Aprind becul și intru
2020 în
cinematograful ”7 Noiembrie” din Ciudanovița.
Am trecut de
ruptul biletelor, de lanț, unde tanti Veronica rupe biletul și acum urc pe
scările largi de marmură, pe care la inaugurare rula frumos printre vergelele
din adâncul treptelor un covor roșu. Era amprenta comunismului sovietic care se
instalase în bazinul miner pentru exploatarea uraniului. Pereții înalți, cu
ferestre luminoase și draperii grele de catifea erau încă și azi decorați cu
tablourile mele. Ramele trase din lanteți de la mină la rindea de nenea Zaharia
de la Blocul 12, tata fraților Zaharia, cel mic coleg de clasă cu mine iar
înrămate erau afișe din cele mai frumoase filme americane ale anilor ’5o-’60.
Toate creau o atmosferă de lux.
Am ajuns la
etajul doi unde se aflau intrarea în sală, o ușă dublă care să servească la
mișcarea a cinci sute de persoane, cu cei în picioare, iar la dreapta pe partea
opusă ușii o fereastră înaltă burgheză, 3-4 metri înălțime și în stânga ei,
intrarea scărilor către cabina de proiecție. În această cabină am trăit cele
mai mari împliniri ale copilăriei mele. Ușa era închisă. Din sală se aud rafale
de aplauze și intru atras de ele. Intrarea era construită în așa fel încât cel
care deschidea ușile să intre printr-o pereche de draperii largi și grele de
catifea roșie, fără să disturbe întunericul din sală. Se vedeau spătarele
ultimului rând de scaune basculante, pe spătarul cărora apăreau frumos cifrele
scrise caligrafic cu pensula vopsite în alb pe mobilierul maro întunecat
cifrele 297, 298, 299, 300. Cifra trei era mai artistic modelată decât restul
scaunelor.
Pășesc în
liniște pe culoarul larg de doi metri. Luminile erau aprinse, spectatorii cu
fețe albe de marmură priveau atenți. Eu savurez curios sala pe care nu o mai
văzusem de 45 de ani. Nenea Josef, proiecționistul trece pe lângă mine
grăbindu-se către cabina de proiecție. Era îmbrăcat într-un halat lung negru și
avea o atitudine serioasă de neamț. După el, la câțiva pași îl urmează o doamnă
doctoriță îmbrăcată elegant, cu pupilele ochilor căprui, jumătate acoperite de
pleoapele de sus, ea zâmbește din înălțimea clasei ei și părea că mă cunoaște,
eu nu. Pe scenă are loc o prezentare modernă, din America. Un specialist
gălăgios ca un vânzător ambulant țipa, învățând șase muncitori, fiecare la măsuța
lui, să asambleze ascuțitori de creioane de mărimea și forma dopului de plută,
bănuiesc electrice. Din câte știu, eram buni la cele manuale. Minele de uraniu
s-au închis de la revoluție și minerii trebuie reprofilați. Americanii ar
trebui să facă mai mult pentru România. Ceaușescu a sacrificat țara și pe el
însuși pentru politica americană, opunându-se și boicotând blocul sovietic.
Ascuțim creioane! Om fi buni în asta?
Privesc în jur. Parcă erau mai entuziaști pe vremuri la meciurile de box ale
campioanei naționale Minerul Ciudanovița. Urlau etuziaști de răsunau țipetele
peste șapte văi precum bomba lui Bush în Afganistan. Aveau suflu minierii și
dragoste pentru toate ansamblurile culturale din România: Timișul sârb și
român, Jiul oltenesc, Călușarii Maramureșului, ansamblurile Moldovei, regatul
german și maghiar, teatrul de Revistă și Estrada București etc.
S-ar putea
să fiu invizibil pentru că nimeni nu semnalizează fizic prezența mea aici, doar
îi cunosc pe toți. Soba de teracotă imensă din partea stângă a sălii pe care o
înfundam iarna cu bușteni de un metru lungime ca să încălzesc sala și să afum
spectatorii când bătea “cosava”, viscolul care venea de la Moldova Nouă, din
cotul Dunării acum era transformată într-o cușcă a inginerilor de sunet cu ferestre
duble. Am trecut prin ea și m-am îndreptat către cabina de proiecție. Deschid
ușa scărilor de metal greu, dar aflu că intrarea era blocată cu o masă
minerească din scândură aspră, tăiată proaspăt de la circularul minei, unde se
preparau armăturile și netrasă la rindea, cam așa cum aveau oșenii și
maramureșenii de la Baraca Italiana sau barăcile cu trei etaje din valea de sub
Gara Ciudanovița proaspăt veniți să lucreze în mină, apoi deasupra, în loc de
față de masă era acoperită cu ziare Scânteia, plină cu farfurii de plastic și
hârtie presată și în ele tot felul de biscuiți și covrigei. Era așa de bine
încastrată în intrare încât nu am putut intra și am renunțat. Am pornit în jos
pe scări către caseria de bilete, unde tanti Eva, soția lui nea Josef vindea
bilete. De fapt el era deja în caserie că i-am recunoscut vocea coborând în
dialog cu doamna. Să-i las în pace să-și termine discuția și mă întorc sub casa
scărilor mari de marmură roșie a sovietelor, unde erau WC-urile cu oglinzile
pentru machiatul și pudratul doamnelor și depozitul de lemne.
Deschid ușa
și ce văd? O sală de consultații medicale. La o masă erau într-o ședință două
doctorițe pe care le cunoscusem ca băiețel prin anii ’60 și câteva asistente
medicale. Ele mă privesc ca și cum aș fi de-al casei și își continuă
consultația neîntrerupte. Intru înăuntru la bărbați, și acolo era un alt
cabinet medical, asemenea celui de la
femei, iar în locul unde Sfârcioc, fata care făcea curățenie își ținea
echipamentul era o sală de operații. După fiecare spectacol, săraca fată
trebuia să lopăteze cu fărașul saci întregi de coji de semințe lăsate printre
scaunele sălii clănțănite din vânzările țigăncilor de la intrare. Erau singurii
capitaliști din perioada ceaușistă. Țiganii l-au iubit sincer, dar în ciuda
încercărilor americane de a-l salva, banul a învins. ”Se fac bani buni din
vânzări”, îmi zice țiganca din ușă, scuturându-și fusta. Lumina care o contura
devenise orbitoare. Mă întorc să ies și dând cu ochii de întrerupător sting
becul.
Cinematograful
de odinioară a devenit azi sală de dans.
Ben TODICA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu