăriei și cel al maturității? Iar dacă stăm să ne gândim bine-și asta o pot spune acum când am depășit pragul celor șaptezeci de ani-nimeni, la orice vârstă, nu poate gusta cu adevărat un dram de bucurie, dacă n-a păstrat nealterat, undeva, în adâncul inimii sale un strop din elixirul copilăriei” ( III, p.6 )

Pentru că, zice autorul, atâta vreme cât mai păstrăm acest dram de copilărie, ne putem crea oricând visuri realizabile. Și, de ce nu, „însuși faptul de a-ți scrie amintirile la adânci bătrânețe înseamnă împlinirea unui vis” ( III, p.6)

Și una este să privești nostalgic niște fotografii de altădată și alta este să ți se oglindească în suflet atâtea imagini pline de căldură și melancolie din îndepărtata copilărie.

Pentru aceasta, Romeo Pivniceru procedează întocmai ca un compozitor, schimbându-și în permanență registrul emoțional pentru a putea exprima cât mai exact ideile care-l frământă, alegând întotdeauna gama cea mai adecvată, în concordanță perfectă cu structura sa psihică, aflată într-o continuă transformare. Pe muzica îndepărtată a amintirilor, „actorul” de azi interpretează cu conștiinciozitate scenele de altădată:

„ În fond-mărturisește el – eu, astăzi, când îmi aștern pe hârtie amintirile, trăiesc cu impresia că fac doar o muncă de scrib conștiincios, dacă vreți, al scenelor interpretate de mine atunci”. (III, 7)

Diferențiind clar între specii diferite: jurnal, respectiv, amintire, scriitorul face o observație cât se poate de pertinentă: „Jurnalul e suprapunerea perfectă a două partituri scrise în aceeași tonalitate, cea trăită și cea așternută pe hârtie. Cât privește amintirile, ele înseamnă strădania permanentă a memorialistului de a-și armoniza tonalitatea redactării la cea specifică fiecărui episod trăit. (III, p.8)

Partea întâi a volumului intitulată simbolic „Reminiscențe” are ca temă esențială războiul. Se vorbește, implicit, despre retragerea din Rusia, despre aviația inamică devenită pradă ușoară pentru avioanele românești IAR 80, pilotate de aviatorii noștri. Războiul generează situații imprevizibile, și de aceea: „Când mă gândesc la acele vremuri-notează autorul-încerc retrospectiv un sentiment asemănător cu al unor pasageri inconștienți la bordul unui vas uriaș, pe cale să se scufunde.” ( III, p.15)

Frontul consuma cu lăcomie „carne de tun”, așa încât vârsta recrutării și a încorporărilor a coborât mult, iar repartizarea cadrelor se făcea către diferite arme ale oștirii române din acei ani, precum: infanteria, artileria, cavaleria (cea mai la modă pe atunci ), aviația, marina etc.

Ca nou recrut, protagonistul acestor rânduri se prezintă la „batalion” (202) : „așa era numită acea clădire impozantă din apropierea gării, care acum era ocupată de birourile garnizoanei” ( actuala UM. 01776) ( III, p.41)

„Munca la război” se desfășura sub forma unor activități depuse de elevii mai mari, pe lângă diferitele unități civile administrative și avea, cum bine observă autorul, un scop educativ și anume de a deprinde pe tinerii învățăcei cu munca în colectiv…, într-un cuvânt urmărea formarea individului pentru societate.” ( III, 45 )

Ecouri sadoveniene transpar uneori printre rânduri, întărind adesea convingerea cititorului că se află în fața unui inițiat în tainele limbii: „ Locurile acelea unde am trăit, am fost vesel și fericit sunt prea îndepărtate și mult schimbate, iar ființele alături de care m-am mișcat și am visat nu mai sunt și, dacă sunt, au plecat în țări depărtate ori le-am pierdut urma și nu mai sunt de găsit.” (III, p.53)

Întorcându-se obsesiv în timp și în spațiu, scriitorul generează adesea o adevărată „psihoză” a evocării: „Uite-așa, mă cuprinde uneori o dorință absurdă să mă adresez unei instanțe supreme imaginare și să-i cer să-mi acorde o permisie de  patruzeci și opt de ore cum se acorda cândva celor ce făceau armata. Atâta numai i-aș cere. Să ajung din nou în Hușul meu drag de altădată, să fiu iarăși măcar pentru câteva ceasuri alături de tata și de mama, să-i simt alături de mine”. ( III, p.54)

Suntem, cu alte cuvinte, toată viața niște copii: „ Acum îi înțeleg pe cei care cu adevărat cred în nemurirea sufletului și îi invidiez. Pentru ei, această imposibilitate de reîntâlnire cu cei dragi și dispăruți nu există” ( III, p.54)

Sunt descrise cu multă minuțiozitate toate cartierele mărginașe ale Hușilor, bisericile și catedralele, casa părintească, adevărat „palat fermecat”, înțesat de mirosurile diafane ale florilor: „Totul începea pe la sfârșitul lui mai cu parfumul teiului, căruia, pe nesimțite îi lua locul cel al salcâmului, al crinilor și al petuniilor, până ce regina-nopții închidea sezonul.” ( III, p.68)

Partea a doua a volumului, intitulată „Refugiul” este consacrată iminenței apropierii frontului rusesc; evenimentele militare sunt privite cu detașare și responsabilitate maximă:” Care să fie oare secretul prin care anumite informații se fixează mai ușor și rămân definitiv în memorie?... Ineditul? Interdicția? Plăcerea? S-ar părea că toate acestea la un loc joacă rolul de fixator în sistemul mnemotehnic uman ( III, 101)

Dragostea pentru carte nu l-a părăsit nicicând pe autor, cartea fiindu-i un prieten credincios și sigur, chiar și în momentele mai dificile ale vieții: „Acum, când scriu aceste rânduri, îmi dau seama că legătura mea cu cartea a fost permanentă. În orice împrejurare, fie că eram la serviciu, în concediu, în tren, în tramvai, tovărășia unei cărți nu mi-a lipsit.” ( III, p.112)

Explicabil, de vreme ce, multe dintre titlurile  volumelor semnate Romeo Pivniceru, conțin implicit acest cuvânt magic-cartea: „Visând în fața cărților deschise”, „ Călătorie în lumea cărților”,”Note de lector”. Ele stau mărturie tuturor aducerilor- aminte, dar mai ales senzațiilor și vibrațiilor interioare, atât de greu de reînviat atunci când acesta își scrie amintirile: „ Dacă imaginile vizuale îmi apar nealterate, clișeele spirituale le deslușesc greu…pentru că amintirii acelei senzații îi lipsește prospețimea corespunzătoare. Șansa lui Proust când a scris În căutarea timpului pierdut a fost că l-a scris când nu îmbătrânise”. (III, p. 212)

Întoarcerea armelor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial este pentru autor un motiv de reflexie adâncă, punctată cu o oarecare ironie: „Atunci parcă am înțeles eu de ce zice românul că e bine să te faci frate cu dracul până treci puntea”. Bine mai zice românul că pe cine nu-l lași să moară nu te lasă să trăiești.

Naratorul rămâne Da Capo al Fine un bun mânuitor al condeiului, dotat cu mult har narativ, capabil să reînvie o întreagă epocă, atât prin acuitatea observației psihologice, cât și prin arta portretistică, dar mai ales prin multitudinea detaliilor istorice și prin farmecul inedit al descrierilor care însoțesc în permanență narațiunea.

Lumea „amintirilor” lui Romeo Pivniceru pare o lume deja apusă, dar ca un adevărat magician, autorul ne invită s-o cunoaștem și s-o iubim, pentru că ea ne aparține în egală măsură și pentru că ea este generatoarea acestor „oameni fără importanță”, eufemism prin care Romeo Pivniceru se postează indiscutabil în galeria „oamenilor plini de importanță”, pe care ne face o adevărată plăcere să-i pomenim cât mai des posibil.

................................................

Adriana Istrate

Despre sufletul din spatele cuvintelor

“Fiecare om are greșelile sale. Important este să învețe din ele.”

In loc de prefață, interviu cu Maruca Pivniceru, la ‘Doamne,ce doamne », vol. 2, Editura Semne, 2015.

Este o după-amiază liniştită de decembrie. Afară plouă şi e mohorât, dar eu am luat liftul către un alt Bucureşti, o casă a sufletului dragă mie, o casă locuită de doi Oameni a căror dăruire şi fineţe este greu de egalat la acest moment al istoriei noastre: soţii Maruca şi Romică Pivniceru. Stau într-un fotoliu aşteptând-o pe Maruca, înconjurată de cărţi care se vede că sunt răsfoite iar şi iar în căutare de noi sensuri, ascultând - fără să aud - Rigoletto; o casă în care fiecare colţ spune o poveste, în care se vede că priorităţile s-au schimbat de-a lungul vremii, probabil odată cu oamenii şi obiceiurile… un amestec de nou cu vechi… un vechi pe care nu l-am cunoscut foarte bine, dar de care mi-e dor ca de casa bunicilor.

Am venit să-i iau un interviu Marucăi pentru că ea însăşi este o femeie remarcabilă şi mi s-a părut nedrept să nu o chemăm la scenă deschisă şi să o aplaudăm. Dar, Doamne, habar nu am ce să o întreb, pentru că ea nu vorbeşte niciodată despre viaţa ei. E ca o vază în care sunt mereu alte şi alte flori, pe care ea le pune în valoare. Cum să fac să o prind între două împodobiri? Cum să fac să o pun în lumina care i se potriveşte? Cum să fac să ridic puţin voalul şi să vedem, măcar parţial, ce şi cine este dincolo de această femeie care s-a risipit cu atâta generozitate în noi?

Uite-o că vine. Înaintând mai greu, dar la fel de cochetă şi elegantă cum probabil a fost în tinereţe, cu zâmbetul ei minunat, care vine de undeva de departe, din adâncul fiinţei ei. Aş minţi să spun că nu mi s-a pus un nod în gât. Pentru că mi-aş dori să fiu ca ea, să pot avea acelaşi optimism şi vivacitate, indiferent de greutăţile pe care viaţa ni le pune pe umeri.

Dar Maruca are ştiinţa vieţii de salon şi face ca totul să fie firesc, destăinuindu-mi că a adunat multe experienţe de-a lungul vieţii, mai frumoase şi mai urâte, dar asta nu a făcut-o să-şi piardă optimismul şi credinţa în frumuseţea oamenilor.

- Maruca, ne aflăm la al doilea volum al cărţii tale “Doamne, ce Doamne!”. Nu o să te întreb cum s-a născut ideea acestei cărţi (deşi aş vrea să ştiu) pentru că e prima întrebare pe care ţi-ar pune-o oricine. Dar o să te întreb altfel: cum recunoşti o Doamnă?

- O recunosc după lumina specială care o înconjoară, o lumină care impune respect şi admiraţie; o recunosc după ţinută dar şi după zâmbetul care îmbină blândeţea cu fermitatea. O doamnă este elegantă fără a avea –neapărat- haine scumpe, este sobră, modestă şi te face să îţi doreşti să interacţionezi cu lumea ei, dar nu oricum şi nu oricând; o doamnă este accesibilă şi inaccesibilă în acelaşi timp şi nu îi este teamă să-şi poarte feminitatea ca pe un dar de la Dumnezeu.

- Ai adus în atenţia publicului o serie de femei care au activat în diferite domenii şi care ai considerat tu că au avut un oarecare aport la drumul spre normalitate. Te-ai ataşat de aceste femei? Când şi în ce fel?

- Da, mai întâi m-am ataşat de ele înainte de a le cunoaşte personal, prin prisma faptelor şi a lucrurilor pe care le-au lăsat în urma lor. Apoi m-am îndrăgostit iremediabil de fiecare dintre ele, pentru că mi-au permis să pătrund în universul lor şi au împărţit cu mine (şi, implicit cu voi, dragi cititori) câte ceva din flacăra  care le-a luminat calea.

- Cum ai reuşit să cunoşti atâtea femei deosebite, atâtea poveşti de viaţă?

- Multă lume m-a întrebat cum am reușit să fac interviuri cu persoane atât de deosebite şi dintr-un spectru atât de larg de domenii. Secretul este că am fost dintotdeauna foarte activă în ceea ce priveşte participarea la evenimentele culturale şi dacă cineva m-a vrăjit, m-am dus şi i-am mărturisit-o deschis şi, de cele mai multe ori, am găsit drumul până la inima lor.

Acum, când vârsta şi sănătatea nu-mi mai permit să particip la astfel de manifestări, mă uit la televizor sau ascult radioul și îmi aleg personalitatea feminină căreia mi-ar plăcea să-i fac un interviu, aşa cum a fost cazul doamnei dr. astronom Magda Stavinschi, care, anul acesta, a apărut destul de des în mass-media, fapt datorat studiilor pe care le-a făcut cu referire la astronomul român N. Donici (în 2014 împlinindu-se 140 de ani de la nașterea lui), mai cunoscut în străinătate decât la noi.

Singura dată când am abordat pe cineva pe stradă a fost pentru minunata Ileana Vulpescu; eram cu soţul meu, ea era singură şi, ştiind ce persoană inteligentă şi de calitate este, mi-am permis să o opresc, fiind convinsă că va interpreta corect gestul meu. Aşa a fost şi, de ani buni, suntem prietene. De altfel şi cu generoasa Elvira Ivaşcu am devenit prietene după ce, la Uniunea Scriitorilor, cu ocazia unei lansări de carte, am stat de vorbă cu ea. La ea acasă   venea crema intelectualităţii autentice româneşti şi am cunoscut foarte multă lume. Deasemenea, multe dintre Doamne le-am cunoscut cu ocazia recepțiilor de la ambasade.

Ideea de a face interviuri cu aceste femei remarcabile mi-a venit văzând că mass-media preferă să prezinte persoane care, consider eu, nu reprezintă femeile române: frumoase, deştepte, culte şi foarte gospodine (calitate pe cale de dispariție în era microundelor ). Dealtfel România a dat pe tot mapamondul femei extraordinare. Am să dau doar câteva exemple: în Franţa, prinţesa Marta Lahovary Bibescu – scriitoare franceză de origine română (Bucureşti 1888-1979) care a evocat aristocraţii supraviețuitori din Europa între cele două războaie mondiale; Anna de Noailles – prinţesă născută Brâncoveanu, scriitoare, care a scris poeme despre bucuriile dragostei şi obsesia morţii ( 1876-1933); cântăreaţa Haricleea Darclee, căreia marele compozitor Puccini i-a dedicat opera Tosca, ea cântând la premiera care a avut loc la Scala din Milano; actriţa Elvira Popescu, născută la Bucureşti în anul 1894, care a şi condus Teatrul din Paris; în India, Narghita, cântăreaţă celebră; iar astăzi, soprana Angela Gheorghiu, singura care poate fi şi recunoscută după uşorul tremolo al vocii și care -dintre atâtea soprane câte sunt pe glob- în data de 31 octombrie 2012, a fost invitata de onoare la Gala Umanitară organizată de directorul Operei Regale din Londra, având drept scop strângerea de fonduri pentru Fundaţia Operei – eveniment la care au participat şi Regina Elisabeta a II-a şi prinţul consort Filip. Și câte alte minunate femei nu a dat țara asta….

- Crezi că acestă carte va schimba destine? Care este mesajul pe care ai vrut să-l transmiţi ? Şi cui?

- Ar fi exagerat să am această pretenţie. Am fost chiar surprinsă de ecoul favorabil pe care l-a avut volumul I al selecţiei de dialoguri pe care am realizat-o. Însă, deşi am trimis cartea la toate bibliotecile din ţară şi - prin Institutul Cultural Român - la bibliotecile de limbă română din străinătate, nu sunt sigură că tinerii, care astăzi nu mai citesc decât pe internet (bineînţeles cu excepţii) sunt aşa de interesaţi. Asta deşi, de exemplu, românii din Elveţia care au un site  (casa-românilor.ch) au publicat unele din interviurile mele. Cei care au scris despre carte sunt redactori de o anumită vârstă, mulţi redactori de revistă din provincie, de o calitate deosebită; vreau să amintesc că pe data de 15 decembrie ne-a părăsit omul de excepţie Gherasim Rusu Togan, redactor la  “Revista Nouă” din Câmpina, fondată de Bogdan Petriceicu Haşdeu la 15 decembrie 1887. Mi-a făcut cinstea să se aplece asupra cărţii mele în nr. 5 al revistei, în anul 2009, sub titlul ‘Prezente vieţi  de Doamne şi Domniţe sub ploaia florii de nu-mă-uita’ – Maruca Pivniceru, “Doamne, ce Doamne!”

Ce am vrut să transmit prin aceste dialoguri? Cred că întâiul meu gând a fost să le mulţumesc acestor minunate femei că sunt aşa cum sunt. Apoi să le aduc în faţa cititorilor, cu visele, împlinirile şi (poate) neîmplinirile lor, dar cu toată dragostea şi perseverenţa care definesc succesul. Pentru că nu poţi reuşi dacă nu încerci şi nu poţi încerca dacă nu visezi…

Şi asta este valabil pentru oricine vrea să-şi trăiască viaţa sub imperiul verbului “a face”.

- Spune-mi, Maruca, scrisul este cumva –pentru tine- o manieră de repoziţionare faţă de neîmplinirile sau frământările vieţii sau … de unde vine această nevoie?

- Este interesant faptul că nu am considerat niciodată scrisul o nevoie, ci mai degrabă un mod de a-mi expune gândurile care mă frământă. Eu scriu mai mult noaptea, când mă trezesc şi nu mai pot adormi; stând pe întuneric, îmi vin idei pe care le aştern pe hârtie, apoi mă culc iar, având sentimentul că m-am eliberat de o povară.

- Munca din spatele unei cărţi nu este una uşoară. Cât ai muncit pentru această carte? Sau pentru reviste?

- Pentru mine, a releva meritele unei persoane deosebite nu înseamnă muncă, ci satisfacerea unei dorinţe de a scoate în evidenţă aceste personalităţi pe care eu le admir; unele sunt prietene bune ale mele, altele am avut ocazia să le cunosc; de fapt îmi face mie plăcere să stau de vorbă cu ele şi astfel aflu multe lucruri interesante din toate domeniile.

- Pe parcursul vieţii ai fost martora unor schimbări istorice. Tu veneai dintr-o lume destul de elitistă. Cum ai reuşit să te adaptezi, dar să şi păstrezi aerul, obiceiurile şi puţin din poezia saloanelor de altădată?

- Un om trebuie să ştie să se adapteze. Mama mea putea, însoţindu-l pe tata la Congresele Medicale care aveau loc în diverse localităţi din Europa, să fie cea mai elegantă şi rafinată, iar când mergeau la bunicul, la via de la Cotnari şi făcea vizite vecinilor știa să nu distoneze, fiind îmbrăcată modest şi discutând despre problemele care îi preocupau pe cei cărora se adresa.

Dealtfel şi bunica mea din partea tatălui, Ema Străjescu, fiică de boieri neaoşi, căsătorită fiind cu col dr. Vasile Andreescu (medic chirurg supranumit “falsul Davila” datorită asemănării izbitoare cu mentorul şi întemeietorul sistemului sanitar în România - generalul Carol Davila căruia i-a fost aghiotant aproape în toate campaniile) a lăsat frumoasa casă boierească și a locuit – împreună cu soțul ei - într-o cameră de la Spitalul Militar București, din solidaritate cu dorința acestuia de a fi în apropierea bolnavilor lui.

Sunt exemple de devotament pe care le întâlnim – mult mai rar- şi astăzi, dar de care nu mai aminteşte nimeni, ca şi când totul ni se cuvine. Şi nu este drept. Eu am căutat să scriu despre bunicul, Eroul Sanitar Vasile Andreescu, dar singura revistă care a fost interesată a fost cea a extraordinarului om de suflet Dr. Mioara Mincu, cea care a creat Fundaţia Carol Davila, şi care, aproape de Bucureşti, avea o locaţie pentru medicii pensionari… Păcat că după moartea sa nu a mai funcţionat.

- Fără să o spui, se vede că preţuieşti un anumit protocol. De ce îl consideri important?

- Preţuiesc respectul faţă de sine şi faţă de aproape. Politeţea este obligatorie şi găsesc că mass-media nu face destul în acest sens. Poate că unii nu cunosc ce trebuie să facă în diverse ocazii, poate chiar felul cum mănâncă… Era un bun obicei înainte: la TV explicau cum trebuie să te prezinţi în anumite ocazii; una este să te îmbraci când te duci la şcoală sau la slujbă şi alta când te duci la un spectacol, la un restaurant sau la o recepţie.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru copii: toate lucrurile trebuie să fie în concordanţă cu vârsta. A-ţi împopoţona fetiţele, la vârste fragede, cu rochii pretenţioase, cu machiaje stridente, ojă pe unghii, bijuterii etc., este ridicol şi vulgar şi este vina mamelor care vor să scoată în evidenţă copiii lor la concursurile de frumuseţe. După părerea mea, acestea nu ar trebui să aibă loc decât după vârsta adolescenţei.

- Ce calităţi apreciezi la un bărbat?

- Un aspect fizic agreabil, simţul umorului, curtoazia, bagaj de cunoştinţe în cât mai multe domenii: literatură, muzică, arte plastice, sensibilitate faţă de semeni, deci să fie cât mai puţin egocentrist, “calitate” tipic masculină.

- Dar la o femeie?

- La o femeie apreciez modestia, care de obicei este mai întâlnită la persoanele excepţionale, care prin talentul şi profesionalismul de care dau dovadă în domeniul pe care şi l-au ales, au curajul de a pătrunde și a se face remarcate într-o lume a bărbaţilor.

Apreciez, de asemenea, bunătatea, altruismul, aplecarea asupra nevoilor celor năpăstuiţi de soartă şi mai ales respectul faţă de seniori, dragostea de ţară şi cinstirea înaintaşilor – Sorana Georgescu Gorjan e un bun exemplu, ea editând lucrările tatălui său, inginer și prieten al marelui Constantin Brâncuși, care a executat Coloana Infinitului.

- Ai avut –în viaţa privată- modele preferate? Cine (dacă ne poţi spune) şi de ce?

- Modelul preferat de mine a fost mama mea, care pentru mine a renunţat la calificarea pe care o avea ( urmase Facultatea de Litere) şi a practicat cea mai frumoasă meserie din lume, aceea de mamă. Unica ei preocupare a fost educaţia mea, căutând să creeze un interior cald şi primitor și să-şi ajute aproapele. A fost Preşedinte al Societăţii Ortodoxe Române din Vaslui, a  organizat cantină pentru cei lipsiţi de mijloace materiale şi s-a ocupat cu multe alte acţiuni umanitare.

- Ai voiajat mult. Care este locul în care ţi-ar fi plăcut să trăieşti? Unde te-ai simţit “acasă”?

- Numai în România m-am simţit “acasă”. Asta poate se datorează şi faptului că eram legată de părinţi, de casa noastră cu mobile de epocă franţuzeşti, care creau o atmosferă de rafinament şi căldură. Probabil a contat şi educaţia pe care am primit-o. Părinţii mei au voiajat mult, multe dintre voiajele mele fiind cele pe care părinţii mei le făcuseră (Franţa-Parisul; Egiptul, Ţările Nordice). Tatălui meu, care a făcut câteva specializări la Paris, nu i-a trecut prin cap să rămână acolo, deşi a avut oferte. Sigur că eu nu am voiajat în condiţiile lor, dar faptul că nu ai bani mulţi poate fi şi benefic pentru că nu pierzi timpul prin magazine, ci vizitezi muzee, te plimbi prin parcuri, mergi pe jos. Eu am locuit de multe ori la particulari, în condiţii modeste, însă nu aveam nevoie de locaţii luxoase. Plecam dimineaţa la ora 7 şi mă întorceam seara la ora 7, când îmi făceam programul pentru a doua zi.

Observ că astăzi părinţii îşi îndeamnă copiii să plece peste hotare definitiv, apoi îşi dau seama că au greşit şi se duc să le crească copiii, pentru că a avea o bonă costă mai mult decât pot să-şi permită.

Chiar daca ai trăit în “Grădina Maicii Domnului” cum a numit România sanctitatea sa Papa Ioan Paul al II-lea când a păşit pe pământ românesc, după ce şi-au părăsit ţara, puţini sunt cei care se întorc, chiar dacă e greu să suporţi temperaturi de -40o C cum este în Canada, sau umiditatea din țările arabe.

Tinerii noștri pleacă furați de mirajul unei vieţi mai bune. De cele mai multe ori sunt cu gândul la plecare încă din timpul facultăţii. În Franţa (și nu numai) sunt societăţi particulare speciale pentru a racola specialiști din România, câştigând bani frumoşi. Nu pot înţelege de ce conducerea ţării nu le cere să plătească studiile celor pe care îi iau de aici.

Oricum, de cele mai multe ori, realitatea este alta. De fapt, a te smulge din rădăcini şi a te exila de bună voie în speranța unui câştig mai mare este boala zilelor noastre şi nu se întâmplă numai la noi. Francezii pleacă în America sau să lupte pentru Djihad, italienii şi spaniolii vin în Franţa etc. Este un du-te-vino permanent care răstoarnă valorile tradiționale.

Revenind la călătorii, este drept că am avut norocul să văd multe minunăţii făcute de mâna omului, dar şi naturale, poate nu chiar câte aş fi dorit, fiind condiţionată într-o anumită perioadă, ca şi alţi români, să pot face călătorii în străinătate doar din 2 in 2 ani. Apoi, când  vârsta şi-a spus cuvântul, nu am putut să fac faţă efortului obligatoriu de a vizita, pentru a descoperi tot ce poate oferi locul ales. Nu aş putea spune că există un colţişor din minunata noastră planetă care să nu posede ceva deosebit şi care să nu merite să fie explorat.

Italia este toată un muzeu. La Roma am fost de mai multe ori, însă prima oară în 1960, cu ocazia Olimpiadei, a fost o feerie luminată. Ruinele cu lumini roşii - de credeai că atunci sunt cuprinse de flăcări, clădirile cu reflectoare puternice albe si copacii cu lumina verde de jos spre vârf, astfel că aveai impresia că mergi până la cer, luminaţie care făcea Roma atât de minunată… ca  o femeie cu o rochie de bal deosebită.

Mi-a plăcut mereu să călătoresc, însă nu am văzut ţările în mod superficial. Locuiam la oameni obişnuiţi şi nu vedeam numai locurile luxoase și strălucitoare pe care turismul le arată străinilor, ci și viața modestă pe care o au oamenii în toate ţările de pe glob.

Am vizitat Europa aproape integral, Marea Britanie, grădinile Tivoli, în apropierea Romei, loc de destindere preferat de împăraţii din Antichitate; superbe, dar după ce vezi Alhambra, în Spania, la Granada, ele trec pe locul 2.

Veneţia, unică prin misterul pe care îl degajă, Napoli, văzut de mine în plin carnaval, o veselie generală spontană care te cuprinde şi pe tine: toată lumea cânta de la mic la mare.

Siena, una dintre cele mai interesante localităţi din Italia, de forma unei stele cu trei ramuri, în centru fiind Piazza del Campo, în formă de scoică; aici au loc anual turniruri ca altădată, cu cavaleri îmbrăcaţi în zale şi având lănci; din piaţă pornesc străzile principale în pantă ascendentă. Aici este cea mai frumoasă catedrală în stil gotic din Italia.

Sicilia, Palermo, catacombele călugărilor capucini cu 8000 de morţi în picioare; cofetăria “La Scimia” a cărei înghețată era apreciată în mod deosebit  de Garibaldi.

Insula Capri, cunoscută de greci şi de romani datorită săpăturilor arheologice - o oază de frumuseţe de nedescris, flori peste tot, grădini cu statui. Se poate urca şi coborî cu autobuzul. Am preferat totuși să cobor cele 350 de trepte de pe vremea împăratului Tiberiu, coborâș anevoios datorită trecerii anilor. Aici este Vila di San Michele, descrisă în anul 1929 de suedezul Axel Munthe, medic şi scriitor. Aici au locuit Dumas, Bernard Shaw.

Aceste locuri le-am vizitat în 1979, cu ocazia unei croaziere de o lună pe Mediterana, la bordul unui vas rusesc. Am vizitat insulele Malta, Rhodos, Sicilia, porturile Mediteranei până la Marsilia. A face o croazieră e minunat. Ajungi seara, vezi iluminaţiile, apusul de soare…

Aşa am vizitat şi fenomenul Grota D’Azzura ce se poate vedea numai când nu sunt valuri, dacă este soare, pentru ca apa să poată avea o culoare specială, de parcă din adâncuri o pătrunde o lumină tainică, fosforescentă. Se intră cu bărci de 4 persoane, vâslaşii cântă “o sole mio”, “Santa Lucia” iar pentru efect ei lovesc apa cu vâslele, făcând să apară o spumă fosforescentă.

