Rodica ANCA - Jurna Lamar / Miniaturi

Rodica ANCA: Jurna Lamar / Miniaturi

*

Am văzut o veveriță-n tei!

Azi, 31 oct. 05, acum la ora 12,20, am văzut-o judecându-se câteva secunde, alergând pe ramuri șidispărând apoi, ca o nălucă, în alt pom, din spatele tuiei. Câtă bucurie mi-a adus în suflet.

*

Ia te uită… o pată pe covor: lumina lunii! Ce frumos! Pata asta mi s-a pus și pe inimă! De câți ani n-am mai băgat-o în seamă? Nici nu-mi mai aminteam că există. Aoleu, ce m-a înveselit!… Și ce mă mai bucur!…

Și e ora 3.33!

*

Azi noapte am visat sute de flori ale paradisului, una lângă alta, una lângă alta, ca niște mâini de balerine, cu degetele grațios răsfirate portocaliu către cerul albastru, așteptând să primească binecuvântarea lui Dumnezeu. Toată ziua următoare am plutit într-o mare de liniște aurie.

*

Uneori, mai e și câte o zi bună!

Și ce mai zi! S-a cunoscut de dimineață. Ba, chiar de azi noapte. Că – de unde până unde – l-am visat pe Julio Iglesias! Așa cum era când a venit la Brașov: tânăr și neliniștit. Și vorbeam cu el. Îi spuneam că l-am iubit noi, pe el și cântece le lui, la vremea tinereții, și chiar mai apoi. Dar când am fost în India ultima dată, l-am iubit mai mult pe fiu-său. Se părea că nu s-a supărat, așa că l-am și pupat pe obraji. Doar că eu eram babă, el rămăsese tânăr. Și m-am trezit! Că suna ceasul.

*

Sedna – plantă descoperită în 2003 de Voyager 1, dincolo de Pluto. În 2013 va fi lansat un nou telescop, căruia i-am uitat numele, care va înlocui pe Hubble. Poate-l mai apuc! Webb, în infraroșu, îi zice telescopului.

*

Mărul de sub ferestra Fetei s-a îmbrăcat în flori ca o mireasă castă în rosia ei albă, diafană, cerască. M-am bucurat de el, mi-am scăldat sufletul în frumusețea lui timp de câte zile. Mi-ar fi plăcut să mă întind în rădăcina lui și să-l privesc… Nu numai eu. Un motan alb cu pete roșii se urcă zilnic tocmai sus printre flori și visează el știe la ce păsărele minunate, tolănit pe-o cracă, de parcă ar fi motanul din Alice în Țara Minunilor. De la o vreme mi se părea că florile încep să se estompeze. Azi mă uitai mai cu luare amite la ele și descoperii că au apărut frunzele, iar albeața florilor se disipează în verdele crud al acestora. Nici nu știu ce să fac. Să le cert? Să le iert? Să le cert, să le iert, să le cert, să le iert… (29 mai 2010)

*

Își urlă apele disperarea:

Izoarele, izcoarele.

Cine ne mână de la ele și de ce?

(Parcă n-ar ști! The Global Warming! Sau gravitația? Sau fatalitatea…)

Dar noi? Parcă noi știm? Noi nu ne știm nici măcar izvoarele. (Doar „poarta de acces” !)

*

Am avut cinci flori ale soarelui. Au fost magnifice.

Acum s-au cocoșat, au început să chelească, li s-au înmuiat picioarele, nu mai zâmbesc, sunt triste, bătrâne, parcă rușinate de mizeria pe care n-au cum s-o ascundă. Le privesc și mă văd pe mine. Mi-e atât de milă de el! Mai bine le-aș curma suferința. Dar nu am inimă să le pun la gunoi.

*

Mi-e dor de-un loc albastru în care parcă am fost cândva. În vis… Totul era albastru prusia, închis, aproape negru, cu o tentă verzuie: liniștea era albastră, tăcerea era albastră, neantul era albastru, eu eram albastră..

Era un ocean albastru, nu cu apă, doar cu unde albastre, care păreau că vin și se duc, de nicăieri spre niciunde. Doar o boare albastră, ca o adiere de aduceri aminte estompate de timpul care nu mai curge… O vibrație albastră ce se revarsă din flautul unui dumnezeu albastru, care răspândește în suflete atâta pace și liniște, ca o ploaie de stele albastre.

În oceanul ăsta eram o undă albastră printre altele, infinit de multe și de albastre.

*

Miniaturi

1

Mărului, care în primăvară era ca o mireasă frumoasă și fericită, i-au picat merele în țărână, ca unei babe, dinții!

2

Mi-am „dat” un inel! Are un aer vec hi, de parcă ar fi făurit de elfii nordului. Se potrivește de minune cu mâna mea osoasă și zbârcită. Cenușiu pe pielemaronie. Dacă îmi las puțin negru sub unghii, e perfect!

3

Cineva a tăiat în primăvară un cireș înflorit. De atunci îl bântuie noaptea fantomei cireșului învăluit în lințoliul alb al florilor moarte fără a rodi.

Sper că și pe cei care au nimicit teii de pe aleea noastră îi aleargă nopțile crengi

amputate de tei cu florile uscate care nu mai răspîndesc mireasmă și nici nu mai umbresc copiii care se joacă acum cu sulițele fierbinți ale soarelui. Au rămas doar scheletele lor, ca niște mâini moarte care cer mila Domnului, că oamenii nu mai au!

——————————

Rodica ANCA