Festivalul Bogdania, 2019 - SECȚIUNEA PROZĂ SCURTĂ

SECȚIUNEA PROZĂ SCURTĂ, Festivalul Bogdania, 2019

1.     Florea Claudia Alecsandra

Un vis de toamnă

      Șiruri cristaline țesute prin văzduh, puii codrilor cu crengile ude și fără veșmânt, zilele ca niște umbre ruginii o vestesc pe Zâna Toamnă. Ea, cu condurii ei mici și gingași cutreieră țara în lung și în lat pentru a o transforma într-un tărâm de vis din care cu greu te mai poți trezi. Ploaia măruntă îți încălzește auzul, frunzele multicolore îți colorează sufletul. Este minunat!

        Singurii care par a nu protesta în fața abundenței ploii sunt niște siluete cu ramuri ruginite. Chiar dacă au mai toate frunzele îmbătrânite se bucură de fiecare strop de ploaie. Încă mai speră, că ploaia ar putea să-i ajute să–și recapete verdele sănătos al frunzişului și să mai amâne o perioadă venirea zilelor geroase de iarnă. Alături de copaci, copiii se bucură de picăturile reci de ploaie. Împreună trăiesc momente de fericire, trăiesc un vis.

         Oamenii îi privesc de la ferestrele caselor calde și primitoare mirați de bucuria copiilor și a copacilor.

         Nu înțelegeau de ce erau atât de fericiți, uitaseră cum e să fi copil. Pentru oameni, toamna este tristă și rece, natura își schimbă culoarea strălucitoare și pare că îmbătrânește.

        Deodată Zâna cu rochia de frunze ruginii pășește pe covorul foșnitor și prin magie le redă oamenilor puterea de a redeveni copii și de a vedea partea bună a anotimpului toamna.

Tarta prieteniei

        Au fost odată două prietene bune: Vulpița Lila și Gâsculița Rita.

        Părinții lor se certau mereu și din acest motiv cele două prietene se întâlneau pe ascuns, pentru a se juca împreună. Locul de întâlnire era în inima pădurii, unde cerul albastru ca marea, susurul cristalin al izvorului și ciripitul vesel de păsărele le făcea să uite de părinții lor.

        Într-o după amiază însorită de vară gâsculița Rita a cerut permisiunea mamei pentru a aduce o dragă prietenă acasă. Aceasta a acceptat, fără să știe că, prietena Ritei, era fiica celui mai mare duşman al ei.

        În acea zi minunată, mama Gâscă pregătise pentru prietena Ritei o tartă de afine aromată, pufoasă și gustoasă și un delicios ceai de zmeură.

        Prietenele s-au întors de la școală fericite, iar mama Gâscă le aștepta în prag cu brațele deschise. Însă, chipul mamei s-a întunecat când a văzut-o pe vulpița Lila.

             La început mama nu a fost de acord cu această prietenie, dar la insistența fetelor aceasta a cedat. Înfometate, cele două, au înfulecat repede, repede, faimoasa și delicioasa tartă.

             Văzând că fiica ei întârzia, îngrijorată, mama vulpe a plecat grăbită spre casa gâștei. Tot drumul s-a gândit, că fiicei ei, i s-ar putea întâmpla ceva. Mare i-a fost mirarea când s-a apropiat de casa gâștelor: Rita și Lila se distrau de minune cu Doamna Gâscă.

           Gâsca a poftit-o pe vulpe în casă și a servit-o cu o felie mare, mare de tartă și o ceaşcă de ceai.

          Faimoasa tartă de afine și deliciosul ceai de zmeură a salvat prietenia dintre Vulpița Lila și gâsculița Rita.

Primăvara

           Este luna martie. Vântul cald al primăverii trezește la viață întreaga natură.

          Tânăra Crăiasă a Florilor împrăștie în jur miresme suave de ghiocei și toporași. Pământul emană în văzduh aburi subțiri și albi de catifea. Vântul domol se strecoară printre ramurile înmugurite ale pomilor. Soarele își trimite săgețile de raze în bătălia cu ultimele rămășițe ale iernii.

         Pomii au îmbrăcat strai de sărbătoare. Fluturii și albinele se ascund printre alb – rozul parfumat al florilor de măr, ca într-un joc de culori.

         Primăvara, anotimpul renașterii, aduce întotdeauna în sufletele noastre bucuria de a trăi într-o lume mai bună și mai frumoasă.

Mama, dulcea minune

          Mama este pentru mine ființa cea mai scumpă și mai dragă.

          Statura ei mijlocie, pașii ușori pe care-i simt mereu alături, chipul vesel și luminos alcătuiesc icoana sfântă ce-o port mereu în minte.

          Ochii mamei cuprind imensa zare albastră. În ei încap toată lumina dragostei, bunătatea cea fără margini, căldura ei ocrotitoare, blândețea și duioșia.

          În inima mamei mele sunt adunate toate bucuriile și tristețile mele. Mama este prietena mea cea mai bună, mai sinceră, pentru că mă sprijină mereu în tot ceea ce doresc să fac. De la ea știu ce este prietenia, iubirea, iertarea dar și uitarea.

          Toată viața o voi iubi și o voi respecta pentru că, mama este pentru mine cel dintâi rai și dulcea minune a lumii.

2.     Iulia Belcin  

Și nimfele plâng

Crengile foșneau sub dansul vesel al fetelor, Hynia le privea pleoștită dintr-un colț. Nu avea niciodată chef de dans, toate surorile ei erau atât de grațioase și aveau voci de muze. Ea abia putea vorbi și vocea ei nu suna ca a lor. Ce e drept, le era egală în frumusețe, dar nu și în grație. Avea chipul alb ca laptele, ochii albaștri, ca două lacune limpezi și părul negru, lung, un desiș ca pana corbului. Doar că pe ea nu o interesa cântatul sau dansatul, Hynia scria.

Celelalte nimfe râdeau mereu de ea, ca și de această dată de altfel. Kesnia se opri din dansat și o sfredeli cu privirea ei zeflemitoare, glăsui:

- Nia, nu vrei să ni te alături? Nimfa clătină din cap, sprijinindu-și bărbia în mâna dreaptă. Ochii ei albaștri străluceau translucid. Kesnia își plescăi buzele nemulțumită și se puse din nou pe dansat.

Rochiile nimfelor pluteau ca niște nori în mișcările lor vii, pașii erau apăsați și rapizi. Vocile lor parcă erau ecouri îndepărtate, copacii păreau să se aplece ca să le asculte. Hynia pufni indignată și se ridică în picioare, auzi ceva și brusc tabloul din fața ochilor ei încremeni. O voce groasă, masculină și pași furtunoși. Nimfele se topiră pe dată în pădure, transformându-se în fel de fel de plante și copaci. Nimfa noastră clipi slab și se ascunse după un tufiș. Nu am de gând să fiu o extensie a acestei naturi plictisitoare, gândi ea pitulându-se mai bine în spatele tufișului. Și atunci fu momentul în care izgonitul prinț, Tiverton Zenith, păși în codru, cu părul lui brunet răvășit ca o avalanșă de ciocolată amăruie, cu ochii mai verzi decât algele marine și cu o expresie sumbră. Nimfa își pironi ochii pe băiatul încruntat. Nu se știe cum, dar inima ei porni a bate amăgitor de tare.

Fata simți cum i se topește toată ființa, privindu-i curburile gurii cu buze rozalii, privindu-i claviculele ieșite din cămașa dantelată și liniile pe plan deschis care îl alcătuiau. Atunci realiză că se îndrăgostise, de un muritor, un prinț nedorit. Zenith o văzu într-un târziu și se strâmbă și mai rău, vă vine să credeți că ea îl vede și mai frumos încruntat? Vocea lui tună nervoasă:

- Tu cine mai ești? Și de ce te uiți la mine?

Hynia își potoli impulsul de a fugi, se ridică și îi susținu privirea, mormăind slab:

- Hynia mă numesc, nimfă a pădurii eu sunt. Din câte știu, am ochi ca să privesc și întrebarea mea e cine ești tu. Brunetul râse, ținându-și stomacul cu o mână și replicându-i deloc regal:

- Cu vocea asta? Cum cânți, mi-e permis să întreb? Nimfa își strânse pumnii pe lângă corp, își ținu lacrimile în frâu. Băiatul străin de care se îndrăgostise era un ticălos. Răspunse cu bărbia ridicată:

- Nu cânt, eu scriu.
Prințul se schimonosi, oprindu-se din râs și zâmbind evaziv. Pufni, cu flăcări mocnite în privire:
- O nimfă care nu are voce și scrie? De fapt, cine sunt eu să comentez. Doar coroana mi-a fost luată, eu, Zenith Tiverton, prinț de astăzi nu mai sunt, ci doar un biet nevrednic. Planuri mari am, mulți oameni am de tras pe sfoară.
Se opri și făcu o reverență mai mult în glumă, își ridică din nou privirea spre ea și adăugă acru:

- Nu am timp să vorbesc cu toate firele de iarbă, așa că dacă mă scuzi, eu o să plec.
Își luară astfel adio, deși nici nu se salutaseră și abia se cunoscuseră.
Deși Zenith plecă, fără să arunce nici măcar o privire în spate și cuvintele lui grele încă atârnau pe umerii Hyniei, nimfa îl urmă.
Dacă nu credeți în dragoste la prima vedere, poate că aveți dreptate. Nu era dragoste la prima vedere, ea nici măcar nu îl plăcea ca persoană. Era doar o regăsire a unui suflet pe care l-a mai întâlnit nimfa noastră cândva, și, care ar putea fi sufletul ei pereche.

Nu îl plăcea, dar simțea o dorință nebună de al urma până în pânzele albe. Era drăguț, dar avea o frumusețe toxică care te îmbolnăvea, însă Hynia era gata de orice. Știa că are nevoie de el, că e al ei și că ea e a lui. Simțea asta deși era un străin, dacă spuneți acum sau vă gândiți că Hynia noastră căzuse în plasa unui demon cu chip de înger e posibil să aveți dreptate. Dar Hynia nu știa asta, nu înțelegea cum merge lumea și că ea trebuie să alerge dacă vrea să o prindă. Așa că se strecură printre umbrele copacilor și siguranța tufișurilor, privindu-l pe brunetul fără inimă care îi cucerise inima. Îl urmă așa o bună bucată de vreme până când Zenith se sătură de persistența fetei cu ochii oceanici. Se opri din mers, întorcându-se și răcnind spre ascunzătoarea ei:

- Știu că ești acolo, afurisito. Dacă îți imaginezi că simți ceva pentru mine și ai de gând să o ții așa tot drumul, nu ai decât. Dar e al naibii de enervant, în numele zeilor! Cerul mie martor!

Hynia ieși de după copacul înalt, lacrimile amenințau să cadă din clipă în clipă. Băiatul își scoase sabia din teacă și o îndreptă spre ea, scuipând cuvintele prințre dinți:

- Transformă-te într-un copac sau ceva și vezi-ți de treaba ta. Nici să cânți nu ești în stare. Și atunci primele lacrimi vărsate de Hynia pe ziua aceea căzură, un torent de suspine îi stăteau în gât, dar fata nu voia să le dea drumul. El o privi cu o expresie derutată, întrebând:

 - Și nimfele plâng?

Ea își ridică fața spre el, cu lacrimi amare înroșindu-i ochii frumoși. Vocea ei suna hârșâită, spartă în mii de bucăți:

 - Și nimfele plâng, a șoptit fata schițând un zâmbet. Și noi avem inimi, ne îndrăgostim, pierdem, suferim, ne transformăm în copaci și plante. Vocea ei suna gâtuită. Nu uităm pe cine am iubit niciodată, deci răspunsul e da, nimfele plâng.

Zenith se strâmbă, ceva în ochii lui se schimbă totuși. Își băgă sabia înapoi în teacă și murmură concis:

- Nu cred că îmi place totuși să te văd plângând, nu știu de ce. Ești doar o străină până la urmă. Hynia își păstră zâmbetul amar pe buze, încercând să își oprească lacrimile cu palmele. Șopti printre degetele răsfirate-i pe față ca niște petale albe:

- Promit să nu mai plâng dacă mă lași să te însoțesc. Brunetul șovăi, dar oftă enervat într-un final. Îi întinse o mână și încercă să își schimbe tonul crud:

- Ești sigură? Unde merg eu nu există finaluri fericite. Hynia îi prinse mâna și își împleti degetele cu ale lui, Zenith și se strâmbă subtil. Nimfa șovăi, apoi aruncă cuvintele spre el:

 - Cât timp sunt cu tine, îmi vor plăcea și finalurile triste. Poate te voi convinge că nu vrei să faci rău până la urmă.

Și cei doi porniră mână în mână înainte, prințul izgonit încă încruntat și nimfa fără glas duios încă ștergându-și lacrimile acum uscate pe obraji, repetând în minte, ca pe o vrajă abia rostită:

Și nimfele plâng.

3.     Hurjui Andreea Dorotheea

O planetă a iubirii

De ce sunt fericiți copii mici?
Oare pentru că noi ceilalți, frați, părinți avem grijă ca ei să fie fericiți?
Nu!
La ei fericirea e o stare de fapt. Ei știu să se bucure de orice descoperire: culori, sunete, de mirosul cojii de portocală, dar mai ales ei știu să dăruiască iubire. De la un zâmbet la un pupic și o îmbrățișare răspândesc în jurul lor o energie imensă iubirea.
Să dăruim iubire în jurul nostru prin bunătate, prin vorbe frumoase, prin gesturi, să le fim aproape oamenilor care au nevoie de ajutorul nostru. Să ne folosim energia și talentul în folosul celorlalți și vom fi fericiți.
E greu să mulțumești pe toată lumea, dar stă în puterea noastră să ne străduim în a face lumea mai bună atunci când chipurile oamenilor din jurul nostru sunt triste, noi să le înseninăm.
Cu sufletul împăcat că am făcut ce este corect și frumos, atunci fericirea nu mai reprezintă doar o poveste frumoasă, este realitatea trăită, fără invidie, fără cinism, fără egoism.
Să circule între noi această energie și planeta noastră va fi o planetă a iubirii.

N-am timp...

Am așa o poftă de scris, parcă toate roțile se învârt la unison.
Le aud melodia...
Știu, nu o să ies o vreme din casă și caut un refugiu plăcut.
Și ce e mai plăcut decât să îți asculți sufletul.
Să mă opresc o clipă din iureșul acesta nebun.
Timpul ne presează. Da știu!
Teme, proiecte, responsabilități.
Și uite așa ne stresăm, ne enervăm atât de tare ca vedem negru.
Ei, știi!
Lumea asta are culoare, oamenii cântă, râd, plâng, trebuie doar să-i vezi și să-i auzi.
Ai timp?
Nu, n-ai?
Dar ai dorința de a-i asculta?
Da?
Atunci oprește-te și ascultă-i, primește-i, zâmbește-le sau șterge-le lacrimile.
Dăruiește-le un pic din timpul tău, din sufletul tău și din banii tai la care ții atât de mult.
Crede-mă vei fi mult mai fericit.

Spiridușul

Clinc! Clinc!
Mă trezește un clopoțel.
Ce o fi?
Pe pervazul ferestrei mele aleargă o ființă minusculă de la un capăt la altul. E agitat acest musafir nepoftit.
Ce caută dis-de-dimineață în loc să doarmă?
Îl privesc pe furiș ascunsă după draperie. Observ că are în mână o carte și citește din ea apoi închide ochii și iar citește și iar închide ochii.
O da! Memorează cu siguranță. Precis e vorba de o poezie, dar cine să-l asculte pe acest omuleț?
Ei bine, acum o să-l ascult și o să deschid puțin fereastra. Noroc că nu trebuie să o deschid larg să-l sperii și să o rupă la fugă.
Așa, nici nu m-a simțit, atât de preocupat este?
Dar ce spune?
E o limbă nemaiauzită, iar vocea lui nu e de copilaș cum mă așteptam e chiar bătrân piciul ăsta.
Clinc! Clinc! Răsună clopoțelul de pe fesul lui.
În sfârșit răsuflă mulțumit și spune: Amin!
E clar, a învățat o rugăciune!
Mâine e Crăciunul, rugăciunea lui se va împlini! Pe vârful degetului îi întind o stafidă rămasă pe farfuria cu fursecuri. O cuprinde cu ambele mânuțe și ca pe o pernă adoarme cu capul pe ea.
Prima rază de soare îmi pătrunde în privire și miracol: piciul dispare.
Nu! N-a fost un vis!
Am văzut un spiriduș învățând o rugăciune pe pervazul ferestrei.
Dar de ce a venit la mine? M-am tot gândit, cred că răspunsul este să-mi arate că orice ființă se roagă lui Dumnezeu. Voi face și eu la fel în această seară de Ajun. În timp ce mă rugam se aude clopoțelul.
Clinc! Clinc!
Spiridușule tu ești?
Pe pervazul ferestrei mele lucește ceva... o stafidă cu totul și cu totul din lumină. Am s-o așez în vârful bradului să-mi lumineze toată casa.
Dar, ce spun eu toată casa, să-mi lumineze sufletul!

4-5.         Diana Maftei și Andra Mihaela Iordache, împreună scriu diverse proze scurte și chiar încearcă și roman. Vă prezentăm o proză scurtă, ce poate constitui un inceput de roman (dar mai e mult până acolo).

SAZALI (fragment) de Diana Maftei și Andra Mihaela

După ce ne-am decis asupra planului, am mers să îi spunem şi Amandei ce aveam de gând să facem.

–   Plănuim deci să ne fi un „martor la logodnă” de care nimeni nu ştie – momentan.

–     Ştiţi că aveţi nevoie de inele de logodnă pentru chestia asta, nu? Ştiţi că suntem pe mijlocul mării şi nu avem cum să facem rost până mâine de ele, nu?

–   Au contraire, îi răspund rânjind. Vezi lanţul ăsta? o întreb şi îmi dau jos crucea de la gât şi i-l întind să îl vadă. Nu-l atinge! - îi spun, când aceasta vrea să pună mâna pe el. Ea îşi retrage mâna ca arsă. - Lanţul ăsta e cheia de la o cutie pe care o port cu mine obligat, forţat. În ea am două inele de logodnă şi două inele de nuntă. Sunt nişte inele fermecate din cauza ritualului asta pompos care e mai deosebit. Dar nu se întâmplă mare lucru oricum! Le putem folosi pe ele dacă vreţi, le propun fetelor cu o privire serioasă.

– Nu... Dar...

Shira nu apucă să termine ce avea de spus că Amanda îi puse mâna la gură, zâmbind larg.

-         Da, sigur! Nu are nicio obiecţie.

–   Perfect! Veniţi după mine!

Cu siguranţă, fac o prostie masivă acum, dar nu îmi pasă. Fătălăul ăla m-a călcat prea mult pe coadă zilele astea şi nu cred că sunt singurul care îşi doreşte să nu îl mai vadă pe barca asta... Problema cu inelele e că erau folosite strict dacă te îndrăgosteai, dar cum la mine nu o să se întâmple, nu cred că e vreo problemă.

–   Asta e cutia, le spun şi le arăt capsula roşie pe care o ţineam cu ambele mâini.

Hmm! Întotdeauna i-am admirat decoraţiile. N-am stat niciodată să citesc instrucţiunile de folosire care sunt scrise în limba veche a sazalilor. Bineînţeles că niciodată n-am stat să citesc ce scrie pe cutie. În fond, de ce mi-aş fi pierdut vremea? Instrucţiunile sunt pentru proşti. Ia să vedem ce zice... „Pentru deschiderea cutiei e nevoie de cheia care va deschide cufărul şi de cei doi îndrăgostiţi. Indivizii cu pricina trebuie să deschidă împreună cufărul, ţinând cu aceeaşi mână cheia. Avertizăm că...”, bla bla bla... bla bla... off... nu se mai terminau efectele deschiderii cutiei odată... Aşa! În sfârşit, ceva interesant!

„După ce aţi învârtit cheiţa iar cutia s-a deschis, cuplul îşi va pune mâna în lectusul verde strălucitor, iar inelele se vor forma singure pe mâna celor doi după ce va avea loc un sărut. Dacă cheia a fost atinsă de mai multe persoane, atunci efectul logodnei nu va avea loc. De asemenea, dacă...”, bla bla bla... bla bla... mda... nu mai e nimic important de aici... Ce pompos e ritualul ăsta pentru un simplu schimb de inele...

–   Bun, deci trebuie să învârtim împreună cheia şi după aceea, trebuie să ne băgăm mâinile într-o substanţă verde. Substanţa aceea se va lipi de mâinile noastre iar inelele se vor forma din ea după ce ne sărutăm. Dar, hai, să facem ceremonia astă seară, după ora de culcare. Substanţa aia verde dubioasă străluceşte şi ar atrage atenţia prea mult acum. Pune-o pe Amanda să stea de pază în seara asta, iar când vor adormi cu toţii, noi ne vedem de ritual. De acord?

–  De acord, răspunse Shira simplu.

–  Bun... Ora de culcare e în 4 ore. Ne vedem pe punte la ora 2 dimineaţa.

Astfel, ne-am văzut de treburile noastre până ce s-au culcat cu toţii.

Hm! N-am mai fost până acum logodit. Chiar şi dacă o facem doar ca o farsă pentru prinţul înfumurat, tot e puţin ciudat să ştiu că o să fac pe logodnicul Shirei. Pariul meu e ca şi câştigat, cu siguranţă, cu chestiunea asta. Hehehe... În sfârşit, o să avansez în planul meu pentru a o face pe Shira a mea.

Veni şi ora două. Înainte să începem, am verificat să ne asigurăm că toată lumea doarme. Ne-am întors pe punte şi am pus cutia pe un butoi. Eu împreună cu Amanda şi Shira stăteam în jurul butoiului şi priveam cutia.

–    Merg să stau de pază. Dacă se trezeşte cineva, voi scoate un sunet de cucuvea. Baftă cu ritualul! Ne spune, şi pleacă la treaba ei.

Îmi scot cheia de la gât şi i-o arăt Shirei. I-o înmânez, apoi pun mâna peste a ei şi învârtim cheia în broasca dubioasă a cufărului roşu, care începu în momentul acela strălucească.

Amândoi deschidem curioşi capacul, iar o lumină verde, precum cea de smarald ne coloră fețele. Nu ştiu de ce, dar simt inima cum îmi bate mai tare. O fi din vina culorii dubioase? Mă uit în ochii Shirei, iar ea mă priveşte. Ne întoarcem simultan capetele şi privim înăuntrul cufărului. Ne privirăm,  expresia  de   pe  fetele  noastre   era  aceeaşi.   Eram amândoi pregătiţi. Ne vârâm împreună mâinile înăuntru iar lectusul se lipeşte de mâinile noastre. Ni le scoatem apoi din cutie şi ne privim. Acum e vremea sărutului... Nu ştiu de ce, dar inima a început şi mai tare să îmi bată. Cred că e din cauza ritualului. Câteva efecte adverse sau ceva... În fine... Trebuie să închei cu Shira aşa-zisa ceremonie de logodnă... Mă uit la ea, iar aceasta mă priveşte fără ezitare în ochi. E aşa sigură pe ea... nu pare deloc să vrea să dea înapoi şi nici nu pare să îi fie frică de ce va urma...

6.  Borcea Andreea-Ioana

Doamna din bezele

Într-un vis, totul s-ar părea că se desfășoară fără nicio noimă, însă ceea ce conferă această interpretare este tocmai lipsa unei părți semnificative din vis. Întrebarea firească era de ce nu ne putem aminti acel fragment important, însă am realizat că totul devine și mai interesant în momentul în care brusc găsești logica visului datorită unei mici întâmplări din viața reală. Modul în care se produc conexiuni în interiorul creierului nostru este fascinant, deoarece aceste corelări pot porni și de la anumite obiecte banale, dar care au puterea de a oferi cheia interpretării visului.

2 Noiembrie 2018

Noaptea trecută: bezele? … nisip?...  mă aflam în Egipt... ce legătură să fie între Egipt și bezele? Ce am visat?... mă simt epuizată.

Fără să mă obosesc să înțeleg visul îmi încep activitățile propuse pentru ziua respectivă... luând o pauză, îmi deschid televizorul, plin de regizări și oameni care acceptă să își compromită statutul, căzând în falsa imagine oferită de manipulatorii din spatele ecranului. Schimbând canalele dau de un bărbat care folosea arcul... în acel moment s-au conturat în minte anumite cadre... femeie... două femei... arc... clădire uriașă... îmi aduc aminte de dimineață...

2 noiembrie 2050

Timpul trecea nemăsurat, iar eu mai aveam doar patru minute pentru a finaliza grandioasa “doamnă din bezele”. Eram conștientă că nu era îndeajuns timp pentru a o prezenta conform planurilor mele. Atmosfera apăsătoare din încăperea în care îmi desfășuram activitatea m-a determinat să iau o decizie pe care ulterior aveam să o regret...

          Eram ultimul concurent, iar jurizarea avea loc în aer liber... a fost nevoie doar de un moment în care să nu-mi pot stăpâni emoțiile pentru ca jurații să realizeze fapta pe care o săvârșisem cu puțin timp în urmă.

“Doamna din bezele” se evaporă din mâinile mele, iar corpul se desprinse încet de sol... nu simțeam frica și nici măcar nu mi se părea straniu că toată lumea dispăruse, iar eu pluteam în aer... atenția mea era direcționată spre cer... stelele luaseră forma unei bărci în care se aflau trei femei a căror față nu se putea observa... lumina emanată de doamne era atât de puternică încât, pentru o secundă, am fost nevoită să-mi acopăr ochii.

          Totul se schimbase... eram din nou cu picioarele pe pământ, însă nimic nu mai era de recunoscut... aveam un pumn de nisip în palmă și mă aflam într-o clădire înaltă... nu mai erau trei doamne, ci doar două acoperite cu un hijab. Aveau arcurile pregătite să țintească spre mine... cum ajunsesem aici și care era scopul?... de ce aveam nisip în mână?

O simplă privire plină de nesiguranță a declanșat furia doamnelor... în încercarea de a mă apăra m-am ascuns după un stâlp înalt din marmură... nisipul din palme se scursese și brusc aud pași în spatele meu... totul s-a desfășurat într-o fracțiune de secundă...

- Eliminată! -

Eram în fața juraților... totul se terminase...

2 Noiembrie 2018

 Acum realizez de ce mă trezisem epuizată.

Plutitul în aer, clădirea înaltă din inima deșertului, parcă total desprinse de povestea principală, dar dacă mă raportez greșit la ceea ce a fost cu adevărat esențial în vis?

 Trișatul a declanșat un melanj de sentimente, atât de puternice, încât au preluat rolul nodal, arătându-mi ce se petrecea în suflet cât timp așteptam verdictul. Clădirea uriașă se pare că era creierul, femeile alcătuiau conștiința mea, gata să mă învinovățească pentru decizia ce o luasem, iar nisipul era timpul ce măsura bătăile inimii într-un moment extrem de tensionat.

 7. Scurtul Bianca

LECŢIA DE ISTORIE

-Artur..., Artur, trezeşte-te, în curând e seara.

   Băiatul se întinse şi fără să deschidă ochii se întoarse spre cealaltă parte.

-Ascultă, dacă încă nu te-ai restabilit, poţi să nu mergi, dar tu eşti cel care ai decis să reîncepi studiile de azi.

-Da...da, sunt bine- Artur se aşeză pe marginea patului şi clipi de câteva ori somnoros- Voi face doar un duş şi-mi voi reveni complet. Mama, până mă pregătesc, cheamă transportul!

   Peste jumătate de oră, capsula opri lejer în faţa centrului de învăţământ. Fără să aştepte ca uşa automată să se deschidă exhaustiv, băiatul se strecură prin spaţiul liber şi se îndreptă înspre intrarea în clădire. Pătrunzând în holul spaţios, acesta se apropie de recepţie. Pe ecranul instalat deasupra tejghelei apăru imaginea „portarului”.

-Artur, câte ierni, câte veri! Mi-ai lipsit! îl întâmpină acesta plin de curtoazie.

-Nu fi linguşitor! îi tăie elanul Artur.

-Dar, am încercat doar să fiu politicos, se dezvinovăţi el.

-Se numeşte adulare, iar programele educate nu se comportă astfel.

   Imaginea de pe panou încremeni şi un glas rece, distant rosti: „Observaţia dumneavoastră a fost recepţionată. În program vor fi efectuate schimbările sugerate. Vă mulţumim pentru participare”, iar în următoarea clipă, faţa portarului se animă şi schiţă un zâmbet: „În ce auditoriu aţi dori să studiaţi astăzi?”

-Dacă este liberă, C103.

-O secundă..., da, acest birou este la dispoziţia dumneavoastră. Coordonatorul dumneavoastră personal deja se încarcă. Vă doresc studiu plăcut.

   Luându-şi rămas bun,  Artur se îndreptă înspre lift. Ajungând la etajul zece, el intră în cabinetul solicitat şi se apropie de fereastra uriaşă, panoramică, situată în partea opusă uşii. Privi în depărtare şi văzu cum soarele apunea deasupra pădurii, colorând râul a cărui albie era slab şerpuitoare în nuanţă purpurie. La orizont, silueta unei nave spaţiale de marfă se mişca alene înspre portul de după crâng. Datorită acestei privelişti, Artur prefera să înveţe în auditoria C103. Îşi alese chiar şi învăţământul seral, pentru că atmosfera acestui peisaj agita mintea lui iscoditoare. Pe suprafaţa de sticlă, dispusă vertical, apăru chipul coordonatorului personal- Polly. „Bine te-am regăsit”, pronunţă ea cu o voce subţire, melodioasă.

   Artur se pleoşti în fotoliul suspendat şi se întoarse înspre ecran, dar privirea lui încă rătăcea dincolo de geam, petrecând nava care cu fiecare clipă se apropia din ce în ce mai mult de portul cosmic, dispărând într-un sfârşit după coroanele rămuroase ale copacilor.

   Polly aşteptă răbdătoare, apoi remarcând că băiatul se mai destinse întrebă: „Ai vreo preferinţă?”.

-Da, aş vrea să încep cu istoria.

-Uimitor, înainte istoria nu intra în cercul tău de interese. Aş putea să aflu ce a determinat această schimbare?

-Bineînţeles. Ştii, acolo, pe Marte, cât timp am stat în ospeţie, bunicul mi-a povestit că în tinereţea lui, centrele de studiu se numeau altfel: şc..., şci...

-Şcoli.

-Da, da, confirmă Artur entuziasmat.

-Dar ele nu erau sedii de studiu în sensul pe care îl cunoaştem noi. În şcoli, educarea copiilor avea loc în grupuri, numite „clase”.

-Aha. Bunicul a menţionat despre ele şi asta m-a mirat mult. Îţi imaginezi, aceste grupuri se creau fără analiza psihotipică a participanţilor, adică într-o clasă puteau studia concomitent mai multe caractere incompatibile. Şi, simultan, elevii erau instruiţi fără cercetarea bioritmurilor personale.  

   Polly îl ascultă cu atenţie, dând din cap în semn de acord:

-Pe lângă asta, continuă ea, învăţământul era discret, împărţit în diverse discipline.

-Nu prea înţeleg.

-Adică în timpul unei ore academice elevii studiau, spre exemplu, literatura, iar în decursul următoarei lecţii, alt obiect şcolar.

   Faţa lui Artur exprima nedumerire-Cum? Cum poţi învăţa matematica aparte de fizică, iar fizica izolată de chimie?

-Polly, când educaţia a început să capete structura celei contemporane?

-Probabil vei fi stupefiat, dar sistemul de învăţământ actual a apărut ca o simbioză între educaţia din Grecia antică şi tehnologiile moderne. Metoda antică se baza pe faptul că profesorul doar îl îndruma pe elev spre calea cunoaşterii. Discuţiile lor erau similare cu dialogul nostru.

-Şi înaltele tehnologii?

-Prototipul pentru ele l-au reprezentat jocurile video. Tocmai aici a fost dezvoltată tehnica conform căreia jucătorii puteau forma grupuri pe interese, elabora strategii comune şi crea modele personale. Pe lângă asta, se aplica principiul accesării libere, în orice moment comod pentru participant.

   Artur aruncă din nou privirea înspre fereastră. Pe cerul negru ca smoala sclipeau plăpând milioane de stele precum perlele. În oraşul, aflat în partea opusă pădurii, începură să strălucească blând luminiţe. Băiatul căscă involuntar întorcându-se înspre monitor.

-Artur, am observat pe faţa ta semne ale epuizării. Se pare că nu ţi-ai revenit complet după zbor. Îţi sugerez să ne oprim şi să continuăm mâine studiile.

-Vorbeşti exact ca mama mea, replică Artur zâmbind. Cu toate acestea, amândouă aveţi probabil dreptate.

   Tânărul se ridică în picioare.

-Ai vreun plan pentru lecţia de mâine?

-Da, cred că mă voi alătura grupului şi voi continua lucrările de cercetare.

-Minunat. Sunt sigură că colegii tăi vor fi încântaţi să te revadă. Mi-am permis să contactez serviciul de transport. Capsula ta va ajunge în câteva minute.

   Ajungând pe terenul din faţa centrului educaţional, Artur inhală cu lăcomie aerul umed. Un vânt domol, de primăvară îi ciufuli părul. Băiatul îşi ridică privirea înspre cer. Pe bolta acum similară unui candelabru se vedea un punct roşu-portocaliu-Marte. Se pare că şi următoarea vacanţă Artur o va petrece la bunici. În plus, pe staţia lor au promis că vor deschide un centru de studiu, iar el va putea rămâne în ospeţie fără a întrerupe procesul de învăţământ.

Priponul amintirii

   Ţinând cana cu ceai într-o mână şi trăgând cu cealaltă perdeaua, unchiul Andrei se uită afară prin fereastră. Ziua începea cu o vreme frumoasă. Soarele trandafiriu mângâia frunzele poleite cu rubin, topaz, jasp şi aur ale copacilor, iar pe bolta azurie pluteau cete de nori zglobii. Bărbatul decise că, în sfârşit, putea să se ocupe de foişor. Ideea de a crea un pavilion îi încălzea demult sufletul- acolo putea să-şi petreacă cu prietenii serile discutând planurile pentru weekend sau să să-i întâmpine pe oaspeţi. Era limpede că nu puteau să stea în camerele sufocant de fierbinţi pe un aşa timp plăcut. Însă, de obicei, intenţiile rămân nişte simple planuri, căci viaţa e construită într-un mod bizar şi, paradoxal, pentru cele mai importante lucruri nu avem timp. Dar unchiul Andrei decise că acea zi trebuia să fie o excepţie şi lăsând cana cu ceai pe masă, se îndreptă cu un mers ferm afară.

   Locul pentru viitorul foişor îl alese demult şi chiar începu să aducă unele materiale, însă înainte de a începe construcţia trebuia să elibereze terenul de la gunoiul acumulat cu anii, o mare parte din care era format de obiectele uzate, pe care nu avea curaj să le arunce sau bucăţi vechi din metal care rămaseră după construirea garajului.

   Făcuse deja câteva mutări, dar târâind o covată din lemn în care vroia să strângă pietrele şi bucăţile de cărămidă, se împiedică de ceva tare. Din cauza durerii acute, bărbatul înjură în barbă şi scăpă povara din mâini. Scrâşnind din dinţi, unchiul Andrei se înclină deasupra covetii şi începu să scoată cizma de la piciorul lovit. Examinându-l meticulos, el expiră uşurat. Scăpase de această dată...

   În următoarea clipă, teama i se preschimbă în mirare şi dezamăgire- „Oare ce e acolo?”. În loc de răspuns, o tăcere apăsătoare, aproape tensionantă păru să cuprindă natura. Nu avea cine să-i explice, aşa că depăşind durerea, unchiul Andrei se aplecă şi porni să scormonească cu mâinile prin iarba uscată, acoperită cu un strat subţire de rouă. „Iat-o!”, exclamă el când observă un obiect metalic ce ieşea din pământ.

   Sprijinindu-se cu toată puterea şi gemând încordat, el scoase din pământ un pripon lung de jumătate de metru, din sider. „Se pare că a rămas de la Azor!”, constată el învârtind bucata ruginită de fier şi cufundându-se în amintiri.

   Evocă acea zi friguroasă de iarnă, când gerul aspru şi sălbatic cuprinse întreg oraşul. Sub o plapumă de nea se ascundea pământul amorţit. Streşinile caselor, încununate cu ţurţuri lucitori, păreau să reziste cu greu sub zăpada ce cădea necontenit. Întorcându-se acasă după lucru, a găsit pe drum un căţeluş mic, slăbit, care tremura din cauza îngheţului. Îl luă grijuliu în mână şi-l puse într-un sac, iar ajungând acasă, urmări emoţionat cum acesta îşi scotea prudent botişorul din ţesătură şi adulmeca prelung încercând să se deprindă cu noul mediu.

   Apoi, îşi aminti cum primăvara, fiica sa, care împlini puţin mai mult decât un anişor, făcea primii săi paşi, iar căţeluşul alerga agitat în jurul ei, parcă încurajând-o şi arătându-i grijuliu: „Uită-te! Nu e nimic dificil! Eu am reuşit, deci vei izbuti şi tu!”, după care în memorie îi reveni momentul în care merse cu prietenul său la vânătoare şi decise să-l ia pe Azor cu sine, explicându-i soţiei: „Poate că în el se vor trezi genele de vânător”. S-a dovedit că „maidanezul de rasă pură” nu avea instinct de vânător, iar în loc să urmărească şi să captureze prada, el a sărit zgomotos în apă speriind toate raţele. Când unchiul Andrei îl scotea din lac pe căţelul ce schelălăia speriat, prietenul lui începu să glumească: „ Din câte se vede, căţelul face parte din Organizaţia de Apărare a Drepturilor Animalelor”. Întorcându-se acasă după „vânătoare”, bărbatul îl spălă mult timp în apă caldă, curăţând blana de la ciulinii care se prinseră de ea şi murdărie, iar Azor se foia încercând să lingă recunoscător faţa stăpânului. Gata, aceea fusese prima şi ultima lor vânătoare comună.

   Odată, venind acasă de la serviciu, unchiul Andrei văzu o astfel de privelişte: câinele se înghesuia într-un spaţiu îngust, sub prag, scheunând jalnic, fugind de mătura cu care stăpâna vroia să-l ajungă. „Uită-te ce a făcut parazitul ăsta cu grădina!” îi indică femeia sufocându-se de nemulţumire curtea, care semăna mai mult cu un câmp după o bătălie. „Alege: sau îl pui în lanţ, sau îl duci în altă parte!”, pronunţă soţia lui răspicat şi ultima oară încercă să-l atingă cu mătura pe „huligan”, care la rândul său mârâi fricos. Peste câteva minute, înţelegând că nu-l mai ameninţa nimic, Azor ieşi din ascunzătoarea sa mai curajos. Atunci, cu puţini bani, a fost cumpărat priponul metalic de la un fierar ce lucra în apropiere.

   La început, Azor încerca să scoată zgarda ori să rupă lanţul, dar văzând că era inutil, cu timpul se deprinse şi începu să umble mândru pe teritoriul ce-i era repartizat, lătrând uneori la pisicile care alergau pe alături sau la vrăbiile ce încercau să-i ciugulească hrana din bol.

   Iar apoi, Azor a îmbătrânit. Dormea din ce în ce mai mult şi ieşea cu greu din cuşcă mişcând labele din spate anevoie pentru a mânca. El nu mai alunga păsările insolente care îi furau mâncarea şi nu avea niciun interes faţă de pisicile vecinei. Şi odată, seara, a încetat pur şi simplu să respire. În aceeaşi noapte, unchiul Andrei l-a învelit într-o pătură veche şi l-a îngropat  împreună cu lanţul sub nucul falnic de lângă poartă. Dimineaţa, ca să nu-i întristeze pe copii, le-a spus că Azor a rupt şirul de verigi şi a fugit, dar s-a pierdut pe drum şi de aceea nu s-a mai întors. Cine ştie dacă copiii l-au crezut sau poate că şi ei sperau că Azor se juca undeva voios cu alţi câini.

   Au trecut anii şi cu timpul, aceste evenimente au început să se şteargă din amintire. Poate că dacă nu s-ar poticni de acel pripon uzat, unchiul Andrei nici nu şi-ar fi amintit că, cândva, acolo se plimba plin de importanţă, singurul lui câine.

   Când te gândeşti numai că anume acel lucru care îl împiedica pe Azor să umble liber şi să se distreze prin toată ograda, era singura memorie despre el.

   „Şi ce le va aminti altora despre noi? Oare problemele noastre cotidiene, visele spulberate sau scopurile care nu au devenit realitate le vor evoca oamenilor cine am fost noi peste ani?”.

   Unchiul Andrei a aruncat cu putere tija într-o grămadă de metal. „S-a aşezat pe-aici”, bolborosi el posomorât sub nas, încălţând cizma. Se ridică în picioare, călcă încrezut, verificând dacă putea merge şi continuă să târâie înspre gard covata din lemn.

   Soarele se înălţase deja pe cerul senin şi continuă să dezmierde pământul înţepenit.

   Da, durerea din picior încetă. Unchiul Andrei reluă munca cu hărnicie şi părea că nimic nu mai amintea despre obiectul vechi pe care omul îl găsi în ograda sa, dar pe obrajii nebărbieriţi ai bărbatului şiroiau lacrimi amare.

Istoria felinarului uitat

   În centrul unui oraș vechi, acolo unde ulicioarele înguste și șerpuitoare, cu case mici și acoperișuri înclinate intersectau piața principală, lângă parc, stătea un felinar. Era un perimat, demodat stâlp de iluminat stradal.

   Cât timp veghea el locul? La această întrebare nimeni nu putea răspunde cu certitudine, întrucât chiar și atunci când s-a născut cel mai bătrân locuitor al localității, felinarul deja stătea pe locul său actual. Cine știe, poate undeva în arhivele primăriei se prăfuia vreun document, care ar ajuta să se stabilească data concretă, dar pe cine ar interesa să scotocească prin caidurile murdare și vrafurile îngălbenite de hârtii? Nu, bineînțeles că nimeni teafăr nu ar face un asemenea lucru pentru un stâlp, al cărui trăsătură distinctivă era chiar inobservabilitatea lui. El părea să se dizolve în peisajul orășenesc.

   Pe corpul lui de fontă, acoperit de numeroase straturi de vopsea, de o multitudine de nuanțe, ars de soare și crăpat, era imposibil să remarci literele mici și ornamentele care îl înfrumusețau cândva. În vârf avea montat un braț turnat din tuci, cu înflorituri line, ramificate și felinarul ajurat, ce atârna singuratic, clătinându-se în ritmul rafalelor de vânt.

   Dar înfloriturile și însuși felinarul de mult s-au pierdut în densitatea crengilor rămuroase ale bătrânilor arbori. Era atât de inobservabil, încât existența nu i-o remarcau nici măcar câinii care alergau pe lângă el, iar ei sunt renumiți pentru dragostea lor specială față de stâlpi.

   Singurul care ar putea să-i acorde atenție era vreun trecător tardiv, ce traversa strada prin apropiere. Chiar și atunci, această atenție era mai curând dezaprobatoare, căci sclipirea palidă ce străbătea desișul frunzos cu greu lumina o mică porțiune de asfalt.

   Cândva, el era primul. Anume pe el veneau să-l admire locuitorii orașului, când aflau că în localitate a apărut o astfel de curiozitate ca lumina electrică. Apoi au apărut altele și în curând,o armată formată din semenii lui lumina străzile de noapte.

   Dar timpul trecea: se schimbau oamenii, tehnologiile, viteza- se schimba epoca. Progresul tehnic, a cărui personificare a fost cândva el, nu stătea pe loc. Peste o vreme, în locul vechilor stâlpi au început să instaleze noi. Acești frumoși din beton erau mai înalți, nu trebuiau vopsiți, iar lumina rece a neonului pe care o radiau îi conferea orașului nocturn un aspect deosebit, fantastic.

   Și iată că a devenit ultimul… Cu o seară înainte, o brigadă de muncitori a adus și a descărcat pe  gazon, alături de trotuar un nou stâlp, care urma să-i ia locul. De aceea, când străzile întâlnind amurgul s-au luminat de străluciri artificiale, bătrânul felinar s-a aprins pentru ultima dată, încercând să facă această lume puțin mai luminoasă.

   El nu simțea frică sau supărare, lui nu îi erau specifice simțirile omenești, dar dacă el ar putea vorbi, poate că ne-ar povesti despre acele timpuri, când alături de micii puieți de tei, el părea un uriaș, cum se plimbau grațios alături de el doamne în rochii elegante, ascunzându-și cochete privirile după evantai, întorcându-se la auzul tropotelor de cai și roșind sfioase la vederea bravilor ofițeri. Ah, dacă el ar putea enumera numele tuturor electricienilor care sprijineau de el scările lor lungi, din lemn, curajoși urcau în vârf pentru a schimba încă o dată vreun bec ars, iar apoi, coborând pe pământ, îl analizau plini de mândrie și rupeau grămezi de anunțuri și reclame, cu care el era împânzit.

   Și ar mai putea povesti multe lucruri, dar nimeni teafăr nu ar asculta istoria unui stâlp, a cărui trăsătură distinctivă a devenit chiar inobservabilitatea lui.

   Scârț... scârț… încet scrâșni felinarul, clătinându-se în ritmul rafalelor de vânt. Scârț... scârț… asemeni unui pendul care calcula timpul rămas.

   Vechiul felinar își lua tăcut rămas-bun de la orașul său, iar orașul își lua rămas-bun de la o părticică din istoria sa.