Insulele mele preferate sunt Capri şi Santorini lângă Creta, insulă vulcanică, ce se presupune că a fost vechea Atlantidă.

Mi-a plăcut Madridul şi împrejurimile lui, magnificul Toledo, Andaluzia, Cordoba cu moscheea susţinută de 900 de coloane diferite una de alta, azi devenită catedrală. Anual, în primele săptămâni ale lunii mai, unii locuitori îşi deschid porţile pentru ca vizitatorii să poată admira “patio-ul” casei lor. Este un obicei al oraşelor mediteraneene datând încă din vremea romanilor, însă musulmanii au făcut din aceste “patio-uri” adevărate oaze de prospeţime, cu ghivece viu colorate agăţate pe zidurile înalte şi cu jocuri de apă. Acest eveniment deosebit, “sărbătoarea patio-urilor”, este introdus de către UNESCO în patrimoniul material. În fiecare an se pot vizita circa 50 de patio-uri care au păstrat această tradiţie. În restul timpului, ele sunt folosite de către familie pentru reuniuni, loc de luat masa sau de joacă pentru copii.

Și cum să uiți Sevilla, unde a apărut senzualul dans flamenco? Seara, Sevilla trăieşte în ritmul acestuia. Apoi cea mai veche sărbătoare catolică din Andaluzia  - Corpus Christi, procesiune care datează de la recucerirea în secolul XIII de către catolici a Sevilliei.

Granada – ultimul bastion musulman în secolul XIII, protejată de Munţii Sierra Nevada, a mai rezistat încă două secole cuceririi catolicilor. Oraş fortăreaţă, traseul străzilor înguste, în trepte, de astăzi, este identic cu cel din sec. XIII. Cea mai veche casă din sec. XIII are vedere asupra Alhambrei ( care înseamnă roşu, poate din cauza culorii pietrei folosite). Intrarea se face printr-o uşă masivă, “a Justiţiei”, pe uşă fiind “Mâna Fatimei”, simbol al musulmanilor şi “cheia paradisului”, simbol al catolicismului. Legenda spune că atunci când cele două simboluri se vor uni, va fi sfârşitul lumii.

Magnific este palatul de vară cu grădini unice islamice, create nu pentru plimbare ca cele din lumea occidentală, ci pentru contemplaţie, grădina musulmană fiind considerată oglinda paradisului promis de profetul Mahomed.

În Spania au rămas comori care în alte părţi ale globului au fost distruse.

Franţa, cu localităţi de farmec; strălucitorul Paris, unde pe Champs Elysées noaptea este o feerie de mare rafinament, pe care nu o mai găseşti nicăieri.

Phuket-ul Thailandei cu plaja cu nisip auriu şi marea de culoarea turqoise. Dansul kohn, specific tradiţional, inspirat de un text sacru indian, prin care astăzi localnicii mimează şi dansează îmbrăcaţi în costume cu desene legate de rolul interpretat şi cu măşti care fac posibilă exprimarea emoţiilor personajului, fiind mai precis decât un simplu machiaj. La Academia de Artă se învaţă dansul, interpretarea personajului şi crearea măştilor. Turismul e dezvoltat, cuprins de farmecul meselor servite aproape de plajă, sub palmieri, unde grătarele sunt pregătite ca fiecare să-şi aleagă carnea, pe care şi-o frige singur.

Ierusalimul este o minune! De obicei intram în cetate prin Poarta Damasc - partea veche a Ierusalimului. Totul e încărcat de istorie şi de vrajă. Totul, inclusiv călătoria cu autobuzul până la Eilat, trecând pe lângă Marea Moartă, în care nu poţi face baie deoarece conţine sulf. Ne-am cazat la hotel, şi pentru prima dată în viaţă am dormit în hall-ul hotelului, unde erau amenajate 40 de paturi, atât este de solicitat acest loc! Malul este foarte, foarte aproape de Iordania cu munţii ei semeţi, despărţit doar de o fâşie îngustă a Mării Roşii. Atracţia constă în acvariul natural ( mai există se pare încă două: unul la Monte Carlo, altul la Miami) amplasat pe mare la cca 100 m; şi pentru a-l vizita cobori într-un fel de batiscaf cu 200 de hublouri prin dreptul cărora circulă coloraţii peşti liberi. Trecând pe la alte hublouri vezi recifuri de corali, vegetaţie… totul e fascinant. Si te mai aşteaptă o surpriză, de data asta pe mal: un acvariu dreptunghiular, în întuneric, pentru  a putea beneficia de peşti şi de vegetaţia fosforescentă în toată splendoarea lor.

Am mai avut parte de o experienţă minunată mergând în Cisiordania, la Nablus, localitate situată într-o depresiune. Am fost acolo în 1984. Când muezinii se adresau musulmanilor, datorită ecoului, se auzeau în cascadă cuvintele, obţinându-se un efect special; mă trezeam cu noaptea în cap să pot beneficia de acest fenomen. Astăzi nu prea e indicat să vizitezi ţările arabe; chiar şi în 1974 când am călătorit în Egipt, a fost un act temerar. Mergeam cu autobuzul în coloane, escortaţi de jeep-uri de poliţişti înarmaţi. Îmi spuneam că dacă totuşi ar fi fost cineva amator să ne ia drept ţintă, o putea face dinafara carosabilului, din spatele vreunei tufe sau a unei pietre. Totul a fost magic, chiar şi experienţa de a vizita subsolurile piramidelor; în unele locuri trebuia să înaintezi târâş. De neuitat a fost Muzeul de arheologie din Cairo, Luxorul, Valea Regilor, Abu Simbel şi, mai ales, mersul cu un vaporaş pe Nil timp de câteva zile, petrecerea cu măşti, costume şi bijuterii închiriate la faţa locului.

Thailanda (văzută împreună cu Malaezia şi Singapore) este ţara surâsului, a orhideelor  (fiind primul exportator din lume), a elefantului – animal emblematic aici. Deşi monarhia a fost abolită, fotografiile lor se află în toate casele, chiar şi în autobuze. Jungla are cu 120 milioane de ani vechime mai mult decât Amazonia. Muzeul din Bangkok de artă sculpturală a florilor(lotuşi) cu ateliere unde se învaţă acest lucru, la care mulți cursanți sunt veniți din alte ţări ( Japonia, SUA, Franţa etc.). Menit să alunge spiritele rele, tatuajul este la mare preţ. În timpul executării lui se cântă şi se fac rugăciuni. Se pot face chiar tatuaje invizibile. Jungla e declarată “parc naţional”. Phuket-ul a suferit în anul 2004 un tsunami distrugător, dar a fost refăcut. El rămâne perla Thailandei. Alte curiozităţi: piaţă mobilă pe bărci, bărci cu fund de sticlă pentru a admira peştii şi vegetaţia, masă pe malul mării cu autoservire.

Am lăsat la urmă China, cu oameni modeşti şi harnici şi conducători înţelepţi, care au reintrodus în învăţământ studiul confucianismului. În 1964 când s-au redeschis graniţele, am făcut o călătorie de o lună în China, cu avionul până la Beijing, apoi cu trenul până în sud, la Shanghai. Avantajul a fost că nu am cărat bagaje, compartimentele transformându-se noaptea în wagon-lits. Uneori mâncam în tren. Bineînţeles, eram întrebaţi dacă doream mâncare europeană sau tradiţională, iar bucătarul, un maestru al gastronomiei, era aplaudat după fiecare masă. În fața noastră, peisaje variate, ogoare cu forme artistice, chinezi -cu pălăriile lor specifice- trudind, un film viu, care se derula sub ochii noştri. Curioasă să aflu mai multe, m-am deplasat în vagoanele modeste ocupate de localnici. A fost o surpriză plăcută: se odihneau, lungiţi pe bănci de lemn, cu pantofii scoşi, cu ciorapi de o curăţenie impecabilă, cârpiţi artistic cu bucăţi de material colorat viu şi cusut cu aţe de diverse culori, adevărate opere de artă. Ca şi la arabi, igiena e pe primul loc la chinezi; atunci când sunt răciţi, ca să nu împrăştie microbii, poartă o mască din tifon.

Am văzut China tradiţională, care păstra amprenta secolelor. Astăzi nu m-ar interesa să văd oraşe modernizate, cu zgârie nori, aşa cum arată toate capitalele de pe glob. Cel mai mult m-a impresionat zidul chinezesc. Te credeai pe altă planetă, până şi aerul fiind diferit. Templele, palatele, grădinile făcute de mâna lor, cu lacuri şi vegetaţii luxuriante, dar mai ales iluminarea clădirilor, cu beculeţe mici, în special în Canton unde se ţineau târgurile internaţionale. Farmecul pe care îl au inscripţiile minunate cu litere chineze luminate este de nedescris. O expoziţie de lampioane într-un parc noaptea este o capodoperă. Am văzut spectacole de magie incredibile; plimbări pe lacuri în bărci speciale, bineînţeles echipate cu termosuri cu ceai fierbinte. Grija pentru vizitatori este cel mai extraordinar lucru. În fiecare loc există o legendă păstrată şi transmisă din vremuri de demult, un basm trăit. Întoarcerea la Beijing am făcut-o cu avionul. Acum înţeleg aşa-zisul miracol chinez: statul împrumută bani cetăţenilor, şi astfel au ajuns să cumpere peste tot pe glob: în Canada, ferme cu animale cu tot; în Franţa celebrele vii cu toată tehnologia de fabricare a vinurilor, ba chiar şi aeroporturi.

Mă opresc. Am exagerat, vrând să deschid gustul pentru locurile pe care le-am găsit deosebite, descriind nu muzeele, catedralele, templele budiste, ci legende şi obiceiuri. Am nedreptăţit multe ţări din Europa, dar am considerat că sunt mai cunoscute (Anglia, Grecia, Norvegia, Suedia, San Marino, URSS şi multe altele, pe care le-am admirat). Nu am o memorie deosebită, însă la fiecare călătorie aveam un mic caieţel, pe care notam locuri, legende, curiozităţi; e plăcut să deschizi caieţelul şi să-ţi rememorezi cu ochii minţii fantasticele aventuri trăite pe viu şi nu prin jocuri video sau relatări formale, lipsite de entuziasm şi elan.

- Ne poţi spune care este principala ta trăsătură de caracter şi cum te-a ajutat… sau încurcat?

- Soţul meu mă consideră un fel de Don Quijote (bănuiesc că este un compliment, pentru că donquijotism-ul semnifică atitudinea aceluia căruia îi place să sprijine acţiuni generoase, chiar atunci când împrejurările nu sunt favorabile; dar eu cred că exagerează).

Îmi place desigur să preţuiesc calităţile şi nu defectele cuiva, dar cum nu există perfecţiune, îmi spun că aşa este normal. Despre mine cred că sunt un om realist, cu picioarele pe pământ şi chiar dacă, aşa cum păţeşte tot omul, am şi decepţii, trec peste ele, chiar dacă pe moment mă afectează.

În general, îmi place să promovez valorile şi să ajut cât pot, fără să am pretenţia ca gestul meu să fie recunoscut; desigur când acest lucru nu se întâmplă, am o oarecare tristețe, dar perseverez în a face ce cred eu că este bine şi am, deseori, satisfacţii.

- Ce alt talent ţi-ai fi dorit să ai, Maruca? Şi de ce?

- Nu cred că am vreun talent, însă întotdeauna am dorit să împărtăşesc şi altora momentele culturale deosebite la care am participat, descriind în fraze simple, pe înţelesul tuturor, fără a avea pretenţia să epatez prin folosirea de neologisme, ci într-un limbaj cât mai natural, limba română exprimând perfect toate impresiile şi stările sufleteşti pe care le trăiești.

Unele evenimente ieşite din comun le-am consemnat în scrisori adresate prietenelor care au părăsit ţara, gândind că poate le face plăcere să le țin la curent cu viața artistică a țării.

- Regreţi că ai făcut sau că nu ai făcut ceva?

- Cred că fiecare dintre noi are şi regrete. Aşa e făcut sufletul omenesc, să dorească ceea ce nu are şi nu este posibil.           

- Ce ai preţuit cel mai mult la prieteni?

- Deşi se spune că nu există prietenii, ci numai interese, eu refuz să cred acest lucru. Cred că îţi alegi prietenii care au aceleaşi preocupări cu ale tale, creându-se astfel o legătură mai trainică; este drept că am avut norocul să frecventez intelectuali deosebiţi, cu principii, cu o cultură vastă, adevărate valori, care nu au trăit degeaba.

Am bucuria să am prietenă pe talentata şi sensibila Paula Romanescu, care mi-a arătat dragostea ei caldă atât în proză cât şi în poezii, adevărate scrisori de dragoste pe care le păstrez cu sfinţenie, aşa cum consider şi preambulul pe care mi l-ai făcut, dragă Adriana, la interviul pe care mi-l iei, intitulat poetic şi inspirat “despre sufletul din spatele cuvintelor”.

Nu trebuie să uit să amintesc şi de interviul pe care mi l-a făcut filologul Maria Capoianu (Ginta) în primul volum de dialoguri, “Doamne, ce Doamne!” și  pentru care îi mulţumesc.

- Ai plâns vreodată cu tot sufletul, Maruca?

- Da, la moartea mamei mele, fiinţă de-o bunătate extraordinară, mergând până la sacrificiu. A fost pentru mine mamă, soră, confidentă, şi s-a prăpădit la vârsta de 67 de ani după o grea suferinţă. Mă adora. Bineînţeles, mi-am făcut procese de conştiinţă, gândindu-mă că poate nu am îngrijit-o cum trebuia. Niciodată nu-mi va trece dorul de ea.

- Cine este Maruca Pivniceru dincolo de scriitura sa?

- Sunt o femeie obişnuită care a adorat călătoriile. Mi-a plăcut să particip la evenimente culturale, am căutat întotdeauna să cunosc persoane interesante şi am dorit să-mi promovez înaintaşii, care au făcut ceva pentru ţara noastră, uneori chiar mergând până la sacrificiu. Ca orice om, am şi defecte . Dar cine iubește ființele perfecte?

A trecut timpul. Repede, aşa cum face de la o vreme încoace. Răspunsurile Marucăi sunt poate, ca şi scrierile ei, oglinzi imperfecte dar oneste ale unor trăiri adunate de-a lungul vieţii şi păstrate ca un mozaic al cărui secret numai ea îl ştie.

............................................

Încheiere neașteptată

Maruca Pivniceru

La 14 octombrie 2015, h. 8,13 AM primesc de la Mihaela Zodilă: “A plecat Maruca.”

Apoi:

La 17 octombrie 2015, h.4,21 PM primesc de la scriitorul Ștefan Dimitriu: “Nu știu mai mult decât știe toată lumea. În primul rând, era foarte bolnavă. Am vorbit cu ea cu vreo două săptămâni înainte de deces și mi-a spus că nu mai stă bine pe picioare, cade adeseori  și vrea să se interneze pentru un consult  general. Altminteri,  ca stare de spirit, era destul de curajoasă. Mi-a spus că s-a mutat în patul lui Romică, pe care nu-l visează, ci îl simte mereu alături, ca și cum ar trăi. După care am aflat de la doamna Biro despre stingerea ei din viață.

Probabil că ați aflat că înmormântarea, care era  programată miercuri la ora 12, n-a mai avut loc în acea zi, datorită unei sesizări a unui cetățean din Vaslui, care reclama o moarte suspectă. Am așteptat acolo vreo 3 ore la capela Cimitirului Sf. Vineri, în parlamentări cu poliția, până când a venit o ambulanță de la Institutul de medicină legală și a ridicat-o pe Maruca, pentru necropsie. După câte am înțeles ar fi fost răzbunarea individului din Vaslui pentru o poveste legată de o moștenire.

Înmormântarea a avut loc vineri”.

Tot pe 17 octombrie 2015, h. 4,23 PM îmi scria doamna Voichița Ghenghea: „Moartea Marucăi m-a impresionat și pe mine foarte tare, am fost miercuri 14 octombrie la Cimitirul „Sf. Vineri”, unde trebuia să aibă loc slujba de înmormântare. Aceasta a fost, însă, amânată pe vineri, 16 octombrie, motivul fiind  o sesizare de „moarte suspectă”, la procuratură a unui nepot al Marucăi de la Vaslui, în urma căreia s-a făcut autopsia la Institutul „Mina Minovici”, al cărei rezultat, însă, nu-l cunosc.

Toate acestea au fost prezentate și la Observatorul de la Antena I, ora 19, din data de 15 octombrie unde situația a fost prezentată (mai) pe larg”.

„Am înțeles că a căzut prin casă datorită ostoporozei, iar după o scurtă internare a venit acasă unde a și murit. Cam atât. Puteți folosi informații din revista Integral”, îmi comunica Vicu Merlan de la Huși, duminică 18 octombrie 2015, h. 8,05.

„...Neașteptată? Dar cine își va fi așteaptat  vreodată moartea, zburdând?

Maruca nu mai avea pentru cine să-și mobilizeze energia după moartea lui Romică și organismul ei slăbit (de care n-a ținut seamă cât a existat el) a cedat.

Nu a suferit. S-a stins.

Căderea care i-a provocat mica rană la cap (cusută la spital) trebuie să fi întărit ideea că inactivitatea la care s-a văzut constrânsă nu i se potrivește și a predat armele.

Mizeria  de a fi supusă după moarte  la expertiza aceea solicitată (de cine?) în chiar clipa în care ar fi trebuit să înceapă ceremonia de pomenire, nu este de  natură (cred eu) să glorifice iubirea pe care respectiva (respectivele) persoană (e) i-ar fi purtat-o.

Dacă avea vreo suspiciune, nu ar fi trebuit să aștepte până în  ceasul al doisprezecilea (de după noaptea de pe urmă...).

Povestea aceasta se rezumă la un singur cuvânt: rapacitate.

Noi mergem mai departe. Avem treabă.

Binecuvântată să-i fie memoria și odihnească în pace!”, spunea doamna Paula Romanescu, 18 octombrie 2015, h. 10,15 AM.

Vremea nouă, marți, octombrie 20th, 2015 | Scris de Daniel TANASUC

Moarte suspectã a proprietarei celui mai valoros teren din Vaslui

SCANDAL… Maria Henrietta Pivniceru, cunoscutã în lumea artisticã drept Mãruca Pivniceru, strã-strãnepoata lui Carol Davila, s-a stins din viatã, sãptãmâna trecutã, în casa sa din Bucuresti. Moartea fulgerãtoare a bãtrânei de 84 de ani, care a detinut mii de metri pãtrati si clãdiri în centrul Vasluiului, mostenire de la tatãl sãu, fost director de spital, a trezit multe suspiciuni. Femeia îsi fãcuse analizele cu putin timp în urmã si pãrea cã nu are niciun fel de probleme de sãnãtate. Chiar în timpul înmormântãrii, trupul neînsufletit al fiicei fostului director de spital de la Vaslui, Gheorghe Andreescu, a fost luat pe sus si dus la Institutul de Medicinã Legalã, cu suspiciuni de otrãvire. Alerta a venit din partea vasluianului Viorel Istrate, consilier judetean si procurist al terenurilor detinute de Mãruca Pivniceru, cel care a avut grijã de bãtrânã în ultimii 20 de ani de viatã. La Vaslui, mostenirea lãsatã de bãtrâna Pivniceru este un teren de 3.000 mp în centrul orasului, în zona fostului Parc al Trandafirilor, pe care nici acum primãria nu i l-a înapoiat în totalitate si pentru care se duc si în prezent lupte grele în instantã.

Mãruca Pivniceru spunea, conform unei declaratii datã reporterilor VRN la începutul acestui an, cã i s-a pus acest prenume dupã sotia lui George Enescu, Mãruca Cantacuzino, buni prieteni de familie cu pãrintii sãi. Sãptãmâna trecutã, bãtrâna de 84 de ani a murit, iar averea sa, se spune, nu a rãmas în familie. Fire caritabilã, bãtrâna ar fi donat totul celor care au îngrijit-o, inclusiv terenuri si o resedintã. Cei veniti la cimitir sã o conducã pe ultimul drum pe Mãruca Pivniceru au avut o surprizã, sãptãmâna trecutã. Femeia de 84 de ani a fost luatã de legisti, direct din capelã, si a fost dusã la autopsie. Vasluianul Viorel Istrate, procuristul terenurilor din Vaslui, cel care a avut grijã de Mãruca Pivniceru în ultimii 20 de ani de viatã, a sunat la politie pentru a reclama faptul cã este o situatie de posibilã otrãvire. “În ultima sãptãmânã era foarte agitatã. Toti cei pe care i-am pus sã aibã grijã de ea, toti au fost înstrãinati, îndepãrtati”, sustine Istrate. Bãtrâna ar fi povestit unui om care avea grijã de ea cã i se întâmplã lucruri stranii. “Te-am chemat, pentru cã ãstia vor sã mã termine”, ar fi povestit bãtrâna unui îngrijitor. Misterul s-a adâncit si mai mult dupã ce familia a aflat cã, înainte sã moarã, douã femei i-au fãcut bãtrânei o perfuzie si, probabil, o injectie. “Într-o sâmbãtã, cu câteva zile înainte de a muri, au venit douã tipe, una mai tânãrã si alta mai în vârstã. Aia mai tânãrã mi se pare cã era asistentã si cealaltã trebuia sã-i punã o perfuzie”, povesteste îngrijitorul. Perfuzia i s-a pãrut suspectã si medicului care o trata pe Mãruca Pivniceru de-o viatã. “Personal, as fi indicat clar perfuziile. Perfuziile sunt extrem de periculoase. Doamna Pivniceru se întretinea, fãcea înot, iar cu câteva zile înainte sã moarã a fãcut un RMN si nu a apãrut nimic, niciun semn de boalã”, sustine medicul ei personal. Doctorul spune cã desi avea 84 de ani, Mãruca îl impresiona prin vitalitatea ei. Se întretinea, fãcea înot, iar cu doar câteva zile înainte sã moarã a fãcut tot felul de analize care au arãtat cã era perfect sãnãtoasã. Moartea acestei femei-simbol pentru Vaslui, a cãrei familie a fãcut istorie pe aceste meleaguri, a întristat multã lume. Mãruca Pivniceru provine dintr-o familie bogatã. Tatãl ei, Gheorghe Andreescu, a condus timp de douã decenii spitalul din Vaslui, dar a plecat scârbit de atitudinea autoritãtilor locale, înainte de cel de-al doilea rãzboi mondial. De la pãrinti i-a rãmas o avere impresionantã. Desi era inginer de profesie, Mãruca scria cãrti si era o prezentã activã în viata culturalã a Capitalei. Apartamentul ei din centrul orasului, care are 150 de metri pãtrati si terasã, era plin de obiecte de artã valoroase. Autopsia va stabili dacã moartea femeii a fost, într-adevãr, suspectã.

Despãgubirile care ar fi urmat sã fie acordate mostenitoarei se ridicã la sute de mii de euro

Un teren de aproape 3.000 mp în centrul Vasluiului, pentru care procuristul Viorel Istrate a dus o luptã grea cu autoritãtile, de mai bine de 20 de ani, teren care fusese restituit Mãrucãi Pivniceru, nu este nici acum în posesia celor în drept. Primãria Vaslui cerea de la Mãruca Pivniceru, prin procuristul Istrate, suma de 308.700 lei, contravaloarea lucrãrilor la fundatia-fantomã, pe care fostul primar Cristea o gândise ca un sediu de primãrie cu sapte nivele. La rândul sãu, Istrate a sustinut mereu cã nu existã nicio bazã legalã de a conditiona restituirea terenului de plata acelei sume. Conform deciziei 5.805, din 16 decembrie 2013, a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, “în conditiile în care reclamanta (Maria Henrietta Pivniceru, n.r.) este îndreptãtitã la mãsuri reparatorii pentru 4.095 mp teren si i se restituie în naturã 2.985 mp, pentru diferenta de 1.110 mp pârãta (UAT Vaslui, n.r.) are obligatia de a face oferta”. “Deci, primarul municipiului Vaslui are obligatia de a face lui Maria Henrietta Pivniceru o ofertã de bunuri si servicii pentru suprafata de 1.110 mp teren. Acum, dl. primar trebuie sã reia procedura administrativã prevãzutã de legea 10/2001, vizând acordarea de bunuri sau servicii în compensare pentru imobilele care nu mai pot fi restituite în naturã. Precizez cã pânã la aceastã datã nu am intrat în posesia unei adrese oficiale prin care primarul municipiului Vaslui sã fi fãcut o ofertã de bunuri sau servicii pentru cei 1.110 mp teren, în forma si continutul cerut de lege”, spunea Istrate, înainte de moartea mostenitoarei. Acesta a mai spus cã primarul Vasluiului va trebui sã demareze procedura legalã pentru stabilirea cuantumului despãgubirilor la care are dreptul Maria Henrietta Pivniceru pentru clãdirile demolate si imposibil de restituit în naturã. În plus, dosarul cuprinzând cererea de acordare de despãgubiri trebuie trimis cât mai repede la Comisia Centralã pentru stabilirea despãgubirilor. Se estimeazã cã pentru suprafata de teren care nu poate fi restituitã în naturã, 1.110 mp, plus suprafata de 738 mp clãdiri demolate, statul român ar trebui sã acorde despãgubiri de câteva ori mai mari fatã de suma de 308.700 lei, solicitatã si recunoscutã în instantã. Chiar dacã Mãruca Pivniceru a murit, Istrate anuntã cã se va lupta pânã la capãt pentru a i se face dreptate. “Poate unii se bucurã cã a murit doamna Pivniceru. Eu le spun cã mã voi lupta pânã se va face dreptate si terenurile vor fi restituite, plus despãgubirile la care avea dreptul”, ne-a spus Viorel Istrate, afectat de decesul personalitãtii literare, provenitã de pe meleagurile Vasluiului.

Mãruca Pivniceru a fost hãrtuitã de ofiteri de la IPJ Vaslui, în acest an. Nu s-a luat nicio mãsurã!

În primãvara acestui an, Mãruca Pivniceru a fost “vizitatã” de doi ofiteri de la IPJ Vaslui, moment care i-a provocat multã supãrare. “Au venit doi domni politisti, au spus cã sunt de la Inspectorat de la Vaslui si cã ar dori sã le arãt procura pe care i-am dat-o domnului Istrate. De ce sã mã deranjeze în acest mod? Eu am dat aceastã procurã, tocmai pentru a nu fi deranjatã, ori domnii politisti au venit sã mã întrebe ce e cu procura, cã nu stiu dacã acea procurã mai este valabilã. Decât sã facã acest drum, de la Vaslui la Bucuresti, nu era mai bine sã meargã la dosare, sã vadã cã acum douã luni am semnat o procurã nouã, valabilã pe zece ani? Eu sunt bolnavã, sotul meu este la pat si îl îngrijesc eu, iar politistii au venit sã mã deranjeze tocmai la ora la care îmi luam medicamentele si pregãteam masa pentru sotul meu. Nu se poate asa ceva! În ce tarã trãim? Au stat, m-au tot întrebat, au notat pe ceva, iar la urmã mi-au spus sã semnez o hârtie, lucru cu care nu am fost de acord. Nu trebuia sã-i primesc în casã, asta trebuia sã fac, nu sã mã hãrtuiascã, asa cum m-am simtit timp de aproape o orã, cât au stat în casa mea”, spunea Henrietta Pivniceru, contactatã de reporterii VRN.

          Prezentã activã în lumea culturalã a Capitalei, alãturi de sotul sãu, Romeo Pivniceru

“Bogatã, deosebit de numeroasã este lumea creatorilor de operã cultã încât nici dictionarele care se tipãresc sã le aminteascã numele nu-i mai cuprind în filele lor. Este si cazul sotilor Mãruca si Romeo Pivniceru, amândoi nãscuti la noi, în pãrtile Vasluiului, domiciliati în Bucuresti, oameni la vârsta când ai putea sã gresesti considerându-i cã numai de creatii literare nu se ocupã si, totusi, iatã, desi nu-s cuprinsi în Dictionarul Universal literar a lui Ioan Baban, Editura PIM, Iasi, 2008, cuprinzând scriitorii din zonã, mi-au expediat parte din productiile literare, dovedindu-mi, încã odatã, ceea ce stiam, cã “Asa sunt românii”, muncesc pânã la zenitul lor, cum au învãtat din mosi-strãmosi, ba fãcând si literaturã… (…)

 Cum din Oameni fãrã importantã, vol. III, tipãrit totusi în 2011 la aceeasi Editurã Agerpres, am deja în lecturã paginile lui de memorialisticã, cu descinderi nu numai în lumea Husilor, orasul sãu natal si împrejurimi, ci si unde îl poartã memoria, cu reflectii la tot pasul, care dau sare si piper povestirilor, aflu, pentru cititori, pentru vasluieni poate în premierã, cã Romeo Pivniceru, inginer si cu gradul de cãpitan în 1948, când eu de abia absolvisem Gimnaziul, are pregãtit, între timp, bun de tipar, volumul I a altei cãrti – Pasi peste hotare (Cãlãtorii în URSS. Fuga în Egipt) si volumul II al aceluiasi titlu, cu subtitlul Micul Anabasis sau cãlãtorie în Turcia. Cãlãtorie în legendã si preistorie sau excursie în Creta cu scurtã oprire la Atena. (Ion N. Oprea, material de pe site-ul luceafãrul.net)

        Jquery-Slider script

        Alte stiri din aceasta categorie

Moarte suspectã a proprietarei celui mai valoros teren din Vaslui

Nedumeritul • 6 ore în urmă

          Eu nu inteleg un singur lucru, poate esential. Daca mostenitoarea este o victima a statului comunist, pentru ce doreste ca primaria vasluiana sa o despagubeasca? Litigiul a aparut dupa ce primaria a dispus construirea unui local de resedinta. Mi se pare normal ca primaria sa-si primeasca contravaloarea investitiei, exact dupa acelasi principiu ce sta la baza cererii de retrocedare. Daca cere bani pe niste cladiri care nu mai exista din cauza timpului, de ce n-ar plati pentru o fundatie existenta???

mai mult

         Pai ea cerea pamantul nu fostele cladiri, inteleg. Ori primaria bag seama ca a zis ca-oi da pamantul daca femeia platea fundatia. Pai sa-si ia Primaria fundatia si sa si:o bage in ... ca poate femeia nu avea nevoie de fundatia lor. In afara de asta, statul roman ar trebui sa-i plateasca chirie femeii ca i-a folosit terenul abuziv, confiscat abuziv.

mai mult

Vrea pamantul de sub cladire!!! Mai sa fie ! Si cladirea sa stea suspendata in aer. Cap de ...vasluian.

mai mult

            Faci parte din randul celor care nu inteleg ca daca s-a construit ceva pe terenul care-l revendici, ai doua posibilitati, a) sa primeasti teren in alta parte, b) pentru a primi terenul revendicat, sa achiti pretul constructiei. Dupa unele informatii, terenul avut de proprietarii adevarati, ar fi in curtea Spitalului nr.2, iar cladirea revendicata, a fost demolata in urma gravelor avarii produse de cutremurul din "77. Jmecheria este ca "cineva" din Vaslui sustine acest proces indelungat dorind sa puna mana pe teren. Eu nu l-as primi nici gratis, stiind vecinii.

mai mult

"Ziarist de tot rahatul ! Ce treaba are marea Doamna a literaturii romane,( sotia altui om de cultura Romulus Vulpescu), si anume D-na ILEANA VULPESCU , a carei poza ai pus-o mai sus, cu aceasta mizerie de articol! Esti idiot amice!, ca sa vorbim "a la" Caragiale ! Mi-a sarit inima din loc cand am vazut poza si titlul, desi stiam ca Dna Vulpescu este olteanca, iar d-l Vulpescu era ardelean. Reactie de moment! Cat de tampit poti sa fii sa te crezi "ziarist" si sa nu cunosti marile valori ale literaturii romane contemporane! Ce scoala ai amice? Cred ca nici macar biotera sau spiru haret( fabrica de diplome" marele om de cultura, intemeietorul scolii romanesti moderne ). Chiar sunt curios sa stiu ce studii are acest individid, cei care stiu pot sa ma lumineze si pe mine.

mai mult

A ramas Istrate cu buza umflata ; Hotarati-va... ba ziceti ca era sanatoasa tun, ba femeia afirma ca e bolnava...

mai mult

Era batrana. Dumnezeu s-o odihneasca in pace.

mai mult

0

Observatorul TV: Întoarsă  de  la  groapă  pentru  moștenire, 15  oct.  2015,  h. 19,26

            Chiar în timpul înmormântării, trupul neînsufleţit al unei înstărite autoare din Bucureşti a fost luat pe sus şi dus cu scandal la Institutul de Medicină Legală, cu suspiciuni de otrăvire. Alerta a venit din partea unui nepot, singurul urmaş.

Măruca Pivniceru avea 84 de ani, iar averea sa nu a rămas în familie. Fire excentrică, bătrâna ar fi donat totul, terenuri şi o reşedinţă, unor străini, cu două săptămâni înainte de moarte.

Cei veniţi la cimitir să o conducă pe ultimul drum pe Măruca Pivniceru au făcut cale întoarsă. Femeia de 84 de ani a fost luată de legişti, direct din capelă şi a fost dusă la autopsie. Nepotul ei, Viorel Istrate a fost cel care a sunat la poliţie pentru a afla cum a murit mătuşa lui.

Şi nu a fost singura suspiciune. Bătrâna ar fi povestit unui apropiat că i se întâmplă lucruri stranii.

Misterul s-a adâncit şi mai mult după ce familia a aflat că înainte să moară, două femei i-au făcut bătrânei o perfuzie.

Perfuzia i s-a părut suspectă şi medicului care o trata pe Măruca Pivniceru de-o viaţă.

Doctorul spune că deşi avea 84 de ani, Măruca îl impresiona prin vitalitatea ei. Se înţreţinea, făcea înot iar investigaţiile făcute cu doar câteva zile înainte să moară au arătat că era perfect sănătoasă.

Femeia provine dintr-o familie bogată. Tatăl ei a condus timp de două decenii spitalul din Vaslui. De la părinţi i-a rămas o avere impresionantă. Deşi era inginer de profesie, Măruca scria cărţi şi era o prezenţă activă în viaţa culturală a Capitalei. Apartamentul ei din centrul oraşului, care are 150 de metri pătraţi şi terasă, era plin de obiecte de artă valoroase.

Măruca Pivniceru avea mai multe proprietăţi. Şi revendicase mai multe pământuri din Moldova. A câştigat 3000 de metri în centrul Vasluiului, pe locul unde autorităţile intenţionau să ridice un sediu nou pentru primărie. Autopsia va stabili dacă moartea femeii a fost într-adevăr, suspectă.

                                                   *

Despre fiecare din noi multe se spun cât suntem în viață, și mai multe după ce plecăm, eu închei, cum nu mă așteptam, Dumezeu să-i ierte, plecați prea devreme, ea chiar de neprevăzut. Păstrez de la Romică două cărți, “Oameni fără importanță” sau  “Memoriile unui necunoscut”, vol. IV, manuscris dactilografiat, 511 p. și  “Oameni fără importanță, Destăinuiri”, vol V, manuscris-manuscris, A4, 343 p., trimise mie s-o ajut pe Maruca să le publice, când îmi va cere.

Bibliografie

Romeo Pivniceru, „Oameni fără importanță” sau „Memoriile unui necunoscut”, vol. I-III, Ed. Agerpress, 2011, vol. IV dactilografiat, vol. V, manuscris.

Romeo Pivniceru, Cartea Sfăntă, eseu, din volumul „Darul vieții: Dragostea”, vol.I. de Ion N. Oprea, antologie, Ed. PIM, Iași, 2014.

Ion N. Oprea, „Vasluieni. Soțul și soția, scriitori” revista Lohanul nr. 22, iunie 2012, Luceafărul din 11 februarie 2014 și în volumul „Oameni și opera, eseuri”, de Ion N. Oprea, Ed. PIM, Iași,2013.

Prof. dr. Luminița Săndulache-Huși, „Oameni fără importanță” sau „Memoriile unui necunoscut”, de Romeo Pivniceru, Ed. Agerpress, 2011, comentarii în revista Lohanul nr. 28, octombrie 2013, și nr. 29 din martie 2014.

Adriana Istrate, În loc de prefață, un interviu cu autoarea cărții. Maruca Pivniceru, „Doamne, ce doamne!”, vol. 2, Ed. Semne,2015.

Maruca Pivniceru, „Doamne, ce doamne!”, vol. I, Ed. Agerpress  2011, vol. 2, Ed. Semne, București, 2015.

Ziarul Vreme nouă, Vaslui

TV.

Wikipedia.

De acelaşi autor

● Perfecţionarea organizării muncii, modernizării şi diversificării formelor de comerţ la I.C.S. Mărfuri Alimentare Iaşi, menite să uşureze munca femeii lucrătoare şi gospodine (vezi BIBLIORAMA, recenzie,  în revista COMERŢUL MODERN, ianuarie-februarie 1976, p. 57).

● Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene – 1870-2003, Editura TIPOMOLDOVA,Iaşi 2004, 312 p.

● Bucovina în presa vremii I (Cernăuţi 1811-2004), Ed. Edict, Iaşi, 2004, 521 p.

● Bucovina pământ românesc II – Presa din Rădăuţi – 1893 – 2004., Ed. Edict, Iaşi, 2005, 205 p.

● Cu capul pe umărul meu… Jurnalistică împreună cu cititorii, cuprinzând parte din publicistica autorului, Edit. TipoMoldova, Iaşi  2005, 319 p.

● Mălin, vestitorul revoluţiei – antologie ziaristico-scriitoricească dedicată poetului Alexandru Mălin Tacu, obiectiv informativ al securităţii din România într-un fel de proces al postcomunismului, Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2006, 351 p.; Ediţia a II-a, Ed.PIM, Iaşi, 2009, 354 p.

● Vaslui – Capitala „Ţării de Jos” în presa vremii -1875-2005, Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2005, 524 p.

● Dorohoi Capitala „Ţării de Sus” în presa vremii 1874-2006, Edict Production, 2007, 340 p.

● Huşul în presa vremii – de la Melchisedec până în zilele noastre – 1869-2006, Editura Production, Iaşi, 2007, 389 p.

● Bârladul în presa vremurilor,  De la revista „Păreri” – la ziarul „Steagul roşu” – 1932 – 1949, Iaşi, 2007, Editura PIM, Iaşi, 274 p.

● Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene -1870-2008, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. PIM, Iaşi ,471 p.

● Personalităţi moldave, Iaşi, 2008, Editura PIM, Iaşi, 591 p.

● Bucovina în presa vremii (Cernăuţi: 1811-2008), ediţia a II-a aniversară (90 de ani de la revenirea Bucovinei la patria mamă România în 1918), Iaşi, Editura PIM, 552 p.

● Bucovina pământ românesc, presa din Rădăuţi, ediţia a II-a, Ed. PIM, Iaşi, 2008, 257 p.

● Carte… Editura PIM, Iaşi, 2009, 412 p.

● Elogiu muncii. Cartea cărţilor mele, Editura PIM, Iaşi, 2009, 460 p.

● Lumânărică – Sfântul Ioan de la Tutova, Edit. PIM, Iaşi, 2009, 411 p.

● Carte. Omagiu mamei, antologie de poezie, în colaborare, Editura PIM Iaşi, 2009, 322 p.

● Vaslui. Tradiţionalism, vol.I, Editura PIM, Iaşi, 2010, 473 p.

● Vaslui - Itinerarii, vol.II, Editura PIM, Iaşi, 2010, 409 p.

● Vaslui – Itinerarii, vol.III, Editura PIM Iaşi, 2010, 560 p.

● Scurte medalioane. Semnal istorico-literar, Ed. PIM, Iaşi, 2010, 566 p.

● Bârlad, istorie, cultură, amintiri, Editura PIM Iaşi, 2010, 356 pagini.

● Ioan Antonovici, Depozitarul, vol.I, Ed. PIM Iaşi, 2011, p.493.

● Ioan Antonovici, Depozitarul, vol.II, Ed. PIM Iaşi, 2011, p.493.

● George-Felix Taşcă şi Neamul Tăşculeştilor, Editura PIM Iaşi, 2011, p.340.

● Strămoşii noştri din arhive,Editura PIM Iaşi, 2011, p. 462.

●Românii aşa cum sunt. Editura PIM, Iaşi, 2011, 383 p

.

●Academia bârlădeană şi Vasile Voiculescu. Editrura PIM,Iaşi, 2012, 225p.

●Prietenie. Editura PIM, Iaşi, 2012, 321 p.

●Cu prieteni, despre prietenie, volum antologic cu participare de autori diverşi, Editura PIM, Iaşi, 2012, 499 p.

●Cartea Prietenie, lansare şi după…, Editura PIM, Iaşi, 2012,  215 p.

●România-Moldova VASLUI Structuri administrativ-teritoriale, vol. IV,  Editura PIM, Iaşi, 2013, 394 p.

●VASLUI De la Ferdinand, Întregitorul de Ţară, până în zilele noastre, vol. V, Editura PIM, Iaşi, 2013,  364 p.

●Alexandru Mânăstireanu. Corespondenţă. Editura PIM, Iaşi, 2013, 408 p.

● În mozaicul lui Ticuţă – o mare taină, Editura PIM, Iaşi, 2013, 369 p.

● Singurătate, Editura PIM, Iaşi, 2013, 338 p.

● Oameni şi opera. Eseuri.Editura PIM, Iaşi, 2013, 389 p.

● Adriana. Cuvinte din iarna vieţii. Memorialistică. Editura PIM, Iaşi, 2014, 274 p.

● Darul vieţii: Dragostea. Vol. I, Editura PIM, Iaşi, 2014, 305 p.

● Darul vieţii: Dragostea. Vol. II, Editura PIM, Iaşi, 2014, 298 p.

● Astea-mi rămân, Referinţe, referinţe…Editura PIM, Iaşi, 2014, 376 p.

● Adriana. O nouă primăvară. Editura PIM, Iaşi, 2014, 260 p.

● Eternitatea ideilor în cărţile noastre, Reflecţii, reflecţii, vol I, Editura Pim, Iaşi, 2014, 262p.

● Eternitatea ideilor în cărţile noastre, Reflecţii, reflecţii, vol. II, Editura Pim, Iaşi,  2014, 250p.

● Dacii la ei acasă, Editura Pim, Iaşi, 2014, 349p.

● Dorul de-acasă, Editura PIM, Iaşi, 2014, 462p.

● Gânduri în labirint, Editura PIM, Iaşi, 2015, 259p.

●Viaţă, viaţă..., Editura PIM, Iaşi, 2015, 448p.

●Adriana – Un vis i-a fost viața, Editura PIM, Iași, 2015, 432p.

●Borna sufletului, Editura PIM, Iași, 2015, 410p.

●Aniversare 83, Editura PIM, Iași, 2015, 311 p.

  ●Revistele? Luminoase, instructive și  educative… Ed. Pim, Iași, 2015, 394p.

● Dacii și noi. Comentarii. Ed.Pim, Iași, 2015, 316p.

●Nu uita…, antologie, Ed. PIM,Iași, 2015, 529 p.

În colaborare:

●Priponeşti de Sus şi Priponeşti de Jos. Minimonografie, de înv. Ioan Tasie, Editura PIM, Iaşi, 2007, 114 p., redactor Ion N. Oprea.

●Alma mater Huisensis, Liceul „Cuza Vodă din Huşi, la cea de – a  XC-a aniversare”, Editura Ştefan Lupaşcu, Iaşi, 2008, în colaborare, coordonator prof. Theodor Codreanu, p.61-87.

●Boţeşti-Gugeşti – Monografie de Ioan Costache Enache, Editura PIM, Iaşi, 2008, 485 p., îngrijitor de ediţie şi postfaţă;

●Carte. Omagiu mamei, antologie de poezie, în colaborare, Editura PIM Iaşi, 2009, 322 p.

●Eroi au fost, de Ioan Costache Enache, Editura PIM Iaşi, 385 p.,2010.

●Iubiri pasagere, de C. Manoliu, Editura PIM Iaşi, 2011, 583 p, îngrijitor de ediţie.

●Îngusta cale către lumină, de Marian Ciornei, Editura PIM Iaşi,  2011, p.155, îngrijitor de ediţie.

●Întoarcere în timp, de Despa Dragomir, Editura PIM Iaşi, 2011, p.224, redactor de carte.

●Viaţa o lecţie, de Marian Ciornei, Editura PIM, Iaşi. 2012, 174 p., îngrijitor de ediţie, redactor şi prefaţă – De la prima- la cartea de faţă – Ion N. Oprea;

●Dor de normalitate, de Teona Scopos, Versuri, Editura PIM, Iaşi, 2012,  152 p., iniţiatori ai lucrării Ana Dumitrescu, Ion N. Oprea şi C. Huşanu. Prefaţator – Ion N. Oprea.

Referinţe critice

a).Lucrări referitoare la biografia autorului:

■Ioan V. Tasie Priponeşti de Sus şi Priponeşti de Jos. Minimonografie, Editura PIM, Iaşi,  2007;

■Vasile Ghica, Nasc şi la Tecuci oameni, mic dicţionar enciclopedic,editura PIM, Iaşi, 2008, p.202-203;

■N. Busuioc şi Fl. Busuioc, Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani, Dicţionar 1945-2008, Ed. Vasiliana, 98, p. 498-499;

■  Ioan Baban, Univers cultural şi literar vasluian, Dicţionar, Ed. PIM,Iaşi, 2008, p. 14, 47, 61, 185, 209, 423.

■Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-Costin, 1500 scriitori români clasici şi contemporani, Dicţionar biobibliografic, Ed. Porţile Orientului, 2010, p. 344-345;

■Ana Dumitrescu şi Constantin Huşanu, Omagiu – Ion n. Oprea, Editura PIM, Iaşi, 2012;

■Prof. Gheorghe  Clapa, Omagiu scriitorului Ion N. Oprea la împlinirea vârstei de 80 de ani, Editura PIM, Iaşi, 2012;

■Mircea Coloşenco, Ion N. Oprea, în revista Elanul nr-98, aprilie 2010, p. 1 (19);

■Constantin Huşanu, Ion N. Oprea  (I.N. O.) la 80 de ani, în revista Prosaeculum-Focşani, nr 3-4, 2012. p. 36-38. şi Revista de literatură, civilizaţie şi atitudine Onyx nr. 1, 2012, Dublin, Irlanda, p. 98-100;

■Prof. C.C. Zincu, Postfaţă, Fericită coincidenţă, la Cartea Prietenie, lansare şi după… Ed.PIM, Iaşi, 2012;

■ Ion N. Oprea, Elogiu Muncii. Cartea cărţilor mele***, Ed. PIM, Iaşi, 2009.

■ Gheorghe Clapa, Vasluiul şi vasluienii pe coordonatele istoriei, Ed, PIM, Iaşi, 2013, 562p.

■ Ana Dumitrescu. Fereastră Deschisă, manuscris,346 p., 2014.

■ Gheorghe Clapa. Ion N. Oprea Alergător de cursă lungă pe meridianele interesului general, Ed. PIM, Iaşi, 2015, 344p.

■Constantin Hușanu: Constantin Clisu prietenul meu, Ed. PIM, Iași, 2015, 262p.

■ Gheorghe Clapa:Studii conexiuni-I.N.O., Ed. PIM, Iași, 2015, 247 p.

CUPRINS

În loc de prefață         7

De veghe în landul cărţilor lui,          11

IN MEMORIAM…   15

General-colonel (r),  ROMEO PIVNICERU           15

Luminița Săndulache, 15

Filolog, profesor, scriitor        15

Cuvântul lui Ion N. Oprea     20

Moșul meu, părintele Siminică…       20

ADDENDA   57

Romeo Pivniceru, Bucureşti  59

Cartea Sfântă…         59

Vasluieni. Soţul  şi soţia scriitori       64

Prof. dr. Luminița Săndulache-Huși  86

Oameni  fără  importanţă sau memoriile unui necunoscut    86

Despre sufletul din spatele cuvintelor           101

De acelaşi autor          115

Cuprins           120