Festivalul-concurs de creaţie literară Bogdania, 2019 - SECȚIUNEA POEZIE

SECȚIUNEA POEZIE

1.     Gheorghe Darius Eduard

Oameni

În viaţă, unii caută putere,

Pe alţii-i văd alergând dup-avere,

Unii încearcă să cucerească pământuri,

Iar prea mulţi sfârşesc pradă propriilor gânduri.

Unii încearcă să obţină faimă,

Alţii se luptă cu propria spaimă,

Prea mulţi umblă rătăcind prin viaţă,

Iar unii renunţă, spunând că nu-i pot face faţă.

Puţini încearcă s-ajute omenirea,

Şi mai puţini îşi disciplinează firea,

Numai câţiva îndrăznesc să viseze

Şi-apoi să acţioneze, ca visurile să-şi realizeze.

Doar unul, doi, într-o imensă lume

Nu sunt uitaţi, când soarele vieţii apune

Şi doar câţiva cunosc cu-adevărat

Cum să se bucure de viaţa care le-a fost dat’.

Acorduri de dor

Pe-acorduri de vise ce nasc fericire

Mă plimb printre paltini ce viață le-au dat.

Chitara, prin farmec, vibrează iubire,

Căci simte pe dată ce-a fost ea odat’.

Iar corzile-i ’nalță spre cerul de noapte

Culori nesfârșite, desprinse de dor;

Un vânt singuratic dinspre miazănoapte

Le poartă spre zare (al lumii gravor).

Ciupesc corzi trezite de liniștea serii

Și vântul începe un vals mlădios.

Magie și farmec – seara revederii,

Iar totul în juru-mi e melodios.

Lampioane

Pe cer de noapte se arată

Sclipiri de vis ce zâmbet poartă,

Lumini de foc se-aprind în noapte,

Trezindu-mă cu blânde șoapte.

Unele sunt precum planete,

Altele trec – scurte comete,

Unele stau pân’ dimineața,

Altele-ndat’ își ascund fața.

Puzderie de luminițe,

Cu viața scrisă printre ițe

Împodobesc noaptea târzie:

O lumânare, o făclie…

Privesc uimit cele-nțelese

Și luna ce în urmă iese,

Un mărgărit și diamante,

Un cântec și-alte mii de șoapte.

Poveste pe un cer de noapte

Ce viață pare-acum să poarte.

Fremătătoare lampioane,

Ce par spre mine să coboare…

Drumul meu

Pe drumul pe care merg

Întâlnesc noi provocări,

Mă opresc, încep s-alerg,

Ca să m-avânt peste zări.

Dar drumul nu-i terminat,

Pas cu pas, îl construiesc,

Zi de zi, neîncetat

Și nu vreau să mă opresc.

Acest drum mă va purta

Către orizonturi noi,

Înapoi eu nu voi da,

Nici când lupta este-n toi.

Doar ’nainte voi privi,

Către cerul albăstriu,

Orice-ar fi, mereu voi ști

Ce măreț eu pot să fiu.

Marea

Marea cu valuri dantelate

Mă cheamă an de an pe nume.

Un dor din vise ne-ncetate

Mă duce iar spre a ei lume.

Pe malul de nisip de aur

M-așteaptă lacrimi sidefate,

Povești cu zei, cu minotauri,

De valuri de cristal purtate.

Eu scoici de mii de ani ascunse –

Secrete din adâncuri tulburi –

Cu degetele-mi tremurânde

Culeg. Și-ascult al mării murmur.

Un pescăruș îmi strigă tainic

Noi vești, din orizont aduse,

Iar marea dăinuie în veacuri

Cu multele-i povești nespuse.

2.     Didiţă Andrei Sebastian

De asta…

Am curmat suferința a nu stiu câtor furnici pentru pisici,

Când hrana le era în primejdie.

Am decimat o puzderie de flori de ziua mamei

Și mama m-a sărutat plăpând pe frunte.

Am preluat dogme semețe,

Dar nu am izbutit a le desluși.

Am ciripit adevăr și am lătrat minciună,

Spovedindu-mă într-o notă gravă…

Mi-am gravat atent numele în nisip,

Însă vântul mi l-a spulberat.

Mi-am lăsat adidașii de-a valma

Și,bineînteles,câinele mi i-a ros.

Am răspuns afirmativ la întrebarea:’’Mă mai iubești?’’

Cu irisul proptit în perete.

Mi-am dorit exuberanță,fascinat de dansul ei lasciv,

Ajungând să implor în genunchi iertare pentru cutezanța mea!

Dar cel mai rău…

Mi-am uitat denumirea și m-am pretins a fi om…

Biată creatură, nu am ce să-ți mai fac!

Păcătuiți păcătoșilor…că de-asta v-am creat!

Păstrează-ţi credinţa în Dumnezeu

Când drumul îţi pare întunecat,

Zi de zi, păşind pe acelaşi drum de asfalt

Capul sus şi nu uita,

Nu-ţi părăsi credinţa.

“Facă-se” voia Sa,

Căci El este Păzitorul!

Sfatul pe care ţi-l dăruiesc acuma,

Regret al cărui eu sunt ispăşitorul...?

În faţa Domnului nu trebuie să ai ruşine,

Mărturiseşte şi roagă-te pentru ziua ce vine,

Căci ai să-i spui multe şi El o să te asculte.

Îţi va spune să-i laşi pe cei ce te iubesc să te ajute.

Când pe lume îţi va fi greu

Nu uita de credinţa ta în Dumnezeu.

Cu precădere asupra...

Făr’un bagaj de cunoștințe, lumea nu o pot străbate,

Că nu dispun de mreje clare, regăsindu-mă în spate.

Similar, în altă parte, prin absurd, un geamăn frate,

Duce-n spate a sa cruce, sperând la vise deșarte

– Ce să fac ? se-ntreabă acesta, nedumerit, în prealabil

Unui drum pavat cu aur, foarte greu realizabil

Nu contesta nicio clipă că orice este posibil;

Totuși se impacientează și devine irascibil.

Caii trag concomitent, spre a zămisli capcane;

Hibe în subconștient, vindicate de canoane.

La doi metri pe pământ, sobru clopotul răsună:

– A sosit timpul, alege! dacă vrei să-ți meargă strună.

Un zâmbet

Mă întristează gândul că nu te voi mai vedea vreodată,

Şi vei dispărea ca o nălucă.

Lumea ar fi pierdută în ceaţă, necompletă

Fără tine... pierdută-n luncă.

Îmi place să te ascult

Şi să-ţi fiu alături la greu

Pe frunte-ncet să te sărut

Să-mi poţi zâmbi mereu.

Aş vrea să vorbim unul lângă altul,

Capul pe genunchi-mi să-ţi rezemi,

Să-ţi spun că te iubesc, când băiatul

Pe care nu-l ştiai tu, o să-l chemi.

Mă întristează totuşi gândul

Că te vei înstrăina.

Un zâmbet totuşi să-mi mai oferi, lăsându-l

Pe cel ce te-a iubit, iubita mea.

Asta e!

Luminile pâlpâie tot mai abundent,

Iar eu înghit fiecare secundă în sec;

Propria suflare îmi apasă pe umeri

Ca un ac de barometru ce se-ndreaptă spre zero...

Ca un somnambul treaz rămas fără vlagă,

Pășesc pe holul sihastru fără pic de zgomot.

Nostalgia nu e decât unealta pieirii

Prin care domol se apropie, ca sărutul unei mame.

Sunt un simplu prosop agățat de sârmă

Care se zbate în bătaia vântului.

Un simplu necioplit fără chip

Pe un drum destinat uitării.

Și...

În final... Adevărul este...

... indescifrabil.

3.     Enea Rafaela

Sunt doar o virgulă

Sunt o floare între flori,
O creangă printre frunze.
Sunt un copac înflorit
În curtea unei case.
Sunt o stradă printre drumurile
Ce fac diferențele între cei
Care merg în fundătură
Și cei ce-şi continuă drumul.
Sunt fermoarul vieții tale
Căutând rugina.
Se deschide spre viață,
Se închide spre altă viață.
Sunt un stilou printre creioane
Pe care tu îl alegi sfios
Îi înlături capacul.
Pui o rimă, pui un vers,
O literă și scrii un univers.
Pui căciulița pe dos la "ă"
De parcă nu ai știi
Că "â" o poartă mai caraghios.
Pui un punct, pui două,
Pui o exclamare și o interogare.
Eu sunt virgula universului scris
Ce face diferența dintre mere, pere, prune și gutui,
Dintre vorbele tale și vorbele lui,
Dintre tine și el.
Sunt doar o virgulă în univers
Ce face diferența dintre sus și jos,
Stânga, sau dreapta,
Pământ, sau cer,
Iad sau paradis,
Sunt virgula versului tău.

4.     Gheorghe Patricia Ofelia

Apasă play, nu reluare

Nu e ușor să poți să dai uitării

Faptele celor care te-au nedreptățit,

Nu e ușor să îi permiți iertării

Să înlocuiască-nverșunarea față de cei care te-au rănit.

Nu e ușor, dar când privești în perspectivă,

Și vei afla că a ierta e înțelept,

Îți vei dori să nu fi un alt vas aflat în derivă

Pe marea răzbunării, ca un CD ce este defect,

Care nu poate reda în continuare

Muzica sufletului care a descoperit

Și pacea, și puterea de-a ierta, ci, în continuă reluare,

Își jură sieși să nu uite până ce a sa răzbunare n-a găsit.

Nu e ușor să ierți, însă numai așa

Îți poți urma propria cărare în viață.

Numai iertând, tu poți evolua

Și poți lăsa sclipirea din inimă să iasă la suprafață.

Triumf

Săgeata rapidă tăia ceru-albastru,

Purtând strâns în cioc giuvaerul măiastru.

Sclipiri fără seamăn purta în privire –

Smarald și triumf – un duet făr-oprire.

Căci uliul știa ce purta el cu sine,

Uitând, dar, de toate: spini, lacrimi, suspine…

Trăia numai clipa, prezentul în care

Plutea iar și iar înspre veșnica zare.

Dar, vai! Dintr-odată, cruzi vulturi se-avântă

Spre cel ce purta numai sorți de izbândă.

Râvnesc giuvaierul - și lupta-i pornită!

Ce țipăt! Ce singur! Nefastă ursită!

Încearcă – nu poate! Căci gheare flămânde

Atacă, rănesc – și durerea-l străpunge…

Din cioc, din strânsoare smaraldul îl scapă!

Încearcă să-l prindă, dar fără să poată…

Căzut e pe veci, printre spini fără număr,

Primit cum e ploaia pe-al secetei umăr.

Căci cine n-ar vrea să sclipească o clipă,

Ținând strâns în pumn soarta sa fericită?

Smaraldu-i pierdut, iar ei, vulturii, pleacă,

Dar uliul nu vrea, n-are gând să se-ntoarcă.

Spre spinii de jos își începe picajul,

Cu picuri de sânge pătându-și penajul.

Iar marea de țepi îl primește la pieptu-i,

Dorind să-l păstreze, să-i tulbure mersu-i.

Dar uliul se luptă, ia piatra măreață,

Chiar dacă pe dată-l străpung spini de gheață.

Se luptă, se zbate, nici gând să cedeze,

Iar trupul începe crunt să-i sângereze.

Dar iată că-i gata! Spre cer se înalță!

Privește doar zarea, privește în față.

Slăbit e de luptă, dar nu se oprește,

Plutește spre zare, spre soare plutește.

În cioc are piatra și-o ține temeinic,

Căci este a lui, doar a celui ce-i vrednic.

Aducere-aminte

Într-o seară fără seamăn,

Pe când pașii mă purtau

Printre pomi cuprinși de freamăt,

Griji, poveri mă încercau.

Mă-ncolțeau de pretutindeni,

Gândul mi-l cereau tribut,

Crunt șoptindu-mi că nu-i nimeni,

Pacea să fi cunoscut.

Tot pășind pe-alei tăcute,

Ce în umbre se scăldau,

M-adânceam pe căi temute

Ce spre noapte conduceau.

Pretutindeni era beznă,

Noaptea morții stăpânea,

Gheare reci simțeam de gleznă,

Țintuind umblarea mea.

Valsuri ale morții grele

Se-mpleteau în jurul meu,

Vrând sclipirea vieții mele,

Așteptând suflul cel greu.

Iar în clipa cea din urmă,

Când totul părea pierdut,

Am simțit ușor pe umăr

Mângâiere din trecut.

Chiar atunci, o boare lină

M-a purtat spre noi cărări

Ce aveau numai lumină,

Dimineața cu-ai ei zori.

Un copil din amintire

Mi-a șoptit liniștitor:

„Tu mă știi, sunt ca și tine!

Te cunosc! Și mi-a fost dor...

Să nu uiți ce-ai fost odată,

Să nu uiți ce ești acum.

Eu sunt tu de altădată

Și te-ntorc pe-al vieții drum.

Iată drumul ce conduce

Către zări de neclintit.

Mergi pe el, căci te va duce

Spre o zi de nesfârșit.”

I-am cuprins micuța mână,

Un pas mare și-unul mic.

Lăsând urmă după urmă,

Am pornit spre infinit.

Într-o seară fără seamăn,

Pe când pașii mă purtau

Printre pomi cuprinși de freamăt,

Amintiri dragi mă vegheau.

Cădere

Un lup singuratic pășește agale

Prin frunze căzute târziu pe cărare.

Pădurea-i e casă și-aceasta o știe,

Gravată în suflet acum și-n vecie.

De mic fără mamă, lipsit și de haită,

Și ieri încă fraged, nu are vreo spaimă.

Se-avântă-n misterul ce-njuru-i se-ntinde,

Ca necunoscutul să-l poată cuprinde.

Descoperă, vede, adulmecă, simte,

Cu vântul în spate – imbold pentru minte.

Colindă pădurea, iar spiritu-i liber

Se-avântă oriunde instinctu-l trimite.

Și tot cercetând-o, ridică privirea,

Iar soarta-i aduce în ochi nimicirea.

Pe-o creangă pustie, golită de frunze

Se află pieirea, cu rânjet pe buze.

Un corb cu penajul mai negru ca noaptea

Viclean îi vestește că îi știe soarta;

Iar lupul cel tânăr întreabă degrabă

De ziua aceea, cu-ncredere oarbă.

Iar corbul răspunde că, dacă-l urmează,

Atunci îi va spune, dar doar de cutează.

Și-ndată-și ia zborul și croncăne rece,

Căci plasa e-ntinsă, ispita nu trece.

Și lupul aleargă, îi calcă pe urme,

Căci corbul promite pe cale să-ndrume.

Începe alene, căci timpu-l susține

Și crește dorința, cu șoapte depline.

Apoi, când pădurea e-n urmă, departe,

Pe lup îl atrage cu aripi deșarte;

Mai repede zboară, nu-i timp de gândire,

Iar lupul aleargă spre el în neștire.

Dar, vai! Ce se vede acolo în zare?

Prăpastie-adâncă, făr’ loc de salvare!

Dar lupul n-o vede, orbit de dorință;

Dorință cumplită și dârză voință!

Iar corbul îl cheamă, un pas și-ncă unul,

Nu-i mod de scăpare, nu este niciunul.

Așteaptă, așteaptă… Și-n clipa târzie,

Cu groază în suflet: un lup și-o pieire…

Urme în nisip

Pășesc pe malul mării,

Astfel dând glas chemării

Pe care-o aud în mintea mea –

Ceva mă atrage spre ea.

Dar, dintr-odată, mă opresc,

Mă întorc și în urmă privesc –

Urmele mele nu mai sunt.

Ce-nvălmășeală de gânduri înfrunt!

Cât de repede au dispărut,

La fel de repede cum au apărut,

Doar am clipit, iar ce-a rămas

E marea cu al său glas.

Urmele mele au fost acoperite

De valurile mării neliniștite,

Oricât de-adânci ele au fost,

Acum nu mai sunt deloc.

Ființa mea atât de trecătoare

Nu lasă-n lumea aceasta, nu lasă sub acest soare

Nicio urmă pentru un timp îndelungat,

Ci tot ce face ea-i, în cele din urmă, uitat.

Las urme în nisipul auriu,

Dar ele reflectă-ntocmai cât de efemeră pot să fiu,

Un singur val acoperă cu spumă

Până și cea mai adâncită urmă.

Poate aici voi fi dată uitării

Și nu voi supraviețui înfruntării

Cu marea-nvolburată, nici măcar atunci

Când nu lupt cu ape dintre cele mai adânci.

Până și cea mai ne-nsemnată adâncime

A mării este mai puternică decât mine.

Dar, dacă aici jos urme nu pot lăsa,

O lume în care urmele mele nu se șterg voi căuta.

Voi căuta și nu mă voi opri,

Până ce o asemenea lume nu voi descoperi,

Iar când voi reuși, o, cât m-ar bucura

Urmelor mele să se suprapună și urmele altora.

Dar marea va fi șters deja

Orice urmă pe care-o voi lăsa.

Să fie, oare, acesta un semn?

În solitudine va trebui această călătorie să o-ncepem și să o încheiem?

5.     Gheorghe Damaris Cristina

Plângi, suflet întristat

Lasă-ți lacrimile să curgă libere pe fața ta,

Lasă-ți mânia să curgă odată cu ele, nu te înfrâna,

Lasă-ți lacrimile să poarte departe de sufletul tău

Toate emoțiile negative care au măcinat gândul tău.

Lasă-ți lacrimile să poarte cu ele

Orice întristare care se află în tine, toate gândurile rele

Pe care le-ai adunat odată cu trecerea timpului

Și lasă să răsune din tine muzica sufletului.

Lasă-te purtat pe valuri ale eliberării,

Explorează întinderea vastă a cerului și a mării,

A mării necunoscutului, a lumii din tine

Și trăiește sentimentul libertății depline.

Dincolo

Vălul negru ce întuneca zarea,

Aducând în viețile noastre uitarea

A fost îndepărtat cu multă trudă

De cei care știau că viața nu e atât de crudă.

Aceștia au ajuns să cunoască,

Înaintea multora, cum să trăiască

Și au vrut să arate că se poate

Să faci să se ivească speranța din inimile ferecate.

Doar de credință era nevoie, pentru a reuși

Să facă orice suflet să spere, ca el să poată ști

Că ceea ce îi spune inima sa

E mai puternic decât orice necaz ar apărea,

Pentru că inima știe cum să înfrunte

Toate gândurile rele ce dau târcoale, așteptând să intre,

Inima știe ce vrea și are puterea

De a învinge orice necredință și, mai ales, durerea.

Inima va cunoaște mereu adevărul

Și va ști încotro să poarte piciorul

Celui care alege să asculte de vocea sa,

Celui care, chiar în clipe de-ndoială, nu va uita

Să-și pună întrebarea: “Oare ce-mi spune inima mea?

Oare cărui gând dorește ea glas să-i dea?”

Și, astfel, pașii celui care-nvață s-asculte chemarea

Vor ajunge în curând să depășească zarea

Și-l vor purta spre noi orizonturi,

Care se vor deschide în fața multelor sale eforturi.

A crea

Creația înseamnă dragoste și pasiune,

Înseamnă a-ți găsi propriul fel de exteriorizare

A sentimentelor și gândurilor tale;

Să le înființezi un drum ce duce către lume,

Să le lași să zboare libere, fără niciun fel de înfrânare.

Creația nu are limite, oricine poate

Să dea frâu liber sufletului său,

Să-l lase să zboare, să exploreze toate,

Ca el să se sature din ideile aflate chiar și-n cel mai primejdios hău.

Creația înseamnă numai posibilități de exprimare,

Iar fiecare suflet are propriul stil

De a spune de ce e fericit ori de ce-l doare

Să știe că încă mai poate fi copil.

Creația capătă-nsemnătatea pe care noi

Alegem să i-o atribuim în inimile noastre,

Iar, dacă îi permitem, ideile vor curge precum un șuvoi

De lacrimi, care sunt de fericire, eliberatoare.

Muzică pentru sufletul meu

Vorbește-mi și ziua, și noaptea,

Doresc să aud vocea ta.

Vorbește-mi, astâmpără-mi foamea

După tine, după ființa ta.

Povestește-mi tot ceea ce-ți trece

Prin gând, toate ideile tale,

Povestește-mi! În nopțile cu vânt rece,

Vreau să m-adăpostesc la sunetul vocii tale.

Spune-mi și spune-mi orice sentiment

Pe care-l trăiești în întreg drumul tău,

Spune-mi, nu-nceta să îmi spui permanent

Trăirile care te-ncearcă la bine și la rău.

Doar spune-mi, vorbește-mi și povestește-mi,

Un singur lucru te rog: nu tăcea!

Căci, în lumea aceasta, ființa mea nu răzbește

Decât dacă aude ne-ncetat vocea ta.

Destin din negură

Departe, departe, în neguri de noapte,

Pe dealuri pustii, străbătute de șoapte,

Pe drumuri de munte ce șerpuie-agale

Se plimbă străinul, cu tolba-n spinare.

Vânează ființa născută din umbre,

Ce lasă doar urme de prevestiri sumbre,

Ce naște-n privire doar teamă și spaimă

Și-aduce în suflet o veșnică iarnă.

Străinul cu fața asprită de vreme

Urmează cărarea, căci el nu se teme.

O știe de-o viață, că doar îi e mamă

Și doar el cunoaște singura ei taină.

Și vrea să curme durerea din lume

Străinul ce n-are nici suflet, nici nume.

Născut dintr-o șoaptă de ani buni apusă,

Viața îi e de un singur scop condusă.

Povestea sa încă e în derulare,

Astfel că sfârșit ea astăzi nu are.

Străinul tot urcă pe drumul de munte,

Urmându-și destinul, ființa să-nfrunte.

6.     Gheorghe Alma Lorena

Amintire

În lumina selenară ce coboară peste lume,

Mă așez cu nerăbdare lângă clape de mătase.

Țes al vieții mele cântec, ce apoi are să-ngâne

Melodii ce iau ființă într-un gând ce nu-l uitasem.

Un oftat se-aude-ndată, iar pianul prinde viață,

Ca apoi să îl urmeze scumpă șoaptă – amintire.

Ating clapele flămânde, ce să cânte iar învață

Și aud dulcele sunet ce-a venit din nemurire.

Într-un ritm ce nu apune, îmi las mâinile să zboare,

El e-acum parte din mine și-l cunosc ca altădată.

În lumina selenară, note vii și grăitoare

Iau ființă și dezmiardă cu-amintiri ființa-mi toată.

Copil nemuritor

Prin păduri cutreierate doar de vântul călător

Se ascunde în tăcere un copil nemuritor.

Scos din ape reci de munte, ce-l purtau către ocean,

El a fost și o să fie singuratic, an de an.

Fără mamă să-l îndrume, el e doar al nimănui

Și  povestea sa o spune, zi de zi, doar vântului.

Ziua, caută răcoare printre brazii cei semeți,

Iară noaptea-admiră stele printre ramuri de făget.

Prin păduri cutreierate doar de umbre fără glas

Crește o ființă care fără plânset a rămas.

Ziua trece, noaptea trece, numai el stă neschimbat,

Iar povestea-i n-o s-o știe decât vântu-nsingurat.

Viața

Viața nu e cum te aștepți,

Nici cum ai fost înștiințat,

E un taifun de încercări

Ce sfarmă visul fermecat.

Dacă știai de la-nceput

Ce ziduri se vor înălța,

Ce valuri te vor aștepta,

Te-ai mai fi avântat spre ea?

Totul e în zadar acum,

Timpul ’napoi nu îl poți da.

Acoperă ființa ta,

Deci nu mai sta, nu amâna.

Căci nici să vrei, nu ai putea,

Cu trudă timpul a-l schimba.

Înfruntă valurile reci

Și lasă-n urmă teama ta.

Viața nu e cum te aștepți,

Dar dincolo de orice val

Te-așteaptă zorii de argint,

Cu farmec de mărgăritar.

Există

Speranța e cel mai înălțător sentiment

Pe care sufletul îl poate trăi,

Dacă de ea devii dependent,

Nu poți ignora vocea sa, oricât ai voi.

Și există, există speranță în lume,

Nu îmi poți spune că nu e așa,

Chiar și în deșert, printre dune și dune,

Se află o oază cu apă, oaza mea.

Există speranță, iar nimeni nu poate

Să-mi spună că ea e un simplu vis.

Chiar și în lumile cele mai dezbinate,

Ea poate apărea - chiar și din cel mai adânc abis.

Deschide-ți ochii, deschide-ți inima,

Privește mai bine în jur și-atunci vei ști

Că ea există, vei descoperi magia sa

Și de prezența ei nu te vei mai îndoi.

Cioc cioc

“Cioc cioc!”

“Cine e?” – întreb și, când aud răspunsul,

Lacrimi îmi umplu ochii, mai că mă apucă plânsul.

Dar oare cine este, de mi-e dificil

Să deschid ușa și, în schimb, plâng precum un copil?

“Sunt eu, viața adevărată. A sosit vremea

Să uiți de joacă, să lași deoparte lenea,

E timpul să crești și să te maturizezi,

Să vezi totul dintr-o altă perspectivă și să evoluezi.

Dar, ce faci, nu vrei să deschizi?

Să știi că n-are niciun rost dacă încerci să eviți

Să mă lași înăuntru, e spre binele tău

Să mă accepți, să știi că nu-ți voi face rău!

Eu te voi ajuta să te dezvolți, să poți descoperi

Că a te maturiza nu este neapărat rău, atât timp cât vei ști

Să îmbini joaca cu puțină muncă, atât e necesar,

Pentru a fi mai departe fericit – ce-ți spun eu nu e în zadar.

Nu te speria – când te maturizezi, nu vei uita

Să te bucuri de lucrurile cele mici, ci vei învăța

Să apreciezi tot ceea ce te înconjoară,

Pentru că nu știi când ceva important poate să dispară.”

Atunci, decid că e mai înțelept

Să nu mă împotrivesc ei, ci, în schimb, s-accept

Că odată și-odată, tot va trebuie să mă maturizez.

Însă aceasta nu-nseamnă să încetez

Să fiu copil, să explorez sau să creez,

Să renunț să mai râd sau să visez.

Nu. Acest proces doar mă va învăța

Cum să reușesc să împlinesc orice idee aș avea

Și cum să transform în realitate

Gândurile pe care le-aș avea, pe toate.

7.     Hurjui Andreea Dorotheea

La marginea realității

Mă doare albastrul zărilor uitate

Și cântul florilor de mai,

Aș vrea să cred că se mai poate

Tu sufletul de drag să-mi dai.

Mă doare orice adiere

Ce suflă-n van, numele tău

Mă doare această mângâiere,

A visului meu.

În brațele tale Amor

În roua roză a buzelor tale

Tu fața să mi-o scalzi

Himeră caldă, izvor de lumină,

Ce inima-mi arzi.

Pe aripi de nori să mă-nalți

Și-n stropi de ploaie cu mine să cazi,

Să-mi cânți dintr-o liră de argint

Să îmi spui doar cuvinte de alint

În brațele tale de vapori să adorm

Cu-n dulce vis, într-o clipă de dor

În brațele tale Amor.

8.     Matei Alexandra Gabriela

Iubire în trei acte

Iubirea noastră-i un spectacol,

O tragi-comedie scrisă-n grabă.

A fost un „noi”, creat cu grijă-n timp real,

Izbit de fiecare dată de-un obstacol.

În actu-ntâi eram ca doi străini,

Iubindu-ne de la distanţă;

Visam la ceea ce avea sa fie

Şi ne-agăţam iubirea de cea dintâi speranţă.

Când gongul a bătut pentru-actul doi,

Simţeam deja beţia sufletelor noastre.

Vibra puternic prin trupurile ameţite

Şi prevestea unicul „noi”.

Ce ne-am iubit în cel de-al doilea act...

Eram pe scena sufletului,

Jucam cu sala plină, trăiam într-adevăr,

Însă într-o clipită, totul s-a terminat.

Iată şi actul trei, un epilog brutal,

Lăsând în urma lui replici uitate,

Un şir prelung de zâmbete forţate

Şi-un „adio” ce ne-a fost mortal.

Aşa a fost iubirea noastră-n mare parte,

Un joc de-a prinselea prin timp,

O cursă fară linie de sosire;

Aşa ne-a fost iubirea, în trei acte.

Îţi mai aduci aminte noaptea-n care a fost vară?

Îţi mai aduci aminte noaptea-n care a fost vară?

A fost vară afară, a fost vară-ntre noi.

Pe malul mării dansa iubirea noastră, Iar noi o priveam;

Tu prin ochii mei, iar eu prin ai tăi.

Briza ridica în aer fluturaşii din stomac,

Iar zgomotul bătăilor inimilor noastre

Concerta împreună cu valurile.

Mai ştii când a venit valul şi ne-a udat picioarele goale

Care se chinuiau să meargă prin nisip?

Oh, aşa a fost şi iubirea noastră:

Un val neaşteptat

Ce ne-a izbit din plin.

Mă ţineai strâns de mână, mai ştii?

Te ţineam, şi eu, la fel de strâns.

Simţeam cum între palmele împreunate

Zăcea destinul nostru pe care, mai apoi,

L-am abandonat pe plaja unei iubiri

Pe care-am îngropat-o în nisip.

Spune-mi, străine,

Ce ar fi fost dacă nu era furtună în larg?

Ne-am mai fi îngropat iubirea-n nisip

De teamă să nu ne-o fure marea?

Portret al iubirii

Vreau să-mi pictezi iubirea ta

Pe pereții sufletului meu

Și s-o uităm acolo pentru totdeauna.

Am să-ți pictez, și eu, iubirea mea

Și-ți voi lăsa și semnătura mea de pictor,

Ca nimeni să nu-mi poată fura

Opera de artă.

O să-mbinăm culori,

O să lăsăm bucăți din noi

În capodoperele noastre;

Pentru zilele fericite de vară vom folosi

Galben, turquoise și verde,

Iar pentru lacrimile ce-au căzut,

Albastru rece, gri sau bej.

Vom fi două muzee de artă

Cu circuit închis;

Fără program cu publicul,

Fără vizitatori.

Ne vom vizita doar reciproc,

Atunci când

Ne va fi dor de ceea ce am pictat cândva.

Cam cald pentru o seară de noiembrie

Cam cald pentru o seară de noiembrie, nu?

Ai văzut câte frunze au mai căzut de săptămâna trecută?

Ce de lume pe stradă la ora asta...

Atâtea lucruri pe care ni le-am putea spune acum,

Atâtea întrebări ce-și caută răspunsul,

Atâtea emoții roiesc în jurul nostru

Și ne-ndeamnă să ne vorbim.

Simt cum inimile noastre

Au evadat din trupurile ferecate,

Regăsindu-se undeva la mijloc,

Astfel făcându-ne privirile să se mai întâlnească

Din câteodată.

Un zid imens de orgolii, temeri și incertitudini

Ne desparte;

Doi străini ce se cunosc,

Negând inconștient iubirea,

Doi străini pierduți

În amintirea primului sărut.

- „ Cam cald pentru o seară de noiembrie, nu?”

I-am zâmbit.

Era chiar prea cald pentru o seară de noiembrie...

Noapte de august

Noapte de august

Când stelele sclipesc în mare

Şi pescăruşii cântă-n cor,

Când valurile vin şi pleacă,

Iar melodia noastră-i pe fundal.

Noapte de august

Când plouă cu găleata

Şi noi dansăm pe plajă,

Când ne certăm pe stele căzătoare

Şi ne îmbătăm cu aerul sărat.

Noapte de august

Când urmele tălpilor noastre pe nisip

Creează harta către-o altă lume,

Când briza ne mângâie chipurile,

Iar şoaptele plutesc în aer.

Aş vrea aşa de mult să fie iar noapte de august

S-auzim iar pescăruşii cântând,

Să plouă cu iubire peste noi

Şi s-avem, pusă la păstrat,

O clipa de eternitate pentru mai târziu.

9.     Sonia-Adriana Murguleț Shivani

Vino și spune-le

Unde să te mai cheme sufletul, când nici casă nu mai are

M-aș ascunde la vedere să îți strig

Iubite, vino să mă vezi râzând!

Vino să mă strângi de talie precum un patent o sârmă oarecare!

M-aș îndoi sub puterile tale sweety

Și nicio altă mână nu m-ar îndrepta

La ce să te mai invite trupul meu când îi știi rolurile pe de rost

Ar trebui să improvizez cuminte

Și pe loc replici noi

Tu ascultă-le și măcar prefă-te că le crezi dacă nu chiar crede-le

Nu știu să mint când joc rolul

Iubitei tale pierdute peste timp

Unde să te mai invite ochii mei când toate cafenelele din oraș ne știu

Și când barmanii încă mă întreabă

De ce comand doar o cafea?

Spune-le tu, te rog, că nu mai rezonez în niciun fel cu cifra asta doi

Și că inima pesemne vrea să tacă

Fără fruntea ta plecată peste ea

Băiatul frumos, somnoros, tovarăș

Băiatul meu, vânt nebun de mai, nedormit de trei nopți,

cu un bagaj mic în mână, nehotărât și fără țigări.

Așa arăta băiatul frumos, întâlnit într-o gară tâmpită, devenit, fără voie,

din străin, în tovarăș de drum.

Pasagerii credeau că suntem iubiți,

dar Alexandru (așa îl chema, am aflat până la urmă) credea că suntem prieteni.

Eu știam că suntem străini,

dar speram să am ocazia să le dau dreptate pasagerilor.

Dormea pe mine puturos,

ca un copilaș plecat cu mămica în vacanță.

Se mai trezea, din când în când,

să-mi mai ceară o gură de apă, să mă mai invite la o țigară,

fumată pe ascuns în baia trenului, să vadă pe unde am ajuns.

și se culca la loc, băiatul frumos.

îl mângâiam pe păr (avea unul bogat, până la umeri), îl pupam, în somn, pe frunte,

iar el tresărea. îi plăcea.

Ne comportam de parcă ne știam de-o viață, deși ne cunoscusem acum patru-cinci ore, într-o gară tâmpită.

Băiatul meu, vânt nebun de mai, somnoros, cu părul pe spate,

mi-a cerut numărul de telefon,

la sosire, și nu m-a mai sunat de-atunci.

Az a szep sau Sunt Ilona ta.

Ștergeam geamurile noii cafenele de pe Magheru,
Unde reușim să mă angajez
Doar pentru că patronul era ungur.
Îi cântasem Az a szep la interviu.

Ștergeam geamurile,
Și pe post de fustă aveam sorțul inscripționat.
Mă aplecasem să curăț o pată;
Fir-ar ea de pată!
Apare Barna. Îmi pune mâna pe fund.
Îi zâmbesc. Are noroc că e patron!

Se apropie și cântă: Az a szep, az a szep.
Sfârșesc eu versurile: Kek, Fekete.

După o lună de șoptit Az a szep,
Și după un bonus luat la salariu,
Mă invită la masă, în pauză.
Da, Barna, spune.
Zice ceva sentimental. De fosta lui dragoste.
Mă întreabă dacă îi permit să îmi spună Ilona.
Pentru niște bani în plus la următoarea leafă,
Zic da fără să mă gândesc a doua oară.

Barna a început să cânte din ce în ce mai des.
Și eu la fel.
A venit primăvara, și a cumpărat ghivece de flori.
Cafeneaua cu o singură angajată de pe Magheru
Merge foarte bine.
E căsuța noastră. Barna și Ilona.
Ungur trist, cu mustață și puțin sânge de ceangău,
Iubește.
Dar nu pe mine. Pe Ilona din mine.

După doi ani, deja suntem familie.
Familia Tamaș.
Cântăm Az a szep mereu,
La închidere, în pauze și la deschidere.
Cafeneaua merge bine.
Barna e fantastic, a îmbătrânit puțin.

Sunt Ilona lui.

Temperamentală cu tempera

Ea era suplă, trasă printr-un gât de sticlă,
Avea caserola cu salată de pui în mână,
Mânca ciocolată și leșina a pictură.
Păr răzleț, nepieptănat total și des,
Cânta a Caravaggio în terțe diferite,
Având, pe un birou, trei butoiașe mici:
Tempera roșie, neagră și verde.
Picta ori flori, ori inimi, zic eu;
Cânta a Caravaggio în terțe diferite.

Râdea de fiecare dată când se împiedica,
Și o făcea destul de des. De zeci de ori pe zi.

Ea era într-atât de temperamentală,
Încât părea un mic dezastru natural,
Privită din exterior.
Privită din interior, părea o mare minune,
Făcută de către zei și dăruită oamenilor,
Întru apreciere.
Unghiile îi erau mereu murdare,
Fie de roșu, de negru sau de verde.
Avea brățări vechi și urâte,
Cercei nu purta niciodată,
Însă avea două tatuaje ascunse,
Sub lobul urechii.

Era o pictoriță la început de drum.
Era temperamentală,
Supra-temperamentală,
Meta-temperamentală,
Și avea în ghiozdan doar tempera.
Roșu, negru și verde.
Culorile cu ajutorul cărora ea picta
Când flori, când inimi.

Îmi lipsește ceva, totuși

Îmi lipsește un lucru vital din interiorul ființei mele.
Am tot încercat să adun, să scad,
Să reconstitui drumul de ieri,
Ca să văd unde aș fi putut pierde ceva,
Însă nu a dat niciun rezultat.
Practic, toate organele vitale îmi sunt la locul lor.
Teoretic, undeva,
Între diafragmă și pântec,
Lipsește ceva. Simt un gol puternic,
În locul unde ieri se zbăteau niște fluturi.
Fluturi? Nu. Senzația era mult mai puternică.
În stomacul meu se zbăteau urși polari.
Cerbi masculi, ce loveau pereții căptușiți cu mușchi.

Aparent, se pare că fără grădina aia zoologică
Înăuntrul meu,
Mă simt, cumva, mai liniștită.
Însă mă plictisesc îngrozitor.

Se poate ca cineva
Să-mi împrumute, măcar pentru o viață,
Senzația cerbilor masculi din interiorul stomacului meu?

10.                        Cristian Gabriel Perșinaru

Azi şi mâine

Cu toţii încercăm

Să ne remarcăm

Să ieşim în evidenţă,

Dar trăim în indiferenţă,

Areori ne-am întrebat

Ce se va întâmpla cu ce s-a întâmplat.

Tot ce facem e să punem paie pe foc.

Neavând răbdare deloc,

Dar cu un pic de noroc

Nu vom mai sta mult pe loc.

Desigur că ne abţinem

Că nu e sigur, ştim jocul prea bine

Doar nu avem degeaba scenarii şi filme

În care suntem ameninţaţi cu războaie

Şi noi nu ştim nimic, doar stăm şi uităm că ne doare.

Totodată ne-am obişnuit când punem o întrebare

Subtil, să fim lăsaţi cu ochii în soare.

Arunc o privire la viitorul pe care îl văd eu

Cu tristeţe observ că nu avem niciun Dumnezeu.

Sufocaţi încet de pesimism

Cu zâmbetul pe buze îl numim realism

Văd copii şomeri, cel mult programatori

Muncesc doar maşinile umblând printre noi

Se scurg lacrimi de piatră din statuia unui domn

Nu-i nimeni să le plângă…

Nu mai văd niciun om.

Altcineva... cine?

De ani buni
Ni se spune ce să facem.

De teamă să nu greşim
Călcăm ca pe ace.
Precum nişte păpuşi
Stăm politicoşi
Şi ne purtăm... cu mănuşi.
Nu luăm atitudine,
Lăsăm capul în pământ
Şi ne prefacem că nu auzim
Îi blestemăm, dar în gând.
Avem probleme, nu?
Dacă noi nu le rezolvăm
Altcineva... cine?
Acceptăm cu uşurinţă multe
Şi când în faţă ni se râde
Râdem şi noi ca în oglindă
De parcă ei nu ar trebui „să se prindă”.
Când luăm măsuri eşuăm
Şi degeaba ne revoltăm
Fiindcă în capul nostru întruna
Se aude doar "mai încercăm!"
Încă nu ne-am învăţat minte
Că violenţa e degeaba.
Ard locuri publice
Şi totul se transformă în haos
Oare unde o să ajungem
Dacă vom continua aşa?

Ce dor îmi e!

Covor de frunze pe pământ,

Precum mii de inimi frânte

Frunze uscate pe jos aşezate

Precum mii de inimi rupte.

Codrul de o linişte moartă

Doar vântul mai fluierând

Precum sufletu-mi adânc,

Tăcut, mort, dar totuşi trăieşte

Cerul de altădată,

Strălucind cu al lui azuriu,

Cu ai lui ostaşi înaripaţi

Acum e trist, nostalgic, părăsit,

Doar de nori negri bântuit.

Mi-e tare teamă că nu o să mai văd

Verdeaţa de altădată,

Că totul rămâne nostalgic şi trist

Iar sufletu-mi rămâne închis.

Dar noaptea văd o lumnină:

E lumina lunii,

Şi-mi aduc aminte de timp,

De măreţul Cronos fără odihnă.

Şi cu voia lui, într-un târziu,

Va veni primăvara, şi din nou

Îmi pot revedea ghioceii și brânduşele,

Şi dragele-mi lalele,

Ah, ce dor îmi e de ele!

Nemurire

E o viaţă moartă, sau o moarte vie,

E doar un sinonim pentru nemurire,

E doar un pleonasm pentru iubire,

E ceva ce nu se poate descrie.

Te afli între două lumi

Te afli la mijloc, între două culmi,

Te afli în aer suspendat,

Ca de dragoste atârnat.

E ceva ce-i de nedescris,

E ceva ce-i neprecis,

E ceva în surdină, ceva vag,

Dar totuşi e adânc,

E ceva de necontrolat,

O mişcare greşită şi totul s-a stricat.

Cine vrea fenomenul să-l descrie,

E doar nebun de legat!

Plânge frunzişul…

Loveşte cu forţă tăişul

Plânge şi frunzişul,

Plânge şi înaltul stejar,

…plâng de dorul amar

Dor de bătrânul fag,

Dor de falnicul copac

Ce cade imediat la pământ

După atâția ani ce a crescut!

Suspină tot codrul,

Suspină şi timpul:

Omul e crud,

Omul nu-i om!

…plânge şi frunzişul,

Plânge şi înaltul stejar