O carte document
despre jalea și eroismul unui neam
”Pentru
România Mare, vă ordon treceți Prutul”
Ion Antonescu
Ori de câte ori deschid o carte despre istoria neamului mă întreb; în ce
măsură cele descrise în acea carte corespund adevărului istoric, în ce măsură sunt
conforme realităților trăite de o națiune sau un popor prin evocarea unor
evenimente, nu rareori cruciale, în evoluția lui istorică. Dacă despre Primul
Război Mondial istoria noastră, în sfârșit, se apropie de adevăr, despre locul
și rolul României în cel de al II-lea război mondial suntem încă departe de
adevăr.
Să fie timpul insuficient pentru a cunoaște istoria
adevărată? Să fie presiunea unor interese străine poporului nostru care apasă
greu asupra adevărului istoric? sau lașitatea și malonestitatea celor
îndrituiți să prezinte realitățile timpului la adevărata lor valoare și
semnificație. Istorici de renume precum Dan Berindei sau Dinu C. Giurăscu,
elevi devotați și produși de excepție a școlii alogenului Mihail Roller, ne-au
sufocat cu mistificările lor în timp ce istorici ca Gheorghe Buzatu li sau
înăbușit vocile. Mai mult, fiecare istoric de oarecare notorietate se simte
obligat să prezinte propria variantă a Istoriei României, pretinzând-o ca
originală și adevărată, dacă nu chiar sinceră, nu rareori gafând lamentabil
atunci când este vorba de momente delicate sau cu impact asupra destinului
acestui popor. O curiozitate greu de explicat este și cea a manualele școlare
care prezintă trunchiat, sau eronat prin omisiune istoria țării, ca și cum nu
istoria neamului este cartea de căpătâi a oricărui popor sau națiuni.
Mistificările au mers până acolo încât marii eroi ai
neamului au fost condamnați ca trădători, iar trădătorii ridicați la rangul de
eroi. Bestia roșie, care avea ca scop dispariția acestei națiuni așa cum
preconizau marii ideologi ai comunismului Frederich Engels și Karl Marx, avea
să ridice ura și instinctele primare la rang și stil de viață menit să distrugă
poporul din interior prin vrajbă și crimă. Și atunci unde este Institutul de
Istorie, unde este Academia Română, întâmplător condusă astăzi de un istoric,
ca printr-un efort comun cu a celor de specialitate să elaboreze o istorie în
concordanță cu adevărurile existențiale ale acestui popor risipind variantele
periculoase, răuvoitoare și inoportune de tipul Lucian Boia sau ale istoricilor
maghiari a căror versiune s-a propagat până și în curicula școlară.
Se pare că a trecut suficient timp de la Primul Război
Mondial ca unele mari sdevăruri să poată fi spuse deschis cum ar fi marea
trădare a liberalilor, taxați încă de Eminescu ca ”patrioți de ocazie” sau
”stârpituri cu gura largă”, autorii ”monstruoasei coaliții” orchestrată de I.
C. Brătianu și C.A. Rosetti pentru detronarea domnitorului pământean Alexandru
Ioan Cuza, făuritorul României moderne, sau semnatarii păcii de la Buftea prin
urmașul lui Brătianu Ion I C Brătianu și Alexandru Marghiloman, cel mai
umilitor tratat semnat vreodată în istoria acestui popor conform căruia, pe
lângă alte clauze înjositoare, noi trebuia să ieșim din robia germană de abia în
2018. Adăugăm acestora și excluderea delegației române de la tratativele de
pace de la Paris pentru că Brătianu juca la două capete.
Se pare că a trecut suficient timp pentru ca să se
recunoască marile merite ale Reginei Maria, ale mareșalului Averescu, ale
regelui Ferdinand, ale eroilor Marii Uniri din Basarabia, Bucovina și
Transilvania, pe care comuniștii aveau să-i extermine până la unul. Dar nu a
trecut suficient timp pentru a vorbi deschis despre uzurpatorul și tiranul
Carol al II-lea, care a disprețuit profund poporul și țara aceasta, a cărui
politică dictatorială a dus la pierderea unei treimi din suprafața țării
deschizând drumul dictaturilor care s-au dovedit dezastruoase pentru țară.
