RODICA
ANCA
Rodica Anca ,mamă și artistă, ne-a
lăsat asăzi pentru a merge la Dumnezeu, iertându-ne..
Rodica
Anca (n. Bucureşti, 7 ianuarie 1938) a absolvit Liceul „Iulia Hasdeu”, Şcoala
tehnică financiară, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”
(1965-1971), secţia de arte decorative, având ca profesori pe Zoe Băicoianu,
Mac Constantinescu, Ion Popescu-Negreni şi fiind colegă cu Cristina Drăniceanu,
Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitraşcu. A fost, o
vreme, contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai”. A fost
creator/designer în industria sticlei şi ceramicii, până în 1990, la fabrici
din Sighişoara, Baia Mare, Curtea de
Argeş, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târnăveni, Bucureşti (Curtea Sticlarilor).
Unele lucrări, printre care „Cenuşăreasa”, i-au fost premiate. Între 1977-1984
şi 2003-2004 s-a aflat în India, la Delhi, călătorind la Indore, Dharamsala,
Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh etc. Alături de fiică şi soţ, a fost
parte a comunităţii universitare din Delhi, unde a încheiat prietenii cu
Margaret Chatterjee, Esha Beteille, Urmila Rani Trikha, Lila Shivaramaya,
Nilima Das. A fost coexaminator la examene de limba română (Delhi University,
Modern European Languages Department, devenit
ulterior German and Romance Studies Dept.). Mulţi studenţi i se adresau
cu „mamă” şi au venit în România în semn de respect. A făcut lecturi aprofundate
din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se la doctorat cu o teză despre estetica
budhistă. A ilustrat cărţi şcolare şi dicţionare pentru Bhutan la Oxford
University Press. A publicat la editura Bibliotheca din Târgovişte: Peregrinările
Prinţului cel Trist/The Melancholy Prince, 2003 (basm scris în 1970), Dedelhi
Jurnal, 2005, Jurna Lamar, 2011.
Filosofia
personală:
„Când esti copil îţi iubeşti părinţii,
„PE TATA ŞI-NTÂI PE MAMA”,apoi, pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile,
animăluţele, fluturii, florile, fraţii. Când începi şcoala îţi iubeşti
învăţătoarea, colegii, profesorii. În adolescenţă iubeşti băieţi sau fete,
iubeşti excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile. Peste câţiva ani îl
iubeşti pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai schimbi de câteva ori.
Apoi îţi iubeşti soţul. Sau soţia. Apoi îţi iubeşti copilul. Pe primul, pe al
doilea, pe toţi, din toată lumea. Pe
măsură ce trec anii, iubeşti oamenii. Pe toţi. Când eşti bătrân, il iubeşti pe
Dumezeu.
Ceea ce e minunat, este că acesta iubiri
nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună, se acumulează până îţi umplu de tot
inima cu iubire.” (JurnaLamar )
ECOURI
Cine a citit o carte de Rodica
Anca le va citi pe toate care vor urma. Ea nu are nevoie de recomandare. Se
recomanda singura prin ceea ce scrie. Ii rog pe toti prietenii si neprietenii
ei (desi cred ca nu are dusmani) sa-i urmareasca toate aparitiile. Umor critic
si autocritic, observator al amanuntelor care de multe ori trec neobservate,
dar care in multe cazuri fac hazul scrierilor ei. Modesta, ea
scormoneste, nu inventeaza nimic, ea spune ce se intampla in sufletul ei si cum
reactioneaza la ceea ce se intampla in jurul ei. Citind "Jurnalul
Dedelhi" am aflat doua lucruri esentiale: am cunoscut multe despre India si de asemenea am aflat ca pe sotul Domniei
sale il cheama Mister G, alias Gigi aka George Anca. Iti multumesc Doamna
Rodica Anca.
Vasile Pupeza
Cartea d-nei Rodica Anca, "Jurna'Lamar", reprezinta
pentru o imediata impresie de lectura expresia unei sinteze de genuri literare,
respectiv : poem, jurnal, roman. Un destin
care nu este doar al femeii este macinat de automatismele cotidiene ale vietii
sociale si de familie. E un destin de mare
incarcatura dramatica care se sustine in propozitii scurte, uneori eliptice,
toate acestea dezvaluind cititorului suspensia starilor emotionale, fapt care
da expresivitate stilului si viziune originala eroului lirico-narativ.
Gheorghe Lupascu
Semne
Scriitoarea Rodica ANCA demolează, iniţial,
caracterele personajelor,
spre a le construi, ulterior, în stil propriu… Ea
concepe un fel de
dărâmare a Turnului Babel
Omenesc……………spre a pune în loc,
în timp şi în spaţiu, un alt Turn Babel,
propriu, mai modern, cu o altă locuire.
Astfel, Rodica ANCA îşi reconstruieşte
personajele sub un curcubeu….
al
sufletului său…. şi totul redevine mai colorat, mai înviorat
şi mai însufleţit, prin ea însăşi -
personaj narator.
Felix
SIMA,
„Curierul de Râmnic”, 30 iulie, 2011.
"Simplu,
cald, personal, poate prea personal uneori, DeDelhi, jurnalul Rodicai Anca, fascineaza prin firescul expunerii.
Experientele de viata, oamenii si locurile, obiceiurile si zeii... toate
alcatuiesc imaginea unui Delhi atat de bine
stiut".
Mihaela
Gligor
Se
remarca o deschidere capivanta catre ingemanarea artelor.Talentul si
prospetimea sunt vizibile in cazul Rodicai Anca.
Lucia
Negoita
Dna RodicaAnca-
Prințul
Nu poți să scrii(imaginezi) în manieră sensibilă și,
deci, atragătoare, captivantă, povești pentru copii, fără să porți în tine
dulcea povară a propriei copilării. Se-nțelege, nu-i niciun dezacord între
copilăria ta și copilăria altora, chiar petrecută în zone
diferite ale pământului, sub alte legi
de conviețuire, sub tutela altor obiceiuri, totul se contopește, în
această zonă, într-un întreg multicolor de trăiri, asemenea unui continent al
începutului și al seninei ascendențe umane. Un asemenea sentiment degajă, fără
doar și poate, și cartea doamnei Rodica Anca, inspirată mânuitoare a penelului,
dar și a condeiului, în cartea sa dedicată copiilor Peregrinările Prințului
cel Trist. Imaginația autoarei oferă micului cititor o desfășurare de
întâmplari care, pe rând, fascinează, acaparează și educă.
De Delhi
Pentru un autor, scrierea unui Jurnal este o
spovedanie acceptată.
Când Jurnalul cuprinde o experiență de viață trăită de autor într-o țară
străină, spovedania intră intr-o altă zodie a literaturii, își extinde
marginile.Dar când acea tară străină se numește India, interesul cititorului se
amplifică de la sine, India fiind- și
azi-, o țară , prin definiție, a misterelor, nu numai religiase, desigur.
Parcurgând paginile acestui Jurnal al Rodicăi Anca, recunosc, am simțit
nevoia să-mi trec privirea asupra unor
pagini de Radindranth Tagore, poetul care a însemnat o bornă de seamă în
istoria culturii omenești. Redau aici cateva versuri adresate fraților săi
indieni la începutul veacului trecut: O, frații mei, nu vă sfiiți a sta
în fața celor mândri și puternici,/ În haina albă a simplității voastre!/ .../
Pe locurile goale ale sărăciei voastre, să ridicați din nou un tron al lui
Dumnezeu, /Și amintiti-vă întotdeauna că nu puterea înseamnă mareție, si că
orgoliul nu durează în veci.
Jurnalul Rodicăi Anca redă, cu o vibratie deosebită, viata
de zi cu zi a unei insule de români- familia ei, în principal- în mijlocul
acestor frați ai lui Tagore, dar din acest secol, o viață tinzând
permanent spre cunoasterea civilizatiei milenare a Indiei, spre integrarea în
acest spatiu uman divers. E vorba, s-ar putea spune, de un Jurnal
domestic, al întamplărilor zilnice, din care fac parte atat bucuriile si
satifcactiile, cat si unele asperitați. Dar nici Romania, ramasa departe, nu e
uitata. La un moment dat, autoarea se întreaba: Ne-or fi primit în NATO?.
Paginile au ritm, consistență, culoare, semn sigur ca Rodica Anca a simtit o
nevoie imperioasă să-l scrie. Și bine a făcut.
Florin Costinescu
Viorica Onişoru:
Rar mi-a
fost dat sa regasesc admosfera vietii baroce a intelectualilor bucuresteni mai
bine redata. Am recunoscut in primul rand "casta", si dupa aceea
personajele. Formatia de artist plastic a doamnei Rodica Anca isi spune
cuvantul. Te introduce in atmosfera pe care nu doar o vezi, ci o simti, o
traiesti alaturi de personaje. Bucurestiul are un farmec aparte pe care doar in
preajma unor anumite persoane il poti descoperii. Doamna Rodica Anca se
dovedeste una dintre aceste persoane. Ea poate sa gaseasca frumosul in orice,
si sa ti-l prezinte ca atare.
Florina
Dobre:
Povestea Peregrinărilor
Ptinţului cel Trist aşa cum o scrie Rodica Anca se citeşte, sau, şi mai bine e
să-ţi fie citită sau spusă cu plăcerea, bucuria şi uşurinţa cu care se spun
adevăratele poveşti. Iar cititorul - ascultator nu mai lasă din mână cartea sau
nu-l lasă pe povestitor până nu ajunge la capătul poveştii peregrinărilor
Prinţului cel Trist. E istovit, dar fericit că Prinţul cel Trist se întoarce
bucuros la Palatul său de cleştar, alături de prinţesa sa, Domniţa cea Bălaie,
fiica Duhului Pământului, la prietenii săi pitici Moşopal, Auraş si Arginviu.
Prinţul nostru singuratic şi singur, şi de
aceea atât de trist, căci este ultimul dintre strămoşii săi, locuieşte într-un
palat - insulă unde nu se mai află nici un alt seamăn. Este dintre eroii care, mînat de dorul de a cunoaşte oameni, aidoma
lui, căci ştia din cărţile străbunilor vechi şi prăfuite, unele ale căror
pagini se fărâmiţau îndată ce fuseseră întoarse, că mai există undeva semeni
de-ai săi, porneşte spre lumi noi. E un fel de SG1...fără o poartă stelară,
însă echipă cu balaurul său -navă, (căci balaurul nu avea corp, ci doar cap),
descoperit de piticii prieteni la capătul multor căutări. Porneşte şi, aidoma
oricărui prinţ drept şi bun, îşi găseşte fericirea la capătul multor încercări şi
înfruntări cu forţele răului,pocitaniile spurcate, simboluri-metafore ale
mândriei, prostiei, răutăţii,lăcomiei, linguţitorilor, certăreţilor.
Traverseaza lumi care anticipează isprăvile cele mari, traversează oceane de
timp, e înghiţit de un soi de gauri negre şi se desăvârşeşte în lupta cu răul
pe care-l învinge, redând astfel chipul minunat insulei şi devenite cenuşie şi stăpânită de Împăratul
Hain. Întunericul este învins, oamenii transformaţi în bolovani revin la viaţă,
Lumina şi Frumuseţea Deplină biruiesc pe deplin. Ca orice prinţ bun face bine
celor care au nevoie de ajutorul său, iar aceştia îi întorc ajutorul atunci
când prinţul se află la ananghie. Prinţesa salvată din temniţa zmeului, îi
devine soţie şi-l urmează in Palatul său, unde astfel nu va mai fi niciodată
trist şi singur.
Pe tipicul vechilor tipărituri, literele
ornate începătoare alături de desenele de interior ale arhitectei Gabriela
Văcăreanu sunt trasate în linii fine şi îngrijite într-un anume fel pe care
graba secolului nostru n-are cum să-l mai îngăduie. Astfel, ochiul se
odihneşte, se bucură şi anticipează cu fiecare
nou capitol, alunecând uşor pe
panglica ce ţine şi decupează elegant grafemul începător, personajele şi
povestea.
Nu ai cum sa nu te laşi prins în Povestea
Prinţului, nu ai cum să nu laşi purtat de valul de optimism şi încredere în
puterea biruitoare a binelui asupra răului, minciunii şi degradării. Doar
pentru asta sunt poveştile, şi câtă nevoie avem de ele! Multumiri Rodicăi Anca
pentru povestea Prinţului!
Citind Jurna Lamar al Rodicăi Anca este ca
şi cum ţi-ai vedea propria viaţă de după 2000 încoace într-un fel în care îţi
este cunoscut, dar poate că nu îndrăzniseşi să accepţi că este numai aşa şi nu
altfel.
Rodica Anca scrie uşor, uneori detaşat,
alteori pătimaş, într-un fel de catharsis, scrie nelâsând nimic la o parte din
tot ceea ce înseamnă viaţa ei. Cum împleteşte căciuliţe şi mănuşi pentru Nana
şi cum îl spală pe Bulă, caniche-ul surd şi cu probleme gastro-intestinale, cum
îşi face curaj să-şi cumpere pentru prima dată în viaţă cremele minuni pentru
un ten îmbătrînit de viaţă, de cafeaua multă şi indispensabilă, de soarele mult
al Indiei unde a petrecut ani buni, în tinereţe. Ca femeie mă regăsesc într-un
fel consolator în amănuntele „domestice”, multe, deprimant de multe adesea,
care nu-ţi mai îngăduie stropul de timp şi spaţiu personal de peste zi. Mă regăsesc în rutina casnică a zilelor
grăbite care se încheie întotdeauna deconcertant (cel mai adesea, căci îşi
propuseşi o multime de lucruri din care nu faci aproape nimic). Dar Rodica Anca
are arta, foarte personală, de a le prăvăli pe toate în găuri negre sau de a le
preface într-un soi de antimaterie, sau de a le zvârli peste vreo stea
îndepărtată „poate tocmai în ochiul lui Sauron”. Rodica Anca are puterea scrisului care să
metamorfozeze neputinţa facerilor, impilările, propriile, debaucheria
politicească în care a fostă târât ţara,
oraşul, satul, strada şi care intră şi-n casele noastre prin perfidul televizor,
răutăţile bătrânilor, schilodirile lor sufleteşti datorate comunismului şi
prefacerilor deconcertante post- decembriste, aşadar toate acestea, în acel
ceva care te ajută să înţelegi şi să continui, fără să te prăbuşeşti.
Cartea, jurnalul amar - oricât ar fi el de disimulat ca titlu în spatele
unei ortoepii altfel destul de transparente – se citeşte ca şi cum ai soarbe un
pahar mare de apă atunci când eşti însetat. Citind şirul întâmplărilor zilelor
care scot la iveală mai mult şi mai mult din portretele familiei, prietenilor,
cunoscuţilor, ai senzaţia foarte vie care te urmăreşte pe măsură ce scufunzi în
propriile-ţi trebăluiri domestice sau savante prin casă sau prin „soţietate” că
seamănă atât de bine cu întâmplările tale, cu personajele din viaţa ta.
Desigur, cu diferenţele necesare.
Jurnalele se citesc diferit, în funcţie de autorul lor. Cel puţin aşa
stau lucrurile pentru mine. Într-un fel am citit Jurnalul lui, de pildă, Samual
Pepys, altfel pe cel al lui Jeni Acterian. Când vine vorba de Jurna Lamar ar
Rodicăi Anca, l-am deschis cu un fel curiozitate blândă şi chiar cu sfială ca
un mai tânăr care nu vrea sa intre nepoftit în casa –viaţa plină a unui om care
a trăit şi a văzut mai mult decât tine ...dar, ca şi în realitate, Rodica m-a
luat cu scrisul ei de după umăr şi m-a poftit generos, fără reticenţe sau
sensuri duble în lumea ei. Lumea noastră. Unde, dacă ai ochi, îi vezi până la
urmă sensul şi frumuseţea.
Fata
care se ridică în picioare când aude imnul
Nemulţumiţi dar înverşunaţi în
căutările noastre strângem cu braţul o mie de feţe şi o mie de gânduri, o mie
de inimi deschidem cu maceta de junglă, doar, doar vom găsi ce căutăm. Şi cu
ajutorul – excavator - al prietenilor, cu cel dat de Pronia divină, ascunsă sub
stejarul cel falnic, acoperită de timpi de prieteni, de griji de copii, de
blăniţe de cuţulani şi bulici dăm – în sfârşit - de fetiţa încărcată de ani şi
de boli, de dragoste pentru totul şi toate, deşirată-ntr-o pală argintie de fum
ce se-ntinde ca dâra „avionului cu reacţie” peste tot ce e cer, apoi înconjură
tot ce iubeşte. Urmăreşti traiectoria şi vezi că nu, nici vorbă să fie o umbră
ascunsă în spatele trunchiului unui stejar falnic, nici vorbă să fie apendicele
de grup de prieteni, nu seamănă cu cenuşăreasa c-un picior încălţat, nu-i
păpuşa copiilor ei pentru zile cu ploaie, nici săritoarea de garduri a rudelor în nevoie, ci e FEMEIA de alături.
Ea e aceea ce păşeşte alături de tine cu andreaua de Penelopă într-o mână
împletind la mănuşi şi fulare, cu cealaltă pe tasta calculatorului retrăindu-şi
amintirile şi cedându-le cu palmele deschise cititorului, cu inima împărţită în
multiplu de patru cămăruţe la puterea x să-i cuprindă pe toţi şi cu capul plin
de amintirile vieţii voastre în doi ce la un moment dat se încurcă una în alta.
Şi atât de încurcată e funia ce a fost doar împletire de două fire că acum ea a
căpătat un grai de olteancă neaoşă de Vâlcea…o sunai pe a mică şi o certai …/…trecură
şi sărbătorile… ,visează la o
căsuţă la Bercioi unde pe prispă să fie o tufă mare de glicină care să
înflorească în jerbe albastre în fiecare an şi intră în panică de câte ori G.,
„ursul” ei e plecat. Universul scriitoarei Rodica Anca nu este un univers
limitat cu focalizare pe soţ, ci e unul atât de larg că poate cuprinde cu
mărinimie câteva generaţii printre care
ea se strecoară. Dinspre inima ei pleacă pseudopode de amibă încărcate cu
ectoplasma iubirii ce-i modifică starea sufletească în funcţie de starea
acestora. Pleacă în primul rând spre copii … Ura! Ura! A luat examenul de astăzi. Mă pregătesc să plec la shoping. Să
fac nişte nebunele… Starea proastă fizică anterioară îi era autoarei
exacerbată de incertitudinea examenului – se prezintă sau nu? Vestea bună o
înaripează, uită de necazurile inerente vârstei, de veşnica numărare a
ţigărilor şi a ceşcuţelor de cafea, uită de măcăneala televizorului sau de
număratul banilor care niciodată nu sunt de ajuns mai ales pentru a cadorisi
apropiaţii. Dar cel mai mult o alină vorba ce vine ca o alinare, cele câteva
fraze care cuprind chintesenţa relaţiei împlinite… Ia-ţi, dragă tot ce vrei, toată
viaţa ţi-ai oprimat orice nevoi personale… Eu te iubesc oricum arăţi. Tu să te
simţi bine!
Rodica Anca nu desparte omul de natură;
dragostea ei nu se limitează la oameni, ci la tot şi la toate. Azi mă uitai mai cu luare aminte la ele (florile
mărului din fereastra fetei ) şi
descoperii că au apărut frunzele, iar albeaţa florilor se disipează în verdele
crud al acestora. Nici nu ştiu ce să fac. Să le cert? Să le iert? Să le cert,
să le iert, să le cert, să le iert… Ca fiecare dintre noi ea are zile
proaste, zile în care…şalele mă dor, gura
mi se usucă după o ţigară, gâtul după o gură de cafea, corpul ţipă după
fotoliu, câmpii urlă după mine. Dar sunt tenace… O astfel de zi probabil a
avut şi în ziua în care şi-a numit nelipsitul jurnal „Jurna Lamar” . Căci cu
toate retragerile în oaza – galaxia Ochiul lui Sauron , citindu-i cu atenţie
rândurile găseşti viaţa trăită la cotele cele mai înalte ale spiritului;
autoarea iubeşte trainic, sănătos şi aşa cum puţină lume mai face astăzi, iar
timpul ei pare doar că se cuantifică în alţi parametri. Nu, ea este o sensibilă femeie prezentă, o femeie
căruia anii nu i-au luat nimic din puterea de muncă, din umor şi din
verticalitate. Că se pleacă mai mult decât în alţi ani în faţa divinităţii, că
are acum putere întreită să se roage, oare care dintre noi nu o facem? Că-şi
aminteşte de femeile care i-au trasat şi i-au intersectat drumul şi că le
aşează pe acestea în galeria sfinţilor e un laudatio pentru autoare… puţini mai
recunosc esenţa persoanelor astăzi, puţini le mai acordă altora un strop din timpul şi recunoştinţa lor…
Sfârşitul
lucrării conţine revelaţia iubirii adevărate, iubirea necondiţionată,
cea care conservă şi duce peste veacuri parfumul de entitate primordială ce nu
comportă niciodată nici rostogoliri, nici derapaje, nici ciuntire de vremuri.
Iar acest portret trasat în tempera sau tuşul peniţei ce scrijeleşte negura
timpurilor, ornat de firul de sticlă încinsă şi trasă peste fila patinată a
vremii, înmiresmat în esenţele călătoriilor reale şi imaginare poate să fie
numit „Elegia fetei care se ridică-n picioare când aude imnul, elegia unei
scriitoare adevărate”. Vă mulţumesc pentru permisiunea citirii.
Adina
Daniela Dumitrescu
Florina Dobre:
DE DELHI
Una dintre jucăriile preferate ale
copilăriei mele de care îmi aduc bine aminte a fost caleidoscopul, cred că aşa
îi spune. Acela prin care vedeai zeci si zeci de imagini diferite prin rotirea
cristale sau a prismelor multicolore din el. Mă fascina. Sper că mai există un
astfel de lucru ca să-l pot dărui neapărat băiatului meu. Citind jurnalul De
Delhi al Rodicăi Anca mi-am adus aminte de acel caleidoscop. Zilele jurnalului
sunt precum imaginile obţinute prin rotirea caleidoscopului. Întotdeauna
colorate. Căci aşa este India. Colorată şi plină de mirosuri şi arome. Chiar şi
iarna, în Delhi, când ceaţa stăpână bulversează traficul aerian, traficul
rutier şi mai ales traficul deprinderilor cotidiene continentale. Pentru că nu
e numai ceaţă, dar e şi frig, un frig care se înşurubează amarnic în colţurile
încăperilor, al gândurilor, al zilelor.
Rodica Anca desfăşoară în faţa ochilor
cititorilor una dintre multele şi posibilele Indii. Aşa cum a (re)-trăit-o ea,
la şaizeci şi ceva de ani, într-un campus universitar, cel de nord, alături de
G. care predă limba, literatură şi civilizaţie română studenţilor de la
Universitatea din Delhi. Locuiesc într-un apartament, jumătate „ciupercărie”
(din cauza igrasiei şi a mucegaiului înflorit perpetuu de musoane şi niciodată
„eradicat” de zugrăveli cum se cade) modest (sau poate e mult spus) ale Guest
House-ului universităţii, împreună cu maimuţele (maimele) certăreţe şi
pofticioase care înşiră rufele din balcoane pe unde apucă, cu gilii (un fel de
şoimi), cu papagalii verzui şi mulţi, cu lovindragi, cu flori şi palmieri, cu
armata de paznici, servitorii şi tot felul de oaspeţi ai casei de oaspeţi, cu
vizitele studenţilor profesorului G. care-i spun „mama” şi-i fac pranamul
cuvenit. Citranjan, unul dintre ei, copil sărac, de castă modestă, dar
ambiţios, întrerupe uneori şirul macaroanelor cvasiprezente în meniul casei
(singurul lucru acceptabil), cu „vegitabile si chapatti”.
Rodica Anca îşi scrie jurnalul indian
într-un fel aparte. Într-un fel vioi sau mai degrabă într-o aproape
cvasipermanenţă a trecutului prezent. Foloseşte perfectul simplu atât de
iscusit, că ai senzaţia că acum, aici, lucrurile tocmai fură, tocmai se
petrecură. Un imediat sau un abia trecut. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult
la acest jurnal este onestitatea lui şi înţelepciunea scriitoarei. Fără
patetisme, fără paseisme, fără
glorificarea trecutului cu mult mai interesant de acum douăzeci de ani, când
împreună cu fiica, îl urmaseră pe G în India unde au locuit aproape şapte ani! Este jurnalul zilelor ei, ale lui G. şi ale
scurtei vizite a Nanei de atunci, de acolo, din Delhi. Fără regrete, fără
păreri de rău sau ofuri după cum a fost odinioară. Nimic din toate
acestea...Autoarea face, desigur, referiri la zilele de atunci, uneori cu o
nostalgie domoală, revede prietenii de atunci, se bucură alături de ei, iau
lunch-uri împreună, prânzurile care fac breşele salutare în regimul altfel
spartan impus de neplata sau întârzierea plăţii salariului, de îngrădirile
pecuniare ale soartei de a te fi născut într-o ţară mică aflată într-un
permanent provizorat (care durează)„chota desi”,unde ” nehi dollars he” cum le
spune zecilor de copii cerşetori aproape agresivi de la porţile Fortului Roşu,
pe care-l vizitează cu Nana.
Aproape de finalul şederii în India,
Rodica se meditează – întrebându-se:” Mă tot gândesc ce ne-a adus pe noi in India, acum, la bătrâneţe, când
nici nu ne închipuiam că o să mai ajungem pe aici vreodată! Şi uite că plecăm
poimâine şi încă nu îmi dau seama de ce am venit! Ce chemare a sorţii ne-a adus
tocmai până aici, tocmai acum? Că nimic nu e la voia întâmplării, deşi unii
susţin că haosul este cel ce ne guvernează. Numai că eu nu cred. O raţiune
trebuie să existe, încă ne descoperită, poate să dureze destul până să o aflăm,
dar sigur aici am venit cu un scop „
Şi îşi răspunde imediat aşa:” Poate o împlinire sufletească, poate
descoperirea unui aspect necunoscut până acum al firii noastre, poate o izolare
în doi, pentru a şti cum mai stăm cu sentimentele şi cu înţelegerea. Cine ştie?
Cert este că ne-am înţeles, că suntem tot ca acum 37 de ani, şi că ne completăm
reciproc, că ştim fiecare ce gândeşte celălalt, că ne împlinim, cum spuneam ca
suflete gemene. Cu toate certurile, şi nervii, şi hachiţele, şi stările
proaste, şi disperările, şi angoasele ce ne bântuie. Dar astea toate, pe planul
realităţii materiale. În ce priveşte planul spiritual, faptul că aproape şase
luni nu am avut altă distracţie, decât cititul, nu tv, nu spectacole, nu
societate, în schimb recluziune şi lipsuri, din belşug, şi totuşi nu ne-am spart capetele, nu ne-am făcut
zile fripte şi nu ne-am urât, înseamnă că “ce de valoare mai suntem noi,
Marinele!”, ca să încetez cu filosofia asta siropoasă!”
Nu cred să mai adaugăm ceva. Ar strica
întregul şi frumosul De Delhi pe care Rodica Anca l-a trăit, l-a acceptat
pentru că l-a înţeles şi apoi l-a scris. Pentru a fi citit. La tinereţe şi la
bătrâneţe, imagini colorate rotite de Caleidoscopul Timpului.
Sau poate
doar un PS în forma scrisorilor şi
mesajelor pe care le scrie bunei ei prietene, Esha. În acest fel, Rodica Anca
lasă o punte între India şi locul reintoarcerii. Acasă. O punte pe care o trece
odată cu aducerile aminte, cu visele, cu proiectele, cu amânările sau cu
realizările vieţii.
Cuvânt întors către Rugă
Găsesc în Ruga Doamnei
Rodica Anca mărturisirea unei vini folositoare. Folositoare pentru că prin
calea mărturisirii obținem iertarea, precum tâlharul de-a dreapta crucii
Domnului Iisus.
Ruga
Doamnei Rodica Anca este căutarea
Domnului ceresc spre mulțumire pentru darurile primite și din plin roditoare.
Ruga
este recunoașterea slăbiciunii
omenești în fața Neantului și un text temei pentru statornică credință.
Rodica Burdușel
Frumos
text. Cu stil propriu și eleganță. Place.
Ion Coja
Lamar
este mersul de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil feminin inimitabil,
învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece
fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca
acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale
Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiute.
Puşi
Dinulescu
Textul este încântător, farmecă prin
sinceritate, autoironie și analiza lucidă a propriilor trăiri.
L-am citit pe nerăsuflate si m-am bucurat să descopăr o persoană atât de
minunată ca Doamna Rodica Anca. Mulțumesc!
Sorana Gorjan
Foarte usor de citit. Plina de umor si intelepciune. Te
capteaza. Are suspans, surprize, sensibilitate. E matura, plina de dragoste si
gingasie. Foarte cumpatata, bun simt, masura. Nu-i pot da drumul din mana. Asa
ar trebui scrisa istoria - abia sa astepti
capitolul urmator.
Ben Todică
Cautam
intelepciunea, ca la orice jurnal. Gasim, totusi, bucuria de a trai, asa cum se
arata lcururile, primind in fata provocarile cu o deschidere neobisnuita.
Intelepciunea? La ce ne-ar folosi anume?! Dar o flexibilitate delicata o face
sa traverseze prin lume cu o anume semetie de obarsie necunscuta, sa ne arunce
dinainte amanunte poate ceva mai initme cu o franchete si deschidere de
invidiat! Cu nesupunere! Se simte libera si-si vrea desavarsinda acesta
libertate! Pentru ca poate sa o faca... are asemenea forta.
Doina Boriceanu
(Traduit par
Elisabeta Isanos:)
Beau texte. Un style personnel et
elegant. Ça plaît. (Ion Coja)
“Lamar”
c’est la marche quotidienne des heures, des secondes, le style en est féminin,
inimitable, enveloppant tout d’une grâce douée du pouvoir d’aimer chaque brin
du temps vécu. Je ne trouve rien de semblable parmi les livres lus jusqu’à
present, il est possible que ce genre de littérature crée un courant, qu’il
donne à d’autres filles d’Ève le courage d’étaler les details de leur âme, dont
elles seules connaissent le secret. (Pushi Dinulescu)
Le
texte est charmant par sa sincérité, par l’ironie de soi et par l’analyse
lucide des choses vécues. Je l’ai lu d’un seul coup et je me suis réjouie en y
découvrant la merveilleuse personnalité de Madame Rodica Anca. Merci! (Sorana
Gorjan)
Très
facile à lire. C’est plein d’humour et de sagesse. C’est captivant. Du suspens,
des surprises, de la sensibilité. C’est mature, c’est plein d’amour et de
délicatesse. Je ne peux plus le laisser des mains. C’est comme ça que l’on
devrait écrire l’histoire, à te faire attendre impatiemment le chapitre
suivant. (Ben Todica)
On
y cherche de la sagesse, comme dans tous les journaux . On y trouve cependant
la joie de vivre, les choses telles quelles, les provocations reçues
ouvertement, avec une disponibilité hors du commun. La sagesse? À quoi
pourrait-elle servir?! En échange, une flexibilité délicate lui confère dans le
monde une certaine fierté d’origine inconnue, et l’aide à nous faire connaître
des details un peu intimes avec une sincérité enviable! Quelle insoumission!
Elle se sent libre et veut parfaire cette liberté! Car elle peut le faire, en
ayant la force nécessaire.
(Doina
Boriceanu)
Sincere condoleanțe Familiei.
Ne cuprinde tristețea văzând ce multe personalități ,,pleacă” de la noi...
Dumnezeu să o odihnească,
Melania Rusu Caragioiu
Nu stiu de ce DAR am crezut ca suntem nemuritori
si aceasta veste trista ma lovit
si trezit.
Condoleante intregii familii dragul nostru George Anca!
Inca o treapta,
Of
Ben si Ming Todica
Dumnezeu sa o odihneasca in pace!
Fam Anusca-Doglan Gheorghe si Elena
Vaslui
Dumnezeu s-o ierte si s-o odihneasca in pace si pe Doamna Rodica Anca.
Și Dumnezeu s-o ierte, pe Artista Plastică RODICA ANCA - luând-o, cu Dragoste Dumnezeiască, în Lumina Lui !!! Adrian Botez
Alături la Durerea lui George Anca
Întotdeauna viaţa trebuie
privită şi trăită în perspectiva
eternităţii, de aceea este aşezată de Dumnezeu pe temelia FAMILIEI, spre a se
continua prin generaţiile ei.
Bărbatul este
stâlpul Femeii, iar Femeia este Arhetipul Bărbatului.
Între cei doi se pogoară o chemare şi se înalţă o alegere.
În tradiţia nemuritoare a dacismului
creştin-ortodox, Omul, El şi Ea trăiesc o singură Fiinţă, ca o
contopire serafică: Eu sunt Tu!/ Tu eşti Eu!
De aceea, plecarea unuia înseamnă rămânerea
în celălalt.
Bunul Dumnezeu şi Măicuţa Domnului să te
sprijine în această grea încercare.
Suntem alături de tine cu rugăciunile
noastre.
Gheorghe Constantin şi Maria Nuşa Nicoleta
Nistoroiu
DIN AUSTRALIA,
Stimatei Familii ANCA,
Condoleanțele noastre sincere pentru suferința acestei perderi a
celei mai iubite Persoane, bunică, mamă și soție RODICA ANCA
Dumnezeu să o odihnească în pace și iubire!Suntem alături de Dumneavoastră,
Familia Florica și Ioan Miclău-Gepianu
2/18/2020.
Plecarile parca s-au indesit de cand noi am trecut pragul varstei de 60 de ani, semn ca ne apropiem, incet-incet, de prima linie. Durerea sfasietoare pe care o resimt cand aflu ca am ramas mai saraci cu un spirit nobil, cu un om bun, cu un prieten, cunoscut, vecin - da, durerea aceea parca incepe sa se mai imblânzeasca, sa capete culoarea si parfumul acceptarii implacabilului. Dincolo de aceasta durere, sa retraim bucuria pe care cei ce au urcat deja pe curcubeu ne-au daruit-o prin faptele lor sau numai prin simpla, dar benefica lor prezenta! Sa le onoram spiritul pentru tot ce au lasat frumos si luminos in inimile noastre, pentru ca acest cod de taina ne va ajuta sa ne regasim Dincolo!
Dumnezeu sa o odihneasca in pace pe Doamna Rodica Anca! Condoleante familiei!
Alexandra
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu