Rădiţă Neagoe - „Cartea Vieţii” sau recunoaşterea şi implorarea Divinităţii

Rădiţă Neagoe - „Cartea Vieţii” sau recunoaşterea şi implorarea Divinităţii

Maria Diana Popescu  

23 Februarie 2020

Vine din urmă cu paşi apăsaţi un scriitor sortit să-şi panseze rănile cu fîşii translucide de metafore. Rădiţă Neagoe doreşte să ne încredinţeze că poeziile şi cugetările sale sînt timpul, destinul, spiritul, esenţa, lumina, umbra, denumirea, spectacolul, anotimpul, clişee care-i îmbogăţesc cadrele existenţei cu conţinuturi de provenienţă cosmică şi, într-un chip cu totul aparte, doctrina despre Divinitate, Univers, viaţă şi moarte, cu variante parcă nemaicitite: „Şi primăvara s-a grăbit acum, la fel ca noi,/ Chiar am văzut-o azi, pe stradă, cu o geantă,/ Era prea singurică, îi stătea mai bine-n doi, / Dar s-a grăbit şi ea, exact, precum o fată”. Ceea ce este important, el crede că nu se înşeală, mărturisindu-ni-se în versuri şi aforisme (cugetări) expresive şi concise: „Înţelepciunea este o floare de colţ, care creşte pe cele mai înalte culmi ale gândirii”. „Cartea Vieţii”  vizează, prin însuşi titlul deja consacrat, volutele existenţei poetului, relaţia specială cu Dumnezeu, pomeneşte de ornicul din spatele luminii şi umbrei, insistă şi pune în circulaţie idei şi motive, palpită la toate adierile sau transformările bruşte. Spiritul său este unul puternic, pentru că dezvoltarea lui interioară coincide cu mişcarea de idei a unor rime bine structurate, care dau siguranţă şi rafinament: „Am trăit să văd o clipă,/ Când din omul ce am fost,/ Împuşcat într-o aripă, /I-am dat altuia un rost”.

Vorbim de un poet care nu caută monumentalul, un poet care cugetă şi nu se pierde în labirintul său hipogeic: „În viaţă, până şi greşeala este o urmă a unei Precizii Divine”; „Dacă avem răbdare, viaţa se va comporta cu noi asemenea lui Vodă Cuza cu moş Ion Roată”; „Nu te-ai gândit că sufletul e o rândunea care s-a aşezat pe trupul tău şi va pleca spre apus”; „Niciodată nu vom înţelege de ce nu a lăsat Dumnezeu oameni pe toate drumurile şi drumuri pentru toţi oamenii” etc. Rădiţă Neagoe este captivul propriei sale inspiraţii, ingeniozităţi şi frenezii, captivul întrutotului său: „Nu sunt păstor, nici filosof,/ Şi nici un om ce crede-n stele,/ Ci doar acel ce are-un of…/ Că praf rămîne printre ele”.

Rimele curg din mai multe izvoare: emoţia profundă, regiunea senzaţiei, domeniul cerebralităţii, izvoare ce se ramifică de-a lungul cărţii, ca într-o pulbere de Cale Lactee. Uneori, în lăuntrul eului său bate un vînt de nelinişte şi dezolare, se aud strigăte care îşi trimit ecoul „la drum”, în „oceanul de cuvinte”, „la o distanţă de o secundă” sau poate într-o „rugă albă”, pe care rima o transformă  într-„un praf de stele”: „La distanţă de-o secundă/ Şi de-un pas pe-acest pămînt,/ Ne intersectăm cu-o undă/ Ce-a căzut din cerul sfânt”…Şi cum toate se întâmplă,/ Doar când spunem Dumnezeu!/ La distanţă de-o secundă,/ Stăm de bine şi de rău”.  Notele de rezonanţă resimţite în creaţia lui Rădiţă Neagoe sînt, cu precădere, Divinitatea („În casa Ta trecut-am pragul,/ Se deschideau bătrîne uşi,/ Din zi în zi prindeam, eu, dragul,/ Acestui greu, dar sfânt urcuş”), freamătul unei nelinişti metafizice („Nimic nu sunt, un fir de iarbă,/ De brad, o frunză sau un spin,/ Sunt doar acel ce se întreabă:/ Unde mă duc de unde vin?”), zbuciumul şi disperarea („Un fir de iarbă sunt lângă o oază”/ Şi-n faţa mea pasc turme de cămile,/ Un vis mai am cât îngerul veghează,/ Să nu sfârşesc sub dunele fragile”), socotite a fi trăiri şi vibraţii venite din straturile muzicale ale sufletului său. Dar cine nu-i tulburat de eternitatea timpului în care n-am fost?

Alteori, poetul, face o trecere remarcabilă de la elanul ascenderii cosmice, la recunoaşterea şi implorarea divinului, la aspiraţia devenirii, la certitudinea unui univers ocrotitor şi ocrotit de Dumnezeu („Am stat cu Dumnezeu la masă”), un Univers îngăduitor cu slăbiciunile şi rătăcirile oamenilor. Trecerea, uneori insesizabilă, fiind asigurată de elemente naturii cu vechi semnificaţii: trecerea timpului, frunza unui pom, albul imaculat al zăpezii, cromaticul generos al vieţii, temeiul divin al naturii, care probează perfecţiunea creaţiei. Viziuni ale căror repere sînt extensiunea şi cugetarea, contemplarea şi devenirea, ca forme ale universului, unde Dumnezeu este eternă mişcare, veşnic repaus: „Ce dulce e mărul din toamna trecută,/ Ce sfânt eşti Tu, Doamne, sosit printre noi,/  Săracă e lumea de Tine pierdută,/ Bogaţi, lângă Tine, doar fi-vom apoi!”.

Rădiţa Neagoe este un interesant caz de inspiraţie şi conştiinţă poetică,  iar cei ce văd în poezia sa calcule şi probabilităţi (gîndul mă duce la Safranski şi la mulţi poeţi postmoderni) sînt jucători nepricepuţi, pentru că îşi imaginează jocul liricului ca fiind bazat pe mai multe lovituri de zaruri, ce dau naştere calculelor probabilităţilor. Noi vorbim în poezia sa de pură inspiraţie, pusă, însă, în relaţie cu viziunea dostoievskiană asupra cugetării fiinţei, care nu are acces la căile transcendentului, dar, ne atrage atenţia, reafirmînd legăturile organice indestructibile dintre lirica sa si reflecţie: „Zâmbiţi, vă rog, să facem doar o poză,/  Aşa ne spune viaţa tuturor,/ Dar totu-i doar o lecţie, o proză,/ Un mic aranjament, să-i spunem, un decor/, Şi noi zâmbim, ne acuzăm adesea,/ Sărbătorim cu fasturi şi baloane,/ Visăm că suntem conte sau contesa/ Şi-n urma noastră-s mii de eşaloane./ Dar, ce să vezi? Trucaje, mici scenarii,/ Iar noi actori grăbiţi să luăm un ban,/ Pe-un mic vapor rămânem marinarii,/ Ce-au traversat  oceanul, noul an…”.

Rădiţă Neagoe cultivă poezia cu puncte de plecare sau în consonanţă cu o poetică romantică, descinsă din trăiri pure, o poetică intrată în istorie şi evocată prin sonuri păstrate sau reactivate, comunicate într-o sintaxa familiară romantismului, care se întîlnesc într-o anulare a ceea ce Octavio Paz numea într-un poem un „Marele vas al timpului”. Avem de-a face cu un scriitor ferm, care mută cu iscusinţă inspiraţia în vers şi cugetare. Nevoia de polemică  îl obligă şi pe el, ca de altfel pe mulţi poeţi, să creeze şi poezii prin care să arate că mitul nu e decît un simbol, poezii care sînt expresia exterioară a unui profund învăţământ sau a unei profunde ideii vehiculate, în susţinerea cărora perseverează din necesitatea consecvenţei.

Spiritul fremătător, asociat cu o lărgime de vederi, cu o atenţie comprehensivă, scot la iveală mai multe poezii bine închegate, care exultă o geometrie a gîndirii proprii, ce îmbogăţeşte universul liric al volumului, fără să îi răpească prea mult din originalitate. Se cuvine să adaug, aşa cum de mult Claudel observase la Mallarmé, că în cîteva dintre poeme există un fel de „ghiduşie poetică”, de mare clasă, fiind, necontestat, cheie a unui demers creativ care poate „veşnici” prin filosofie, morală, cultură,  tradiţie: „Clipa-i schimbul de contraste,/ Ce le-avem în viaţă/ Când fereastra minţii noastre,/ Se deschide-n faţă,/ Şi când toate-şi fac folosul,/ Clipa le permite,/ Ca să vină cu frumosul,/ Toate-acele câte,/ … Şi din toate fi-vor câte/ Clipe pe pământ/ Se formează-apoi un munte/ Ce-i luat de vânt/, Noi rămânem cu-ale noastre,/ Ori într-o aripă,/ Mult prea multe-au fost năpaste,/ Doamne, pentru-o clipă”.

Poetul Rădiţă Neagoe, nu poate fi ignorat aşa uşor în oceanul de poeţi. Avem în „Cartea vieţii” sale un registru liric bogat în semnificanţi de conivenţă şi convenienţă cu sufletul poetului bîntuit de neliniştea existenţei, de intruziunea supranaturalului în natural, ca suport al cunoaşterii şi înţelegerii depline, ca suport al motricii existenţiale, aşezată în mediul de totală absorbţie a Universului, ca simbol al apariţiei vieţii şi legilor ce-o guvernează. Contemplînd acest circuit fără moarte, poetul înţelege incompatibilitatea celor două dimensiuni fundamentale ale condiţiei umane - viaţa şi moartea, pe care le încifrează în rime cantabile, melodioase. Imaginaţia este prin excelenţă uranică: zbor, plutire, legănare, călătoria în compania vîntului,  un fluid între pământ şi cer, ca spaţii tutelare ale destinului uman. Aromele veşniciei la care visează poetul se arătă cu intensitate în panoramicul poeziilor, prin înmulţirea sugestiilor, prin presarea cu savantă neglijenţă a detaliilor.

Rafinat este şi contrastul care destramă vraja trăirilor sale, împiedicînd visarea să devină simplu exerciţiu caligrafic, făcînd să izbucnească zgomotos amărăciunea prezentului: „Regrete-avem o droaie şi patimi, remuşcări/ Suntem puţin sălbatici, domestici, uneori,/ Avem, imaginar, liane, prinse-n cer/ ne agăţăm de ele când alţii cad şi pier/ Visăm covorul roşu, pe care să păşim,/ În zdrenţele mândriei, uitând să mai iubim”. Formula poemelor arată ca o reverenţă de curtezan al divinităţii, un omagiu hiperbolizat adus dragostei faţă de Dumnezeu, care se amestecă în existenţa poetului, o condiţionează: „Slăvit să fie El că ne mai dă un mâine,/ O rază de la soare ce cade pe o pâine…”.

Ca şi alţi contemporani, Rădiţă Neagoe şi-a îngăduit să-şi consemneze trăirile explozive, cerînd cititorului o extinsă şi minuţioasă aprofundare. Poeziile sale dau maximă savoare cărţii şi în acelaşi timp, o aură de neastîmpăr autorului pătimaş, punînd în valoare sentimente general-umane şi, îndeosebi, propriile trăiri şi emoţii. În pofida unui manierism, urmărind expresivitatea, Rădiţă Neagoe ştie să-şi păstreze seninătatea, el respinge fără vanitate existenţa comodă, din dorinţa de a comunica fără complexe de stil şi de limbă, materializînd propriile meditaţii în poezii pe cît de simple, pe atît de echilibrate, cum ar fi: „Viaţa ca un bâlci”, „În coliba mea de paie”, „Am stat cu Dumnezeu la masă”, „M-a chemat la poartă Dumnezeu”, „Eu n-am hotar”, „Ascult cum pică timpul”, Într-o casă cu ferestre deschise” etc.

Crezul poetului, extins mai mult exclamativ şi asertoric, pe un fond cantabil şi extrem de sensibil, este o involuntară, dar talentată ilustrare a meditaţiilor sale filosofice, o viziune clară asupra veşnicei plecări din om, asupra veşnicei reîntoarceri în universul lăuntric. Cu unele inegalităţi, tehnica sa se bazează pe stilizare şi reducţie. Dintr-o bogăţie de sentimente, de făclii care ard, poetul reţine şi notează doar trăsături care esenţializează sau luminiţe mărite pe un ecran uriaş, din care nu lipseşte enunţul categoric

Aranjament grafic - I.M.