Deasemenea despre trădarea lui I. Gh. Duca, care avea să-l coste viața pe
peronul gării din Sinaia, despre fatidica zi de 23 august 1944 când regele
Mihai I îl arestează pe Conducătorul Statului Ion Antonescu și ordonă încetarea
ostilităților împotriva Uniunii Sovietice fără armistițiu, acțiune care a
costat România trei săptămâni de haos și vandalism, 150.000 de soldați și
ofițeri duși în prizonieratul bolșevic, decorarea regelui, drept răsplată, cu cea mai înaltă distincție sovietică,
ordinul Pobeda cu diamante, ca apoi abdicarea să fie o atitudine forțată, justificată și necesară (?).
Personalități și nume de referință, evenimente și
schimbări de situație sau atitudine, au fost răstălmăcite după cum a bătur
vântul istoriei și interesele politice de conjunctură. Nici astăzi lucrurile nu
s-au schimbat. România este încă sub oprobriul perioadei 1940-1944, asupra
căreia blamul istoriei trebuie afirmat și menținut în mod interesat, fără a se
ține cont, decât în treacăt, de enormele sacrificii ale acestui popor pentru
ași salva ființa națională.
Nimeni nu mai stă să cântărească astăzi că perspectiva
istorică imediată a României anului 1940 nu avea decât două alternative, ori soarta
Poloniei dacă nu realiza acea alianță nedorită cu puterile Axei care făceau
jocul în Europa, sau statutul de aliat care oferea oarecare libertate și un
licăr de speranță pentru recuperarea teritoriilor pierdute. Regimul Antonescu a
optat pentru această ultimă variantă care părea la vremea aceea mai puțin
nefericită, pentru că garanta menținerea României ca stat în pofida ciuntirii
graniței de vest la presiunea maghiară, prin dictatul de la Viena și graniței
de est și sud prin tratatul Ribentrop Molotov nedenunțat de România nici până astăzi
Iată contextul în care apare
cartea profesorului Dumitru V Marin, cunoscuit om de cultură și de presă din
ținuturile moldave, sub titlul ”Jale și eroism
românesc la Cotul Donului...și după”
tipărită la Editura PIM, Iași, 2019. O carte document în care autorul se
abține în a face comentarii, decât succint, motivându-și atitudinea prin
dorința de a readuce în memoria colectivă fapte, trăiri și întâmplări tragice legate
de marea tragedie națională care a însemnat cel de al doilea război mondial, prin
relatările celor care au dus de fapt războiul, soldatul român în tranșee, în
atac sau în retragere, în refacere sau în prizonierat, pe frontul de est sau de
vest, în care moartea, suferința, oboseala până la epuizare, mizeria și boala,
frigul și foamea, frica și spaima îl însoțeau în fiecare moment. Suferința
celor rămași acasă; copii, bătrâni, femei, grija pentru animale, acareturi și
mai ales barbaria ocupantului, atunci când soarta războiului s-a întors,
sporeau durerea celui care trebuia să înfrunte nenorocirea războiului. Nu
rareori din aceste stări disperate au apărut adevărate fapte de vitejie în care
curajul și inteligența unor ostași sau comandanți reușeau adevărate minuni.
Autorul cărții are șansa și chiar privilegiul de a
întâlni în periplul său reportericesc, supraviețuitori în preajma respectabilei
vârstei centenare, a căror mărturii sunt cu adevărat cutremurătoare fără ca
trecerea anilor să le diminueze nota lor tragică. Oameni simpli, chemați sub
arme și trimiși în vâltoarea războiului pentru a recupera ceea ce România
pierduse prin nesăbuința unui tiran străin de țară, într-o epocă în care
tiranii Europei își dădeau mâna pentru reîmpărțirea ei. ”Când cei mari se înțeleg cei mici trebuie să se teamă” spunea cu
îndreptățire un înțelept, de aici și deruta acelor timpuri.
”Să nu creadă
cineva că mi-s dragi nemții, dar au trecut victorioși prin toată Europa, iar pe
noi ne desființau dintr-o suflare și ne luau tot. Ca aliați eu dau cât mai
puțin din avuția țării, inclusiv din petrol, din produsele agricole, mă pot
mișca mai liber, pot face mai multe decât sub regim de ocupație. Cu ungurii în
spate ne puteau desființa ca țară. Cu ei, cu nemții, poate dobândim Basarabia” își justifica Ion Antonescu atitudinea sa într-o Europă
în care evenimentele se precipitau (pg 13).
Fără această alianță România ar fi avut soarta Poloniei;
desființarea ca stat, masacru (asemănător celui de la Catin) pentru ofițerii
armatei și internarea în lagăre de muncă a soldaților și gradelor inferioare,
ca să nu mai vorbim de exodul către România și odiseea tezaurului Poloniei prin
gările României. Se adăugau acestor îngrijorări și speranța mărturisită a
reîntregirii țării și în egală măsură prezervarea bogățiilor țării. ”Pentru România Mare, vă ordon treceți Prutul”. Ce a urmat? Victorii plătite prea
scump la forțarea Prutului, la Țiganca, la Odessa, la Klețkaia, la Cotul
Donului și la Stalingrad și dezastrul care i-a urmat cu distrugerea aproape
completă a două armate (Armata a III-a și Armata a IV-a) care, plasate
neispirat, au trebuit să se desfășoare pe un front prea larg pentru puterera
lor de acoperire (150 km, respectiv 300 km) (pg 23). Totul avea să înceapă pe
19 noiembrie 1942 când, după o înaintare în forță, trupele Axei vor fi oprite
la Cotul Donului și Stalingrad după care a urmat dezastrul (Vasile Șoimaru pg
22). Deviza ”fraților, scapă cine poate”
(pg 27) era pe buzele tuturor chiar și a comandanților.
Eroii supraviețuitori; Vasile Marin, Vasile Cogean,
Vasile Cernat, Vasile Șoimaru, Neculai Mocanu, Gheorghe Voiculescu, Nică Paiu, Minu
Poede povestesc cu durere, într-un limbaj neaoș moldovenesc, despre acele
vremuri de groază pentru oștean, jale pentru cei rămași acasă și restriște
pentru țară.
Oameni simpli, tineri sau maturi, căsătoriți sau nu, cu
familii și copii rămași acasă aveau să îndure adevărate chinuri ale iadului în
tranșee, în confruntarea cu inamicul, în focul luptelor și canonadelor,
înfruntând frigul, foamea, mizeria, dar mai ales spaima morții care pândea de
pretutindeni și mai ales disperarea de a se salva din care izvorau adevărate
acte de eroism (pg 28). ”În jurul nostru
de colo-colo umblă soldați scofâlciți – slabi, obosiți, nebărbieriți, murdari
de glod. Uniformele sunt zdrențuite, mantalele la fel. La orice pas întâlnești
pansamente la cap mâini și picioare – fața medicului exprimă disperare.
Necătând la slăbiciunea fizică evidentă, muncesc, construiesc blindaje,
beschiile răsună, topoarele strălucesc. Alții taie lemne; este nevoie de o
sumedenie pentru a încălzi bordeiele săpate în pământul înghețat și pentru a
topi gheața de pe pereți” este consemnarea doctorului neamț Helmut Welz (pg
25).
În suferința lor, deși erau
marcați fizic până la epuizare și pregătiți psihic pentru moartea pe care o
înfruntau în fiecare zi, sunt aproape unanimi în a recunoaște și suferința
inamicului, fără a-i ierta excesele la care cotropitorii au supus populația
românească după ruperea frontului Iași-Chișinău. Dincolo de eroismul și actele
de bravură episodică, generate de dramatismul războiului, dominanta
mărturisirilor eroilor supraviețuitori este jalea și suferința în care nu-și
are locul decât licărul de speranță în ajutorul lui Dumnezeu. ”Stăteam ghemuiți cu arma la picior, cârciți
de mocirla de pe fundul tranșeelor, apa zmârcâia în bocanci la fiecare mișcare
a picioarelor. În aceste condiții, moartea acționa în fiecare ceas, în fiecare
zi, fără intervenția inamicului” (pg 37).
Retragerea
și drumul spre țară, după ieșirea din încercuire, nu a fost mai puțin dramatică
”Să te retragi în plină noapte, pe un ger
cumplit care încremenea totul în jurul său și cu inamicul în spate (...) în
bezna nopții în vuietul vântului, departe de țara mea, departe de satul meu,
departe de casa părintească! Ochii lăcrimau, lacrimile înghețau pe obraz,
vântul ne biciuia fără milă,. Picioarele atârnau grele ca plumbul, amorțeau, nu
le mai simțeam. Cu țurțurii de gheață pe obraz, pe bărbie, pe mustăți ne
deplasam mai departe (pg 40). Să adăugăm represaliile din partea
localnicilor, vânătoarea din partea partizanilor (pg 71) și umilința retragerii
ca și calvarul lagărelor de prizonieri care, pentru unii, a durat mai mult
decât războiul dacă au mai ajuns vreodată să se întoarcă acasă.
Atmosfera și calvarul prizonieratului ni-l descrie
Gheorghe Voiculescu, unul din eroii cărții care a făcut tot războiul din est, dar
a fost luat prizonier din țară după 23 august 1944 și dus în Asia Centrală,
Dombas și Novokrematorskaia ”ca să
repare ce au stricat” până în 1948 când s-a întors acasă În total patru ani de
război și patru ani de prizonierat. Dar parcă pentru a face diferența autorul
reproduce jurnalul din prizonierat al locotenentului învățător Tache Brumă,
căzut prizonier la germani în septembrie 1944 în misiune fiind la Moldova Nouă și
internat în lagărul de la Wuzetz – Wastrau. (pg 117-194). În acest jurnal este descrisă cu lux de
amănunte viața din lagăr; cu restricțiile și libertățile ei, cu posibilitatea de mișcare, exprimare,
informare și opinie, cu rația de hrană, cu activitatea culturală și
conferințele săptămânale, cu condițiile de cazare și relația de respect din
partea comandantul lagărului căpitanul Virt.
Aflăm de la el de organizarea Armatei Naționale Române
sub comanda generalului Platon Chirnoagă (membru al Guvernului Național Român
de la Viena în calitate de ministru de război) la care o parte din ofițerii din
lagăr au aderat. Menirea acestei structuri militare și organizări
politico-administrative era să apere independența României care, în pofida
imensei jertfe pe frontul de vest (peste 300.000 de soldați și ofițeri), nu a
primit statutul de țară învingătoare, deși a participat efectiv la eliberarea
Ungariei, Poloniei și Cehoslovaciei.
Asta și pentru faptul că după al doilea război mondial
România nu a avut o personalitate de talia reginei Maria capabilă să-i apere
interesele și să-i schimbe cursul istoriei. Mai mult, la finalul jurnalului
răzbate o anumită recunoștință și prețuire pentru mărinimia și curtoazia tovarășilor
din comandamentului sovietic de ocupație de la Wustrau care au și participat la
ceremonia prilejuită de ziua națională a României (10 mai).
Bănuim că viitorul
său la înapoierea în țară va fi fost altul decât a celor care au luptat pe
frontul de est și care au fost discriminați în viața socială (pg 87). Totuși
”Cu sufletul schilodit” au rămas majoritatea celor care au suferit, capitol în
care este admirabil redat prin interviul lui Minu Poede care își amintește
grozăviile rostogolirii bolșevicilor peste țară și crunta dezamăgire care a
urmat, lumea fiind convinsă că țara a fost vândută (pg 208). ”A fost și un mai
apoi” capitol absolut necesar care să completeze calvarul început odată cu trecerea trupelor sovietice,
foametei din 1946-1947, ocupației sovietice și tot ce a mai urmat ca urmare a
noului regim (pg 210).
Cu toate acestea, eroi au
fost și cei care au căzut în est și cei care au căzut în vest, pentru că toți
au făcut-o cu gândul la țară și la neam, iar astăzi nu se regăsesc decât în locurile de jale, meditație și amintire,
adică cimitirele eroilor și pomenirile liturgice din ritualurile bisericilor și
mănăstirilor noastre. Este și titlul capitolului cu care această carte de istorie
trăită se încheie, a cărei stil reportericesc este mai mult decât convingător
prin îndemnul său la meditație.
Asemenea evocări s-ar putea constitui și într-un îndemn
pentru cei care scriu istoria, că participarea României la cel de al doilea
război mondial ar trebui reevaluată și reconsiderată în contextul realităților
istorice și nu pe criterii subiectiv-ideologice sau conjunctural politice,
măcar și pentru memoria celor mulți și tăcuți care au căzut pentru țară, neam,
credință, familie și copii, realizând acel trecut pe care istoria unui neam se
sprijină. Pentru că o țară sau neam fără trecut nu are viitor, oricât de
promițător și seducător ar fi prezentul.
Este o carte care trebuie citită, pentru conținutul ei,
pentru valoarea și autenticitatea ei și mai ales pentru mesajul ei că războiul
înseamnă jale, moarte și suferință, realități crude în fața cărora orice virtute
pălește.
Valeriu
Lupu – doctor în științe medicale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu