FERGHETE - Căutând după Mere (1)

Căutând “După Mere”

PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE

Cine n-o luat bătaie, dar cu Mircea nu m-am bătut, ci cu soru-mea şi trebuie să-mi explic cum şi-o explicat Marin Preda: de ce o tăiat Ilie Moromete salcâmul (nu găsesc aici o taină ci lumina narațiunii care a căpătat fluiditate ca-n Vlaşinii lui Ioana Postelnicu ori Papadat Bengescu în muzică de Bach, că înteresant a fost şi: Îți place Brams? Am suficiente amintiri cu Mircea (şi totuşi suficiente la un adică?) Problema e cum le voi expune, nu-i aşa? Da trebuie să-mi dovedesc dragostea față de Mircea şi cumnată-mea Maria fără a-mi pune problema reuşitei, că-n afară de D-nezeu vor fi cititorii şi criticii, judecătorii mei dezinteresați şi fără părtinire-dreptul meu de a candida la fericire, dar prea vorbă pungă sărăcia omului, deşi-i destul o botă la un car de oale. 

Problema-i dacă am să mă descurc având tematică, deşi nu-i vorba să particip la nici un concurs, cum mai an îmi propuse maramureşanul Vasile Timoiagă, redactor Radio-Cluj (acesta scoțându-mi ochii, c-aş fi bun prozator, îmi făcea apropo, el spunându-mi unde, la ce Bibleoteică "Petru Dulfu" din Călaraşi ar fi concursul), acuma trebuie să fac efort pentru a-mi aminti, deşi trebuie să te fi antrenat în timp pentru: ia aminte şi ține minte..., dar de unde ştia că-s bun sau nu, acest om din elita intelectualutății clujene, ca Dora Pavel cu emisiunea: semnul de carte, Lucia-Stana Sevianu cu universul creştin şi Dan Moşoiu cu picătura de cerneală? O Doamne! Tu-mi ceri să scriu nu neapărat sofisticat, ci cum o spune dezinteresat, generos cunoscându-se pe sine, Alex. Stefănescu un om cu iubire şi stare de bine pentru ceilalți, cu plinătate şi performanță (că a fi om e lucru mare pe când a fi domn, gazdă, nu-i mirare, nu-i întâmplare), că a fi om e a fi luminat şi curat şi mi se impune s-adun cele bune pentru'că cele bune dar din dar se vor pune-n Rai, deci trebuia să scriu cu talent nativ, înăscut şi luminos, c-aşa-mi zice Alex. Ştefănescu un minunat, zice, c-aş scrie în sfințenia bucuriei, scrie în revista Flacăra, scrie la rubric "sub lupă", scrie incredibil, dar adevărat, scrie minunat şi-n  "jurnalul secret" despre un jubiliar aniversar, dar, tu Doamne, nu-mi ceri să scriu metaforic, proverbial, ca ingeniosul povestitor Ion Creangă, o mare conştiință naționala şi el, ci-mi ceri să scriu cu tupeu şi eu având în scris un Dumnezeu, ca dovadă, că e ceva de capul meu, ca Ieremia cu oiştea să dau în gard, că dincolo de gard este un leopard, cum zice Gerge Arion franc şi plin de carismă ori luând-o la fugă cu subiect şi predicat, infinit apropiat cu respect de obiect cu arătura pe arătură, fuga, fiind ruşinoasă, dar sănătoasă ori  păguboasă, păduchioasă, când calci în strachini şi dai cu stâncile de poticnire în caprele râioase a Irinuchii durducându-le  de-a bea oaie buluc în apa crescută din topirea zăpezilor, apa învolburată, tumultoasă şi periculoasă pentru plutaşii de pe Bistrița, Creangă fiind brânză bună în burduf de câine, dar pace şi pâine, ca mine încâlcind câinepa la mătuşa Mărioara furându-i cireşele şi pupăza din tei (dar stați o clipă eu trăiesc artistic în mileniul trei influiențat de acest zeu al literaturi scrisă sincer, cu caracter). N-am fost cosmolit iubindu-mi patria limba română, că razant sunt un minunat luminat şi curat, aur strecurat, c-aşa Dumnezeu lumii eficient m-a dat ca pe Baniciu cu "Andri Popa"un haiduc voinic, fenomenal național, că e un vestit şi iubit, ca Marin Preda un mare singuratic şi intrus fulminat, otrăvit însă, ca atâtea alte genii şi putem exemplifica (caut şi eu o glorie, victorie, scriind dorind să fiu fantastic: un pragmatic dându-mă cu capul de toți păreții, (şi dacă am zis, că-i albă apoi îi albă), că multe n-am facut, lucru nefăcut azi şi lăsat, plasat, pe mâne, poimâne să nu-l mai faci, că devii un uzat, un imposibil, un căzut, că-ți lipseşte energia pentru "fata verde de pădure," fata cu fața cu ochi albaştri ori cu de mure, că şi Dan Pitiş deşi zicea atât de vital: sfârşitul nu e aici şi deci culmea şi mie ceva mi se întâmplă jucându-mi cartea până la capăt (se ştie, că sunt venit pe lume să scriu despre Maria şi Mircea Ferghete, ca să rămână un nume pentru lume, că nu cred în apocalipsă, sfârşitul de lume, timpul având o altă dimensiune de pasiune şi de rugăciune, că aici e judecata de apoi, în acest prezent, eu fiind deputat delegat candidat pentru fericire cu dept iubire pentru înviere la adoua venire, că-s unul pentru toți, ca şi toți să fie cu centru atenției pentru unul, pentru a se vede întru fericire răsărit de soare, de binecuvântare: duh de viață şi duh de adevăr, deşi pot avea tărâțe-n cap şi nu materie cenuşie, aur strecurat: luminat şi curat cum de fapt TU Doamne pentru binele lumii m-ai dat). Asta la ce mă inspiră? Mircea şi Maria e o amintire dragă, delicată, dacă spun lucrurilor pe nume jucându-mi cartea pe față că mă învăluie într-un parfum de România cu scene ca la carte, filmul fiind mai emoțional decât însuşi viața pe care guvernanții o fac grea asemeni unor pietre de moară, ca o piatră-n casă, deşi aparte distinct s-a dorit o casă de piatră, sănatate a pământului cu mulți ani, fericiți ani!

Nu-mi ceri să scriu pretențios, imposibilul fiind sofisticat şi nici măcar, asemeni lui Charles Dikens în David Coperfild, deşi viața lui Mircea se asemănă în tristețe şi trai (în ce fel, prin ce am să desluşesc bucurându-mă de viață scriind: ca să am să mă explic, dar vorba lui Caragiale: aveți nițică răbdare până reuşesc şi eu să-mi duc narațiunea "Titanicul" lovindu-l de acel ghețar fatal, eu neavând chip şi asemănare nici cu strălucitul strămoş Eminescu, deş timpul se mai scurge în favoarea nostră (nu-s egoist să zic artist: se scurge timpul şi toacă să distrugă, macine olimpul ruinând templu eliberării, Mesie a iubirii, duh de adevăr de crudă realitate cu luciditate şi responsabilitate cu vitralii colorate zidite, în răsărit de soare, în fvoarea mea).

Opotunitatea mea-i să scriu, să pun pe tapet viața noastră, a mea şi a lui frate-meu, că ceva ne legă, chiar dacă viața nu-i colorată, dar ce ştiu eu, când nu mă pricep? Trebuie să-mi bat capul, să-mi pun mintea la contribuție până n-ajunge în jaşcăul lui Ivan Turbincă aducând uitarea, acea bolă cu nume latin sau nemțesc impodibil, dar adevărat că e jenantă. N-am certitudinea că nu mă voi îmbolnăvi de ea şi să uit şi de ce mi mai drag mie pe lume, mă voi înbolnăvi probabil fără să ştiu prealabil înainte ce-i de făcut pentru a o preveni (nu-i lucru uşor, dar trebuie să existe şi-n această privință lucru bine făcut) Dar de ce bat apa-n piuă cu vorbe goale, vorbe fără conținut (cum zice Eminescu? versuri care vin doar din coadă să sune?) sau nici asta n-o ştiu? care-i rațiunea hamletiană a lui a fi sau a nu fi? (şi iată omule, cum devin "original" aşa cum zice bine intenționat Alex. Ştefănescu călcând pe lături, scriind cum nu se scrie, inacceptabil, cum nu e normal, deşi mă vreau excepțional, o excelență.

Nu asta nu-i o lecție fantastică, nici arta de a scrie nici despre frate-meu, deşi o merită cu plinitate posibila şi incredibila, dar de admirat pentru tăria de caracter, că viața lui e un roman (Vica acestă mândră a mea zice: viața mea e un roman, dar nescrisă e, e o cenuşă din imperiul unui război care făcea rău omenirii şi nu-i doreai să-l trăiască nici vrăjmaşul exagerat în ce te priveşte).

De multe ori în anumite împrejurări eu strigam, invocam, pe fratele meu Mircea, ca fratele nu-i cârpă şi sângele nu se face apă, nici apă sfințită nu se face, deşi-i  bună de leac, după zisa lumii (cu el m-aş fi putut înțelege în orice), dar era departe înafara județului Cluj, pe la Braşov  pe o stradă care purta numele renumitului pictor Ştefan Luchian, un geniu. Aveam nevoie de el, dar cum să strig: "hop!" înainte de a sări dând ca bivolița cu piciorul în şuştarul plin cu lapte? Când a fost de o şchioapă hop, că vine şi el la popa în livadă, că din grădina noastră se trecea doar un gard de spini şi merele "clițane", mere dulci erau timpurii şi nouă ne sta firea. N-aveam încătro şi eu şi Vasile a Florii Şchiopului, Drăgan, îl acceptăm în cârdeăşia noastră, să fie în ceată, în gaşcă cu mine şi el, ca să se spânzure într-un par a gardului de spini şi  care ne făcea probleme stându-ne-n cale, fir-ar să fie! şi să ne încurce, că la cei câțiva anişori a lui şi Mircea de ce altceva ar fi fost bun? (Între mine şi el era difereța de 6 ani şi asta nu era puțin, conta). Era el ca un moşneag prin mişcări şi rolul jucat, dar ieşi rău din părău, că-i mai rău fără de rău... popă de Gâlgau cu sumanul ajuns domn în părău.

Ar fi înteresant să dau de caietul (dar unde?) în care am copiat povestirea: "După mere" povestire apreciată de profesorul de romnână, Sinoschi Ioan pe clasa a-VII-a. Popii, Nicula Petru eu m-am spovedit şi el, ca nănaş în calitate de fin de botez, mi-a dat pedeapsă pentru fapta mea, canon, să fac mătănii şi eu ascltător le-am făcut cu sfințenie şi nu mi s-a părut greu să mă lecuiesc de viciu, dar şi să execut canonul.

Îl văd apoi pe Mircea într-o altă secvența de film în blocul "Rapid" în camera cu vedere către drum cu tata fumând "Marăşeşti (ziceau, că-s mai tari, ca țigările "Naționale"). Tata, Dragomir, un om înalt în Aghireş-Fabrici, îl îmbie pe Mircea cu țigară şi el accepta, iar tata i-o duce catre gură şi i-o apropie de pielea barbâiei ca să sfârâie fără al face să se strâmbe sau mârâie, cum n-am să-l văd plângând nici în Huedin în curtea primăriei când a fost îmbarcat într-un Aro să fie dus cu alți câțiva copiii a nimănui la "Casa de Copiii" de la Prundu Bârgăului şi de aici după o vreme la Abrud (i-am promis ce-i drept, c-am să merg în vacanțe de Crăciun şi Sfinte Paşti să-l aduc în familie la Aghireş-Fabrici şi m-am ținut de cuvânt, deşi am mai fost înpotmoliți cu mocănița în omăt, nămeții iernii şi chiar la Abrud în incinta casei de copiii petrecând câteva zile plăcute printre oameni de omenie, cu brațe deschise să te îmbrățişeze cu zâmbet de giocondă. Apoi pe Mircea îl văd la nunta lui în Braşov în biserica "Neagră" cu Maria, cunoscând-o în Cluj el lucrând la Depoul C.F.R. (trebuia să descriu, dar nu-mi cura şi nici nu picură vorbele, ca-n "Pârlitul" lui Marin Preda, o minunăție de proză admirată de Paraschivescu, un geniu de om-poet cu cântece țigăneşti şi nu numai.

Va urma